Ortodoxia este identică în
credinţa şi cultul ei cu conţinutul de credinţă şi de cult al creştinismului
originar. Dar faptul paradoxal şi absolut autentic este că, fiind în esenţă
prelungirea credinţei, cultului şi spiritualităţii Bisericii nedivizate de la
început, Ortodoxia răspunde totuşi perfect necesităţilor spirituale de azi ale
popoarelor care au păstrat-o. Ea nu s-a modificat esenţial după perioadele
istorice prin care a trecut omenirea în cele două mii de ani. Ea nu a făcut din
elementul trecător al uneia sau alteia din perioadele istorice elemente
esenţiale ale fiinţei ei ca să-i fie greu acum să le elimine. Ea nu s-a
medievalizat ca romano-catolicismul, nu e produsul protestului renascentist ca
protestantismul, şi nu caută nici acum o modificare esenţială pentru a se
adapta timpului nostru prin secularizare. Ea a rămas la valorile esenţiale şi
permanent umane ale evlaviei, la preocupările simple, adânci şi netrecătoare
ale omului în raportarea lui la absolut. Ea l-a ajutat pe om să-şi dea un
răspuns la întrebările trecătoare ale epocilor prin răspunsul ce l-a dat
întrebărilor lui fundamentale de totdeauna. Ea nu s-a identificat cu armura
greoaie şi cu formele complicate de luptă ale cavalerului medieval sau cu haina
severă şi cu codul social disimulatoriu al burghezului individualist, ci şi-a
păstrat vioiciunea de mişcări şi simplitatea de gândire şi de manifestare
directă şi esenţială a omului natural de totdeauna, putând fi totdeauna aceeaşi
şi totdeauna actuală.
Ortodoxia n-a introdus în
sanctuarul său interior şi n-a lăsat să pătrundă în trăsăturile simple al
credinţei sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor meşteri stăpâniţi mai
mult de dorinţa unor delicii de gimnastică intelectuală decât de fiorul adânc
şi covârşitor al tainicului raport dintre om şi Dumnezeu. Ortodoxia n-a
amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa simplă,
misterioasă şi măreaţă, permanentă şi inevitabil trăită a datelor fundamentale
ale misterului mântuirii. Am putea zice că ea şi-a păstrat un caracter popular,
iar poporul, cu simplitatea lui, rămâne deschis întotdeauna numai problemelor
reale şi esenţiale ale vieţii.
De aceea Ortodoxia a
câştigat, cu prezentarea datelor simple şi fundamentale ale misterului mântuirii,
atenţia omului din orice timp. Ea a câştigat înţelegerea omului de totdeauna,
pentru că i-a actualizat trăirea acestor trebuinţe şi răspunsuri fundamentale,
indiferent că a fost omul evului mediu, al Renaşterii sau al erei noastre, căci
omul rămâne cu aceste trebuinţe şi cu această sensibilitate în orice timp.
Ortodoxia n-a avut nevoie de speculaţiile scolastice, ale evului mediu, pentru
a întâlni în mod real pe oamenii de atunci, după cum nu are nevoie nici azi să
se autosecularizeze pentru a întâlni pe omul contemporan.
Dimpotrivă, ea intuieşte că
printr-o autosecularizare ar pierde cu totul atenţia acestui om, căci nu i-ar
mai aduce răspunsul la problemele fundamentale ale mântuirii, care continuă
să-l frământe în adâncul fiinţei lui.
Ortodoxia s-a adaptat,
desigur, şi ea timpurilor. Ea a ajutat popoarele care i-au rămas fidele în
toate împrejurările de viaţă prin care au trecut şi în toate nevoile lor. Dar
adaptarea Ortodoxiei n-a însemnat o schimbare esenţială a ei ca mister, sau o
înlocuire a misterului ei cu o ideologie determinată de un timp sau altul. Ea a
rămas mereu acelaşi mister al datelor simple, fundamentale şi necesare ale
trăirii religioase. Dar misterul răspunde nu numai acestor trebuinţe
fundamentale de totdeauna, ci tuturor trebuinţelor vieţii. Misterul creştin
trebuie pus în evidenţă, în orice timp, în acord cu modul de înţelegere al
acelui timp, dar trebuie pus în evidenţă totdeauna în aceeaşi integritate
deplin satisfăcătoare a trebuinţelor mântuirii. Oamenii vor trage apoi concluzia
teoretică şi practică, înţelegând că misterul mântuirii răspunde şi problemelor
speciale ale timpului lor, dar tocmai în calitatea lui de mister integral al
creştinismului de totdeauna, fără să se îngusteze la rolul de simplu răspuns al
acestor probleme speciale.
