Părintele Arsenie Papacioc despre femeie şi libertate

Părintele Arsenie Papacioc

Deci, Mântuitorul ne-a dat mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ce n-a putut să ne dea Adam, ne-a dat Mântuitorul: iubirea de vrăjmaşi, putinţa de a fi dumnezei…! Dar de ce-a greşit Adam?

Dumnezeu a creat această grozavă operă: Creaţia – dar ea nu ar fi fost perfectă, dacă n-ar fi fost liberă. Şi Lucifer, şi toţi... au fost liberi. Şi Adam era liber – dar nu e vorba de o libertate absolută. Şi pentru că i-a pus condiţii, nu mai era absolută: „să nu mănânci de-aici”. Iar Adam n-a făcut o greşeală faţă de libertatea absolută, ci a depăşit limita libertăţii lui... Mititelul. Şi-atunci, fiind şi fiinţă omenească, creat de Dumnezeu cu un scop nemaipomenit – ca să ţină loc de Dumnezeu în Creaţie – l-a scos din rai, dar cu putinţa de a-l readuce – lucru care nu s-a întâmplat cu satana... De ce? Pentru că el a făcut o greşeală faţă de o libertate absolută! Că vroia să fie Dumnezeu – şi şi-acuma, tot aşa vrea; el nu permite să-i spui că nu-i Dumnezeu, ştiţi…

Suferinţa noastră, în orice fel de împrejurare este identitatea noastră cea mai adevărată! O Identitate cu literă mare, cum scrii Dumnezeu. Numai prin suferinţe…

... Lumea cunoaşte iubirea amestecată cu patimi; e o mare greşeală!… Uite, făceam o educaţie a copiilor, la studenţi, la tinerii ăştia – acuma, unii din ei sunt preoţi - … referitor la care să fie relaţia între ei. Relaţia între ei este cu orice chip stimulativă – să-l stimulezi, să-l ajuţi permanent pe celălalt în scopul suprem: mântuirea! Dacă nu slujeşti la idealurile cele mai înalte, n-ajungi nicăieri! Te găseşti la răspântii, „ce să fac?”. Nu ştiu ce...

Să slujeşti la idealurile cele mai înalte, adică la fericirea ta veşnică, la a fi mereu în mintea lui Dumnezeu – să realizezi de ce te-a creat: te-a creat ca să fie lăudat, ca să ne bucurăm în toată veşnicia împreună; pentru asta ne-a creat: ne-a pus în situaţia de a cuceri Împărăţia.

...Aşa, dragii mei. Poziţia cea mai sănătoasă; poziţia care – repet – te identifică cel mai adevărat este să ştii să jertfeşti.

* * *

Şi mi-a spus o fetiţă – studentă: „Părinte,” – zice, „mă duc la munte cu iubitul”. Şi am zis: „Bine, dom’le… La munte, acolo, e strâmt… Unde-o să doarmă? O să fie aproape…” Şi-a venit de la munte şi mi-a zis: „Părinte, nici nu m-a atins! Ăsta da, bărbat!” Vedeţi?…

Eu le spuneam mereu: bărbat înseamnă a birui tot; şi femeie înseamnă „împărăteasă dăruitoare” – şi el trebuie s-o pună pe tron! Nu să domnească – ci să admire pe cel care a avut această putere, să o pună pe tron. Femeia e o fiinţă cu totul superioară; necunoscută de bărbaţi! Din contră, au atacat-o şi au măzgălit-o cu ochii şi cu buzele şi nu ştiu ce – ei! cu fel de fel; din vina lor!

Săraca – mii de ani a fost roabă. Şi-a dus-o! Şi-a născut neamuri întregi, biata femeie, ştiţi… Aşa, cu… toată rigoarea! Iar omul, ca un animal, a făcut uz de putere.

Acum… Dacă puteţi să fiţi în această sfântă sensibilitate duhovnicească… S-a transmis atavic (ştiţi ce-nseamnă… transmiterea peste generaţii a defectelor şi a calităţilor) teama în femeie, în continuare. Şi el profită mereu, acuma – deşi-i liberă, prin creştinism, prin Hristos – el încă profită de ea, de puterea lui, s-o stăpânească; şi-i o mare greşeală.

