De Eric Metaxas
11 Februarie, 2013 (Breakpoint.org) – Ministrul
de finanţe al Japoniei, Taro Aso a reuşit, la doar o lună după numirea în funcţie, să lanseze
discuţii controversate cât pentru o viaţă întreagă.
În ianuarie a apărut pe prima pagină a ziarelor
din întreaga lume datorită afirmaţiei pe care a făcut-o odată cu lansarea unui
pachet de reforme pentru securitatea socială: că oamenilor în vârstă trebuie
să li se permită “să se grăbească să moară”.
O mare
parte din problemele fiscale ale Japoniei se trag din situaţia ei demografică.
Şi acestea pornesc dinspre începuturile vieţii iar nu de la sfârşitul ei.
Ca să înţelegem cele afirmate
de ministrul de finanţe - Aso, sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le ştim în legătură cu
demografia japoneză şi impactul ei asupra economiei. În primul rând, aproape un
sfert din populaţia Japoniei este trecută de 60 de ani. Acest procent este
prevăzut să crească la aproape 40% în 2050.
De asemenea, 40% din gospodăriile japoneze
primesc bani cash, adică toate persoanele de peste 65 de ani. Şi “gospodăriile”
constau, din ce în ce mai mult, dintr-o persoană singură, în vârstă, ce urmează
să moară: aproape 10% din gopodariile japoneze din zilele noastre – 4.6
milioane – se încadrează în această descriere.
Costul de îngrijire a vârstnicilor explică în
mare parte de ce un indicator economic ca datoria per PIB să ajungă la
uluitoarea cifră de 229%, aproape 2.5 ori cât a Statelor Unite.
După celebra spusă a economistului Herbert
Stein, “Dacă ceva nu poate merge la nesfârşit, atunci se va opri”, iar
împrumuturile Japoniei pentru a îngriji o populaţie aflată în stadiu rapid de
îmbătrânire nu pot merge la nesfârşit.
Întrebarea este: Cum vom opri această situaţie?
Numind “oameni tub” pacienţii vârstnici care sunt incapabili să se hrănească
singuri şi afirmând că “problema nu se va rezolva decât dacă îi vom ajuta să se
grăbească să moară” este nu numai jignitor şi crud, dar ocoleşte cel mai
important aspect: faptul că Japonia îmbătrâneşte pentru că a încetat să mai
aibă copii.
Rata lucrator-pensionar măsoară câţi oameni
sunt în câmpul muncii, stimulând economia şi plătind taxele pentru fiecare
persoană pensionată. Pentru Statele Unite, o ţară relativ tânără cu mulţi
imigranţi, rata este de aproximativ 4.5 la 1. Japonia are 2.6 la 1 şi este
prevăzut să fie 1.2 la 1 în 2050.
Sunt mai multe căi în care tu poţi creşte
această rată: să ai mai mulţi copii şi/sau admiţi mai mulţi imigranţi. Japonia,
care pune preţ pe omogenitate, nu va accepta nici prima şi nici ultima variantă: O femeie
japoneză obişnuită dă naştere unui copil, în medie, în jurul vârstei de 30 de
ani şi apoi se opreşte.
Capcana fiscal-demografica în care se află
Japonia nu este rezultatul unei legi a naturii ci este un produs al culturii.
Din mai multe motive japonezii au plasat naşterea şi creşterea de copii aproape la coada listei cu ceea ce au de făcut în viaţa lor.
Japonia nu este singura în această situaţie.
Nouăsprezece ţări, printre care Germania şi Coreea de Sud, au rate de naştere mai
mici decât Japonia. Rata din Singapore este cu 40% mai mică decât cea din
Japonia.
În SUA, rata lucrator-pensionar este prevăzută
să fie în 2050 aceeaşi cu cea a Japoniei de astăzi.
Consecinţele economice ale declinului ratei
fertilităţii nu este un secret. Însă a spune tinerilor să facă mai mulţi copii
este o afirmaţie mai puţin populară decât a cere vârstnicilor “să se grăbească să moară”.
Şi apropo, rata fertilităţii în SUA este acum
sub nivelul de înlocuire a populaţiei. Dar bineînţeles este în regulă, pentru
că nici un oficial de aici n-ar zice vârstnicilor să se grăbească să moară.
Nu-i aşa?
Sursă: LifeSiteNews
0 comments:
Trimiteți un comentariu