Nu, copiii NU sunt bine-mersi (The kids are NOT alright) / Cea mai tânără dictatură (4)

Foto: Ioana Rusnac

Andrei Dîrlău

Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre Lenin şi Revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywoodian din 2010 despre viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale unei familii americane moderne? Aparent nici una.

Omul cu arma (Chelovek s ruzhyom), al regizorului Serghei Iutkevici, este „un poem epico-eroic despre triumful revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”.

Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „Omul cu arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei.” Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene, cu un gin în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morţi în gulagul sovietic.

La prima vedere pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu The Kids are Allright (Copiii sunt bine-mersi), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este – cum scrie Peter Bradshaw, nu mai puţin exaltat decât Buttafava, în The Guardian – „un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu lesbian, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”.

Şi totuşi, la nivel simbolic, ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum postmodernismul. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lectură californiană; Kremlinul cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranţa religioasă”. „Buldozerele [demolatoare de biserici], vorba maestrului Sorin Dumitrescu, cu gay-ii”.^[1] Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”.

În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca cea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă.

Întotdeauna, cel mai eficace mod de a minţi este să amesteci minciuna cu adevărul. O minciuna 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă inteligent în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate demonstrabilă economic. Discriminarea rasială a existat şi uneori mai există. Însuşi conceptul de drepturi ale omului derivă din principii creştine şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor extreme aberante, cum ar fi „familia” homosexuală.

Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin genocidele de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit.

The Kids Are Allright e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi cu un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu donatorul de spermă – „tatăl biologic” al copiilor – merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Cum spune alt critic: „Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv (far more subversive): au creat un tată-donator aproape bizar de perfect (almost eerily perfect) pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”).

Pe cât de unanimă este critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că este unul „extrem de neobişnuit” (highly unusual). „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată (a happy, ordinary, essentially well-adjusted gay family) zugrăvită pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie.”

Ha, ha! Bineînţeles că e neobişnuit. Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit să ilustreze nu un adevăr, ci o teză, o premisă ideologică, o axiomă corectă politic: că se poate. Un postulat totalitar, nedemonstrat, dar pe care e interzis să îl conteşti, că o familie homosexuală ar putea exista şi că ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii şi că nu ar exista nici un pericol: copiii ar fi bine-mersi.

Teza filmului este, desigur, chiar titlul. La sfârşit există un subînţeles QED (quod erat demonstrandum): „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte. Da, zâmbetul celor două femei lesbiene e un pic amar, respectiv forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; dar ele rămân totuşi împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradiţionale divorţează (rata divorţului în SUA este de 50%).

Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi politic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond par a fi nişte femei de treabă, care par să nu facă nici un rău nimănui, şi mai ales nici un rău copiilor. Nici unul nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă limpede preferinţele hetero. Şi dacă trec prin nişte crize emoţionale, ele nu sunt mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani, iar în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi: nu se droghează, nu se sinucid, sunt nişte copii normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond toată lumea are probleme în adolescenţă, în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o relaţie sinceră şi o afecţiune inteligentă din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depăşească.

Da, sună perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Chiar criticii spun că filmul face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită (the movie is making heroes out of the wrong characters and villains out of others that don’t deserve it). Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred ceea ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu, uite că poate fi OK şi aşa.” Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de asta, nu li se pare relevant.

Asociem de obicei cuvântul „ideologie” cu un set de propoziţii teoretice, nu cu situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice. Discursul ideologic e asociat cu texte aride, false şi manipulatoare, scrise sau rostite de politicieni, lideri de partid sau filosofi incomprehensibili, nu cu nişte personaje drăguţe, cu care poţi empatiza, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti.

Şi totuşi, The Kids Are Allright este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.^[2] Copiii sunt binemersi este Omul cu arma al zilelor noastre. Şi nu, să nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt bine-mersi. Şi nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta.

http://filme-online-gratis.com/blog/2011/03/06/kids-copiii-sunt-binemersi-2010/

_________________________________________________

* Filmul Copiii sunt bine-mersi (The Kids Are Allright) s-a difuzat pe 21 februarie 2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei Luna istoriei LGBT, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe care, pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia filmului. Filmul a fost, din păcate, reprogramat la solicitarea expresă a Ambasadei SUA la Bucureşti. Nu a fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a Statelor Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o acţiune considerată de mulţi cetăţeni români ca fiind ofensatoare la adresa propriilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României ar susţine o acţiune de profanare a drapelului naţional american la Washington?

[1] Acad. Sorin Dumitrescu: Cine ne vrea etrusci? www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt/

[2] Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a avut însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii următori făcuţi la scară naţională: introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educaţiei pro-homosexuale în şcoli, apoi a familiei multiple (din 3 sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege.Credeţi că este o exagerare? Priviţi doar cum, sub ochii dv., se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.

Sursă: Cultura vieții

Părintele Dumitru Stăniloae - Despre interviu şi profunzimile lui

Deşi blamată adeseori, meseria de jurnalist  poate fi deosebit de folositoare, atât pentru persoana care desfăşoară această activitate, cât şi pentru comunitatea din care face parte. Cu condiția să fie practicată respectând libertatea de conştiinţă şi să fie susținută de o cunoaştere profundă a vieţii.