Deci – am şi spus la ultima nuntă: „întotdeauna unul cu altul, întotdeauna unul ca altul!”. Adică, liberă, să poată crea…!

Mi s-a spus odată – era un întreg ASCOR, la mine, aicea – şi apăram eu femeia, acolo… Da’, zice cineva: „Părinte, da’ bărbatul nu-i capul femeii?”

„Eei…” – zic – „numa’ atâta ştii!”

Da, e capul femeii… Dar să ştii că rămâne sec, dacă n-are inimă… Ea e inima, dragă! Ea este inima. Ce te faci…??!

Deci, nu se poate. Nu poţi să te joci cu creaţia lui Dumnezeu. N-a creat Dumnezeu femeia ca să fie batjocură pe lume. Pentru frumuseţea ei şi pentru acele grozave farmece ale ei, care te atrag. Ei! Dacă tu eşti bărbat, să ştii să dai valoare acelor ascunse frumuseţi ale ei! Nu să le murdăreşti, să le asta… Şi eu le interzic – cu explicaţii, bineînţeles şi cu oarecare îngăduinţă, că n-am cum – să se mai sărute toată ziua. Că bine-a zis cine-a zis, când a zis: că-i mai lungă calea până la sărut decât până la păcatul mare! Ştii… Să-nfierbântă, e… Nu ştie. Zice el: „eu sunt ăsta; haide”, şi… Şi se nenorocesc, se amărăsc, relaţia nu mai are frumuseţe, nu mai e curăţenie… Pentru că dracii au strigat odată: „mare îndrăzneală are curăţenia!”. Pentru că nu puteau nimic asupra ălora care erau foarte curaţi.

Şi-atunci, toată curăţenia asta, care are duh de înaripare şi continuă mişcare verticală, ţi-o ia, pentru că ai intrat în… în instinct! Ai intrat în plăcerea animalică.

* * *

Eu, când am fost în Sfântul Munte… Acolo, ne-au primit ei frumos pe-acolo, dar n-am fost scutiţi de întrebări şi… de discuţii, ştiţi. Şi un părinte, un duhovnic de-acolo zice: „Cum, părinte, Sfinţia-voastră mărturisiţi femei?!” Când am auzit lucrul ăsta… Aaaa… „Da’ nu te supăra,” – i-am spus – „femeia asta, aţi găsit-o în pădure, aţi găsit-o într-un copac oarecare, aţi găsit-o în ciuperci? Ştiţi cine-i femeia, de vorbiţi aşa?” Cine a creat femeia, îmi dai voie să te-ntreb? Nu poţi să-mi spui decât ceea ce-i adevărat: Dumnezeu! Dar de ce? Şi cum? A făcut-o ca pe-o jucărie, cumva? Pentru o simplă plăcere?… A creat Dumnezeu…? Plăcerea nu e decât un incident, să te determine mai mult, spre a cuceri din ce în ce mai mult! Pentru procreere, pentru naştere, pentru a se înmulţi Creaţia.

Şi am început, sigur, să-i spun despre valoarea femeii; nu se poate trăi fără ea… Că aicea… şi, uite, unde e păcatul vostru – zic – pentru că voi vă înfrânaţi de la femeie, da’ o şi bârfiţi – care înseamnă anatematizare! Nu mâncaţi carne, dar din înfrânare – ce ştiţi voi despre femeie, voi, care vă închinaţi la Maica Domnului, patroana Sfântului Munte – şi-i femeie! E femeie biologică, exact ca o femeie! – dacă ar fi vorba să ne permitem să facem comparaţii – şi Maica Domnului ne dă această voie, pentru că doreşte ca femeia să fie cinstită. Şi femeii i s-a dat libertate – a fost roabă – prin Mântuitorul, care – cine L-a însoţit? Cine s-a bucurat? Cine: Marta, Maria, Magdalenele acestea – care au umplut Cerul de mireasmă! Indiferent de ce-au făcut pe pământ! (pocăindu-se, bineînţeles).