Aşa a făcut Ortodoxia
totdeauna şi aşa face şi azi. În acest sens, ea comunică oamenilor pe „Iisus
Hristos ieri şi astăzi acelaşi“ (Evrei 13, 8), pe Iisus Hristos, Care, fiind
acelaşi, răspunde totuşi tot aşa de perfect azi cum a răspuns şi ieri. Legea
Veche era supusă schimbării, pentru că revelaţia ei sporea, iar faptul acesta
modifica mereu sensul ei, până când, la urmă, a trebuit să fie înlocuită cu
Hristos. Modificarea ei provenea din nedesăvârşirea ei ca mister al mântuirii.
Ea se desfiinţează „pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci Legea n-a desăvârşit
pe nimeni“ (Evrei 7, 18-19). „Aici însă Iisus rămâne în veac, pentru că poate
să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie... Căci pururea e viu, ca să
mijlocească pentru ei“ (Evrei 7, 24-25).
Ortodoxia a înţeles că nu
trebuie să schimbe ceva din arhieria desăvârşită a lui Hristos, să adauge sau
să reducă ceva din ea, ci numai să o pună iarăşi şi iarăşi în evidenţă în
deplinătatea ei. Ortodoxiei îi sună străin dictonul «Ecclesia semperreformanda»
(„Biserica în permanentă nevoie de reformare“), pentru că ea Îl comunică
integral pe Hristos care e «semperconformis cum omni tempore» („permanent
conform cu orice timp“). Creştinismul occidental a pornit, începând din evul
mediu, prin scolastică, pe o cale de „definire“, adică de delimitare sau
îngustare a misterului mântuirii, după măsurile minţii omeneşti şi pe calea
aceasta s-a lăsat antrenată şi Reforma, care a odrăslit din catolicism.
Abordarea intelectuală a misterului creştin a înlocuit trăirea misterului
integral cu reflexiunea asupra unor frânturi rupte din el.
Ortodoxia a trăit misterul
mântuirii în deplinătatea lui totdeauna. Cei câţiva termeni noi adoptaţi de
Sinoadele Ecumenice au avut rostul nu să reducă misterul la o definiţie raţională,
ci tocmai să-l ocrotească împotriva tentativelor de a-l raţionaliza şi limita,
sau de a-l face să se evaporeze. Acei termeni au avut rostul să ocrotească
trăirea pentru totdeauna a misterului vestit în Noul Testament că suntem
mântuiţi de Fiul lui Dumnezeu, Care în acest scop S-a făcut om şi rămâne etern
acelaşi, Dumnezeu şi om, pe deplin accesibil nouă. Sinoadele au ocrotit
misterul mântuirii noastre, conform căruia sursa infinită de viaţă ni s-a făcut
accesibilă prin maxima accesibilitate a umanului, a semenului nostru. Ele au
refuzat ispita raţionalistă care golea misterul mântuirii şi zădărnicea
mântuirea însăşi, reafirmând separarea omului de Dumnezeu, sau identificarea
panteistă a omului cu Dumnezeu. Misterul mântuirii nu poate fi redat decât paradoxal
şi Ortodoxia a ocrotit caracterul paradoxal al misterului creştin împotriva
destrămării lui prin propoziţii raţionale unilaterale.
Se aduce Ortodoxiei obiecţia
că, aşa cum creştinismul occidental s-a adaptat mentalităţii medievale şi
renascentiste, aşa s-a adaptat ea mentalităţii bizantine, îngropând miezul viu
al misterului creştin într-un fast formalist şi aristocrat, care nu mai
corespunde timpului nostru. Nu negăm că Ortodoxia a suferit o anumită influenţă
bizantină. Dar influenţa aceasta n-a atins esenţa misterului creştin.
Dimpotrivă, trăirea misterului a rămas vie şi în perioada bizantină şi se poate
spune că nu gândirea bizantină a generat spiritualitatea creştină din acea
perioadă, ci invers, trăirea creştină originală a generat gândirea şi arta
bizantină. Nu viziunea bizantină despre existenţă a produs Liturghia Bisericii,
ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantină despre lume.