Superficialitatea este una dintre cele mai mari ispite ale omului contemporan, mai cu seamă a jurnaliştilor. Întotdeauna efectul ei este căutarea senzaţionalului. În schimb, o minte care dorește profunzimea va simţi mereu o chemare către adevăr şi va şti să surprindă firescul. Senzaţionalul este un artificiu, firescul este minunea de a fi.

Ca să existe cunoaştere profundă trebuie ca omul să aibă tăria să pună și să-și pună întrebările importante; iar apoi să caute onest și hotărât răspunsurile. Interviul de mai jos prezintă o perspectivă a legăturii dintre interviu şi ceea ce se află în lăuntrul celor doi interlocutori și în lăuntrul celor care ascultă, văd ori citesc interviul. 

Părintele Dumitru Stăniloae

Interviu realizat de Sorin Dumitrescu

Părinte, aţi dat multe interviuri în răstimpul acestor doi ani?

Am dat destul de multe, şi totuşi nu atâtea câte mi s-au cerut. N-am vrut să mă repet, să fiu excesiv monoton în declararea unor lucruri foarte apropiate. De aceea am mai şi refuzat câte odată.

Interviul, ca structură, ca tip de comunicare, suscită mai ales latura spontană a discursului. Dumneavoastră vă consideraţi spontan?

Câteodată da. Câteodată îmi provoacă în mod spontan nişte idei la care poate nu m-am gândit niciodată înainte. Dar nu întotdeauna. De multe ori mă mir şi eu că pot răspunde lucruri interesante la întrebări abrupte la care nu m-am aşteptat, şi dimpotrivă, cum mă pot lungi, uneori, în declaraţiile mele.

[…]

Vă rog să încercaţi o apropiere şi să-mi spuneţi care este opinia dumneavoastră privind următorul gând: în cadrul formelor de comunicare moderne, interviul vi se pare o abordare rodnică? Dumneavoastră, fiind cel care aţi oferit românilor o versiune a Filocaliei, ştiţi prea bine că în Pateric convorbirea duhovnicească este axată pe idea cuvintelor de folos. Cutare ucenic, se spune, a venit şi “l-a folosit pe avva” cutare. Deci, vă întreb, faţă de convorbirea din Pateric, în perspectiva cuvintelor de folos, interviul vi se pare o abordare utilă, rodnică? Sau, dacă nu, ce pagube vedeţi în el?

Socotesc că aceia care întreabă au un interes pozitiv, să se lămurească în privinţa mântuirii, şi nu dintr-o simplă curiozitate lipsită de importanţă pentru viaţa lor. Şi, dacă totuşi observ la ei aşa ceva, atunci ocolesc întrebarea lor sau răspund cu ceea ce socotesc eu că le este de folos. Deci, prin răspunsurile pe care le dau, prin fiecare cuvânt rostit vreau să fiu de folos, să-l conving pe interlocutor – dacă acesta nu este pe deplin convins – de necesitatea credinţei; să se convingă că există Dumnezeu şi că numai prin El ne mântuim. Deci, să plece câştigaţi chiar dacă nu sunt pe deplin încadraţi în credinţă. Poate pentru Părinţii din Pateric lucrul era mai uşor, pentru că la ei veneau oameni într-o vreme când credinţa era foarte puternică. Astăzi vin oameni care nu prea ştiu bine cine este Hristos, sau se îndoiesc şi vin aşa într-o doară, din dorinţa de a întâlni ceva bizar, care şochează lumea prin felul în care pune problemele. Iar eu caut să-I câştig pe aceşti aflaţi în treabă pentru ceea ce le este lor de un real folos. Adică, revenind, trebuie să apăs pe faptul că interviurile de astăzi sunt mai periculoase decât “interviurile” ce se “dădeau” atunci.

Vi se pare că interviul este forma secularizată a vechii convorbiri duhovniceşti, a cuvintelor de folos?

Da, uneori sunt sigur că da. Mă caută uneori de la televiziune sau de la radio, dornici să câştige cumva interesul auditorilor, printre care poate sunt şi unii care vor să audă ceva despre Hristos. Adesea aceşti reporteri poate nu sunt chiar aşa de convinşi de ceea ce spun eu despre Hristos. Şi eu, la rândul meu, caut să fac ceva de folos pentru mântuire, să nu satisfac numai nişte simple curiozităţi reportericeşti: iată, le zic, mai sunt şi alte lucruri bune în viaţa asta, mai este şi alt domeniu al existenţei, diferit de cel al cântecelor de dans şi al discursurilor politice, al literaturii de senzaţie ş.a.m.d.