„Deci, nu cunoaşteţi nimic din Creaţia lui Dumnezeu!” – ceea ce, de fapt, a făcut Dumnezeu întru toate – şi, la sfârşit, a făcut şi femeia. Deja, femeia era în om – numai a scos-o din el! Prin căsătorie, înseamnă, de asemenea, că s-au făcut iar una!

Da… În sfârşit. I-am… n-am tăcut deloc; dar nici nu m-am mulţumit numai cu cât am spus; spuneam mereu, ştiţi.

Acuma… Spre bucuria mea, ce s-a întâmplat… Când am plecat din Sfântul Munte, pe vas, cu mine, era acel părinte şi cu stareţul lui. Mergea la o mănăstire de maici, din Franţa. Şi mă întreba acuma cum este cu mărturisirea, că trebuia să mărturisească maicile alea, acolo. N-am fost… Adică… Am trecut cu vederea, să-l fi luat în primire, ştii… Sigur, i-am spus… Ce poţi să-i spui… Problema asta a spovedaniei e o problemă de iubire duhovnicească, de mântuire a omului, de înţelegere a tainelor ei femeieşti, o serie întreagă de lucruri… biologic, chiar! Ştii. Da…

Şi ea are nevoie să stea de vorbă cu cineva care s-o apere şi să o lămurească în cele mai intime probleme ale ei, femeieşti. Ăsta-i duhovnicul!

În sfârşit… Misiunea e foarte frumoasă, foarte mare şi… Uite, eu am scrisori foarte multe – de la maici, de la fel de fel de femei, care au căzut aşa, au făcut aşa… „Sunteţi sigur că mă veţi înţelege, că v-am citit cărţile” şi nu ştiu ce… Ei, sigur, eu sunt aglomerat, eu nu mai pot nici să citesc scrisorile, darămite să mai răspund, să ştiţi… Uitaţi. Şi eu nu zic lucrul acesta cu silă; nu mă plâng, mă bucur!

Aşa. …Auzi! Că „mărturiseşti femei?!”… „Părinte” – i-am spus – „nouăzeci la sută numai femei sunt!”… Săracele!

Am ţinut o conferinţă la Turda, eram acolo preot, într-o comună şi eu; şi-am apărat femeia într-o conferinţă, acolo; ei, care erau însuraţi, toţi, eu, călugăr… Dar nu mai puteau de drag, toţi, pe unde mă întâlneau pe stradă, mă felicitau… Nu vă daţi seama ce valori aveţi în casă! Trăiţi fără ea! De ce atâta… „Că e rea!” Care e rea, nimic mai rău, dar care e bună, nimic mai bun! la urma urmei; na! De ce vezi numai aspectul… de ce vezi ciuperca otrăvitoare şi nu ciuperca hrănitoare? Vezi? Cine-i vinovat de chestia asta, nu? Că ţi-a dat Dumnezeu discernământ şi putinţa de-a vedea şi de-a alege; nu?

Trăiţi fără ea! Da. Dar dacă şi din ele au plecat la mănăstire, s-au dus, s-au dăruit, nu ştiu ce – e o frumuseţe nemaipomenită, vă spun! Lupta lor împotriva firii… foarte frumos!… A fi monah înseamnă a purta trup şi viaţă îngerească. Chiar se numeşte cin îngeresc. Adică intrarea în Cer! Ţi se cere cel mai important lucru; grozav, care pare paradoxal: să te lupţi cu Dumnezeu şi să-L birui!

Ne-a creat Dumnezeu cu voinţă liberă, raţiune şi afecte. Şi acolo, tu trebuie să-ţi tai voia aia liberă, deci te lupţi tu, cu Creatorul! Şi trebuie să-L birui; da-i place înfrângerea asta, lui Dumnezeu!

Sursa: http://cuvantdinrasarit.wordpress.com/