Ceea ce se consideră
moştenire bizantină în viaţa Bisericii Ortodoxe este, în special, mulţimea de
simboluri în care este exprimată credinţa creştină şi trăirea ei în cult, în
artă, în viaţă. Dar influenţa bizantină a dezvoltat doar un simbolism inerent
redării misterului creştin. Definiţiile intelectuale şi expunerile doctrinare
prin care Occidentul a căutat şi caută să înlocuiască redarea simbolică a
misterului mântuirii pornesc din convingerea că acest mister poate fi exprimat
exact de cuvintele omeneşti. În realitate, acest mister, atunci când îl reduc
la sensul exact al cuvintelor şi definiţiilor intelectuale, e îngustat sau
evaporat. Plenitudinea paradoxală a misterului mântuirii este mai real sugerată
prin simboluri. Vorbirea despre cruce şi înviere în mod general, privirea lor
în imagini, exprimarea lor prin acte simbolic-liturgice, sugerează mai real şi
mai existenţial misterul mântuirii decât teoria satisfacţiei lui Anselm, sau
teoria penală protestantă, care nu pot reda decât o latură din misterul
incomprehensibil al mântuirii.
Aceste teorii sunt bune
numai dacă nu pretind să înlocuiască misterul însuşi, în plenitudinea lui
incomprehensibilă, ci să redea ceva din el în mod relativ şi provizoriu.
Influenţa bizantină a constat în voinţa de a orândui toate amănuntele cultului,
ale artei, ale gesturilor vieţii religioase în aşa fel ca să exprime în mod
intuitiv simbolic diferite detalii ale misterului mântuirii. Acestea pot da
impresia de formalism, numai dacă nu sunt manifestate cu seriozitate şi cu
convingere. O liturghie săvârşită într-o parohie de sat, cu credincioşi
obişnuiţi cu graiul ei natural-simbolic, redă în mod clar şi pătrunzător
trăsăturile esenţiale ale misterului mântuirii. În orice caz, acest grai al
simbolu-rilor mari şi clare e cu mult mai accesibil şi mai grăitor
credincioşilor în orice timp decât graiul doctrinar, încărcat de subtilităţi
care în Occident a căutat prea adeseori să se substituie sugerării misterului
prin simboluri. Dacă Ortodoxia are trebuinţă de o anumită adaptare la
trebuinţele omului de azi, aceasta nu poate consta într-o părăsire totală a
exprimării simbolice, ci numai într-o simplificare a acestei exprimări, ca să
se vadă imediat marile simboluri ale misterului creştin, corespunzătoare
marilor, simplelor şi permanentelor evidenţe şi trebuinţe spirituale ale omului
de totdeauna.
Dar trebuie să recunoaştem că
în era bizantină Ortodoxia a mai prezentat o caracteristică (simfonia dintre
Biserică şi Stat - n.r.). Creştinii occidentali o menţionează şi pe aceasta,
dar recunosc satisfăcuţi că azi nu o mai are. Vrem să ne oprim asupra ei,
deoarece socotim că nici pe aceasta nu a produs-o propriu-zis era bizantină, ci
influenţa bizantină doar a accentuat-o, fiind o notă inerentă a creştinismului
autentic şi ca atare, rămânând în oarecare fel proprie Ortodoxiei astăzi.
Câtă vreme în Occidentul
medieval şi următor evului mediu a apărut şi s-a dezvoltat ideea a două imperii
separate şi opuse, sau a două săbii în luptă, în Orientul creştin s-a afirmat
unitatea lumii, susţinută de acelaşi Hristos Pantocratorul, imperiul era
înduhovnicit din interior, nu era silit din exterior să se supună, de o sabie
ce se pretindea spirituală, dar care, în fond, lucra tot lumeşte şi care a
supus provizoriu imperiul secular printr-o superioritate tot lumească. Imperiul
bizantin se simţea aflându-se în interiorul aceleiaşi zone în care se află şi
Biserica, în cadrul ordinii universale a Pantocratorului Mântuitor, deşi avea
în acest cadru alte slujiri şi autonomia unei ordini proprii. Aceasta era o
viziune care se apropia de cea cuprinsă în cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El
cap Bisericii“ (Efeseni 1, 22).
În secolele din urmă
lucrurile s-au dezvoltat în oarecare măsură şi în Orient în sensul concepţiei
occidentale, ajungându-se la o separaţie a statului de Biserică. Dar influenţa
occidentală în acest sens s-a exercitat mai mult asupra statului decât asupra
Bisericii. Ortodoxia a păstrat şi mai departe viziunea lumii ca o ţesătură
unitară de raţiuni, care îşi au centrul şi finalitatea în acelaşi Pantocrator.
De aceea Ortodoxia n-a făcut din partea ei nimic care să adâncească separarea,
sau ca să o transforme în tot felul de antagonisme şi conflicte între ordinea
bisericească şi ordinea statului sau a culturii. A găsit totdeauna în
solicitudinea pentru aspiraţiile profunde ale poporului o platformă de
înţelegere şi de colaborare cu statul. (…)
Trăirea misterului integral
al mântuirii de către Ortodoxie este una cu experienţa vie a Duhului Sfânt, ca
suflare a vieţii din planul divin. Duhul Sfânt este cel ce face mereu
contemporan, mereu trăit misterul mântuirii. De aceea Duhul Sfânt ocupă un loc
atât de important în preocuparea şi vorbirea Ortodoxiei. În Duhul Sfânt, sau
prin Duhul Sfânt, Ortodoxia trăieşte continuu întregul mister al mântuirii,
trăieşte pe Hristos cel întrupat, răstignit şi înviat, în comunicarea vie a Sa
şi a stărilor Sale către credincioşi.
S-a vorbit şi se vorbeşte
mult şi în protestantism despre Duhul Sfânt. Dar Duhul Sfânt a devenit acolo
factorul susţinător al individualismului orgolios, al unei originalităţi de
înţelegere individuală nouă a credinţei, nu al experienţei mai presus de
înţelegere a misterului. Duhul Sfânt a fost identificat cu fenomenele
intelectuale şi sentimentale imanente şi individualiste. Dar experienţa
autentică a Duhului ne ridică la percepţia mai presus de minte şi de orgoliu
individualist a misterului, care ni se deschide ca o realitate neinventată de
noi, pentru toţi. Duhul Sfânt e capătul lucrării divine a Treimii ajunsă în
intimitatea noastră subiectivă şi revelându-ni-se ca atare, cum spun Părinţii
orientali. El ne revelează de aceea realitatea divină nu ca teorie
intelectuală, ci ca viaţă misterioasă, mai presus de viaţa noastră imanentă. El
pune la priza vieţii noastre sufleteşti viaţa lui Hristos cel răstignit şi înviat,
făcând-o viaţa comună şi nouă. De aceea Duhul e dătător de viaţă şi ne face
vii, pentru că ne ridică din speculaţiile despre Dumnezeu şi despre mântuire,
făcute de la distanţă, în însăşi experienţa misterului divin în lucrarea lui
mântuitoare. Ortodoxia, fiind experienţa Duhului - ca experienţă a misterului
integral al mântuirii -, este totdeauna actuală, pentru că totdeauna această
experienţă răspunde unei necesităţi umane fundamentale, spre deosebire de orice
teorie intelectuală, care prin firea ei îngustă şi unilaterală e lipsită de
viaţă şi este depăşită după un nou pas al spiritului pe linia progresului
intelectual. Această împărtăşire din realitatea misterului divin al mântuirii,
prin Duhul Sfânt, este o adevărată viaţă pentru suflet, cu tot ce înseamnă o
astfel de viaţă. De aceea şi cântă Ortodoxia: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul
viază“, „prin Duhul Sfânt e începătura vieţii“. „Duhul mişcă făptura“, unde
vine El „odrăsleşte viaţa“, „se înnoiesc toate“, „prin Duhul Sfânt e
înţelepciunea“ şi „toată buna dăruire“.
(…)
Ortodoxia este doxologică în
sensul larg că toată cunoştinţa despre Dumnezeu şi despre lucrarea Lui
mântuitoare este orientată practic, existenţial, este transformată în
rugăciune, în grăire directă către Dumnezeu, în conţinutul dialogului nostru cu
Dumnezeu, în substanţă a raportului nostru personal şi viu cu El. Ortodoxia a
păstrat caracterul autentic al religiei ca dialog al credinciosului cu
Dumnezeu, pe când în creştinismul occidental s-a dezvoltat caracterul de
doctrină, de filozofie al creştinismului, de gnoză, care transformă pe Dumnezeu
în obiect, diluându-i realitatea şi subordonându-L minţii umane.
Dar numai în relaţia
dialogică Dumnezeu e trăit intens şi adevărat. De aceea Ortodoxia e o
experienţă vie a lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, ca partener în dialogul cu
credinciosul, lucrează, la rândul Său, asupra partenerului uman, îl
binecuvintează, îi răspunde la cereri cu mângâierile şi darurile Sale.
Dumnezeu lucrează asupra
credincioşilor prin cult, prin sacramente, iar credincioşii simt şi mărturisesc
prezenţa lui Dumnezeu în cântările de laudă şi rugăciunile ce-I aduc. Cultul
ortodox sacramental este un dialog ontologic între Dumnezeu şi credincioşi şi
numai după aceea este şi un dialog verbal. Dumnezeu lucrează asupra noastră, în
timp ce ne rugăm Lui, după ce am amintit faptele Lui mântuitoare şi L-am lăudat
pentru ele. Iar lucrând asupra noastră, Dumnezeu ne deschide ochii sufletului
ca să intuim lucrarea Lui, ca să o simţim şi ne mişcă să dăm expresie de laudă
şi de mulţumită pentru această simţire a noastră. Aşa fiind, cultul sacramental
nu e numai forma de rugăciune a cunoştinţei de Dumnezeu, ci şi izvor de
cunoaştere şi de continuă verificare a cunoştinţei de totdeauna a Bisericii,
forma principală a tradiţiei vii a Bisericii. Cuvintele cultului sunt călăuză
spre experienţa conţinutului lor şi exprimarea acestei experienţe.
Credincioşii Bisericii
Ortodoxe nu şi-au însuşit învăţătura Bisericii în genere din catehisme şi
expuneri doctrinare, ci mai mult din cult, din practica sacramentală a misterului
mântuirii. Gândirea despre Dumnezeu e cult şi cultul e gândire, călăuză în
gândire. Credinciosul ortodox nu dispreţuieşte reflecţia despre Dumnezeu şi
despre lucrarea Lui mântuitoare, dar această reflecţie o face în spiritul
dialogului cu Dumnezeu, e reflecţia partenerului care laudă pe Dumnezeu, Îi
mulţumeşte şi Îi cere ceva, e o reflecţie în cadrul viu al dialogului, în
experienţa misterului divin. Gândirea ortodoxului despre Dumnezeu este cult,
chiar dacă nu se realizează în vremea cultului.
Aşa fiind, în cultul
sacramental al Ortodoxiei, care e şi gândire, e lucrător Duhul Sfânt, Care e
capătul lucrării divine străbătută în interiorul nostru cel mai intim. În
ordinea cultului se produce continuu evenimentul întâlnirii cu Dumnezeu aşa cum
în matca unui râu se fac experienţele adâncurilor. În cult vorbim lui Dumnezeu
cântând, pentru că numai cântarea dă expresie căldurii experienţei mai presus
de cuvânt. În cântare fiinţa noastră devine sensibilă la experienţa misterului,
e răpită de entuziasmul produs în ea de trăirea misterului, a Duhului de viaţă
dătător şi găseşte forma de comunicare a acestei trăiri entuziaste. Cântarea
eliberează cuvintele de sensurile lor intelectuale limitate, făcându-le
adecvate vieţii inefabile a misterului trăit.
Dar cultul mai este, în
acelaşi timp, şi vorbirea omului cu Dumnezeu despre trebuinţele sale şi ale
semenilor săi, ale lumii întregi ca şi despre bucuriile sale pentru darurile
primite. În cult, omul îşi vede şi îşi trăieşte, profund şi existenţial,
trebuinţele sale de Dumnezeu şi ia cunoştinţă de ceea ce devine el prin
împărtăşirea cu Dumnezeu. Căci în Duhul Sfânt, omul se vede pe sine nu în
impasul neputinţei şi al nefericirii pe care le trăieşte în necunoaşterea lui
Dumnezeu, ci în nădejdea optimistă a împlinirii sale şi în începutul acestei
împliniri, care se ţese în dialogul misterios şi mântuitor cu Dumnezeu. De
aceea cultul este optimist. Omul se trăieşte pe sine, în cadrul lui, înălţat şi
gustă de mai înainte înălţările sale viitoare, inclusiv viaţa sa eternă în
Dumnezeu, în Duhul iubirii şi al comuniunii cu Dumnezeu şi cu oamenii Săi.
Icoanele sfinţilor, imnele de laudă cântate lor, trăirea comuniunii cu ei
măresc acest optimism. Acestea cuprind o adevărata doctrină optimistă despre
om, despre ceea ce poate omul să ajungă, prin adâncirea dialogului său viu cu
Dumnezeu şi cu semenii săi, o doctrină a măreţiei care aşteaptă pe om, o
doctrină a nădejdii pentru fiecare credincios, a unei nădejdi pregustate.
Icoanele şi imnele adresate sfinţilor îl ţin pe credincios în tensiune între
arvuna primită şi desăvârşirea făgăduită, pe drumul dezvoltării dialogului
ontologic cu Dumnezeu, care e un drum eshatologic. Perspectiva eshatologică a
cultului proiectează o lumină de optimism asupra vieţii prezente.
Temeiul cel mai adânc al
nădejdii, al bucuriei care străbate tot cultul ortodox şi caracterizează
Ortodoxia este Învierea. Sărbătoarea Paştilor, care stă în centrul cultului
ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei trăite de ucenici când au
văzut pe Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinţa vieţii,
după tristeţea intensă pentru moartea pe care a trebuit să o suporte chiar
Stăpânul vieţii prin faptul că S-a făcut om. „Cerurile să se veselească şi
pământul să se bucure, şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea
nevăzută, că a înviat Hristos, veselia cea veşnică“. Totul s-a umplut de
siguranţa vieţii, după ce totul înainta inexorabil spre moarte. Teologul Al.
Schmemann spune că aceasta e vestea cu adevărat bună, sau evanghelia pe care a
adus-o şi pe care o propovăduieşte creştinismul lumii: bucuria Învierii. Dacă
creştinismul n-ar mai da lumii această bucurie unică, raţiunea lui de a fi ar
înceta. Bucuria Învierii este vestită de creştinism în fiecare duminică. Căci
fiecare duminică este închinată Învierii. Dar tot cultul vibrează de bucuria
Învierii şi e străbătut prin aceasta de tensiunea eshatologică a nădejdii în
înviere. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul“, proclamă
Biserica în noaptea Învierii. În noaptea lipsei de sens a lumii supuse morţii,
acoperită de un cer a cărui intenţie nu se cunoştea, a timpului care purta
totul spre moarte, având imprimată în sine pecetea nonsensului, a izbucnit
viaţa din mormânt, care umple de lumina sensului întreaga lume şi timpul ei,
care ne-a descoperit intenţia binevoitoare a cerului faţă de lume şi a
descoperit chiar şi îngerilor sensul creaţiei. Timpul a devenit acum din timp
spre moarte, din timp ce se desfăşura în întunericul lipsei de sens, un timp
spre înviere, o desfăşurare luminoasă, o continuă sărbătoare. Toate zilele
timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, asigurându-ne că ne duc
spre înviere, cum au dus spre viaţa de slavă pe sfinţii pe care-i fericim în
ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al duminicii veşnice, cum zilele
săptămânii sunt ajunuri ale duminicii, căci ele ne obligă încă la un efort,
asemănător efortului de pe pământ al sfinţilor, pentru a ajunge la fericita lor
odihnă.
Ortodoxia accentuează cu
deosebită stăruinţă credinţa creştinismului în biruinţa vieţii. Lupta atâta
timp nedecisă între viaţă şi moarte s-a terminat cu biruinţa definitivă a
vieţii. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristează moartea,
căci ea e trecere la viaţa adevărată, pe care o pregustăm de pe acum. Amestecul
de sens şi de nonsens, imprimat în toate, prin faptul că pe de o parte existau,
pe de alta toate erau supuse morţii, a devenit acum numai sens. Viaţa a biruit
deplin şi definitiv asupra neantului şi a tristeţii. Creaţia întreagă e
destinată, prin înviere, vieţii netrecătoare, creaţia întreagă e recuperată de
Cel ce a creat-o.
note
* Articol publicat în
revista Mitropolia Olteniei, 1970, nr. 7-8, pp. 730-738.
Sursă: Ziarul Lumina
0 comments:
Trimiteți un comentariu