Ceea ce deosebeşte, deci, interviul televizat de convorbirea tradiţională este faptul că interlocutorul, întrebătorul, crede în valorile pentru care el îl cercetează pe părintele duhovnicesc. În interviul de astăzi, cum bine spuneţi, motivele pot să fie diverse: curiozitate, un anumit prozelitism, sau cine ştie ce alte interese. Credeţi că, pentru buna difuzare a înţelesurilor suprafireşti ale teologiei, ar exista o incompatibilitate a acestora cu structurile secularizate ale interviului? Altfel spus, un părinte filmat la televizor credeţi că este la fel de eficace, de convingător, ca vederea lui faţă către faţă? Deci, într-o perspectivă mai largă, în ce măsură consideraţi că interviul, filmul de televiziune sunt compatibile cu Ortodoxia?

Cred, înainte de orice, că trebuie să ne preocupe problemele credinţei şi necesitatea “difuzării” credinţei – deci a câştigării oamenilor – folosindu-ne, de ce nu, şi de formele moderne, care altădată nu existau. Înainte, veneau oamenii la Iisus Hristos şi-L întrebau: Cine eşti? Sau apostolii: cine o fi Acesta care umblă pe mare?... parcă nu-i om! Deci, nici ei nu erau pe deplin lămuriţi, dar întrebau. Atunci întrebările se reduceau la contactul direct, nemijlocit, între cel ce întreba şi cel ce răspundea. Astăzi, trebuie să ne folosim şi de aceste mijloace tehnice prin care putem difuza în cercuri largi ceea ce spune o persoană. Atâta doar că un om al Bisericii, un om care-I slujeşte lui Hristos nu trebuie să uite de obligaţiile de a arăta învăţătura lui Hristos, de necesitatea unirii cu El pentru mântuire; Nu trebuie să uite că viaţa aceasta nu are rost fără Hristos, că dansurile sunt şi ele distractive, cântecele sunt şi ele pentru lumea aceasta, că recomandările cutăror firme pentru îmbrăcăminte sau cine ştie ce altceva sunt de folos, dar peste toate şi dincolo de ele mai este ceva. Şi, poate din toată lumea asta largă, or să zică unii: “uite, era ceva şi noi n-am ştiut!” 

Curios, pe lângă marea răspândire a culturii – a aşa-zisei culturi – în lumea noastră s-a împuţinat îngrijorător cunoaşterea lui Hristos, şi deci a sensului vieţii. Pentru ce trăiesc eu? Chiar numai pentru o mîncare mai bună,pentru o rochie mai frumoasă, chiar numai pentru ca să învăţ să sar şi să cânt, sau numai ca să văd o femeie îmbrăcată sumar şi care să-mi producă o plăcere, chiar numai asta e? Iată!, mai e şi alt plan al vieţii. Şi atunci este necesar să nu mă dau bătut şi sa folosesc şi aceste forme de răspîndire, chiar dacă vin amestecate  cu celelalte.     

                                                                                              

Dar, oare, nu se contaminează de la aspectul secularizat al celorlalte? O emisiune TV sa zicem despre Bunavestire, oare nu se poate contamina, pînă la a-şi pierde relieful, în contextul unui program zilnic, care este exclusiv circumstanţial?

Depinde  cum se face această comunicare de către noi, de catre noi,de către care a fost întrebat. Dacă o face cu deplină convingere şi reuşeşte în cele din urmă să le pună pe celelalte într-un fel de plan relativist. Dacă se întîmplă aşa, atunci cred că e de folos.

Ce înţelegeţi prin plan relativist?

Un plan al plăcerilor provizorii, foarte trecătoare, care mă bucură pentru momen.Şi totuşi, pîna la urmă, nu poţi sa nu te întrebi ce-i viaţa? Dacă reuşesc  să trezesc în oameni această întrebare, atunci încetul cu încetul le lasă pe acelea.

Poţi oare prin intermediul televiziunii să trezeşti aşa ceva? Se ştie că televiziunea are o foarte mare penetraţie în colectivitate, din Capitală până în ultimul cătun. Dar, în acelaşi timp, are ea putinţa să strângă în cuprinsul câtorva minute toată taina unei persoane?

Să ne înţelegem, toată taina lui Hristos n-o putem prezenta şi cuprinde niciodată şi nicăieri. Taina este infinită. Totuşi se atrage atenţia, şi chiar dacă nu primesc toţi, măcar unii încep să gândească că mai e şi altceva, şi asta nu trebuie să ni se pară puţin...

Şi se oferă o alternativă...

Da, se oferă existenţei un alt orizont şi asta e bine. Poate asta îl va face curios să meargă chiar şi la Biserică. Deci, şi în domeniul comunicării nu putem rămâne izolaţi. Ştiţi că Eugen Ionescu a spus că ne găsim undeva înafara istoriei? Eu cred că trebuie să folosim din plin mijloacele pe care le-a realizat ştiinţa în evoluţia istorică. Prin aceste mijloace se poate ajuta omul să-şi pună şi alte întrebări.

[…]

Unde vi se pare că e de neîngăduit filmarea Liturghiei?

În Liturghie este prezent Hristos cel nevăzut şi trebuie să-L simt ca fiind acolo, în starea Lui nevăzută, dar care totuşi mă împrejmuieşte; Mă împărtăşesc de El fără să-L văd. Asta desigur nu se poare reda la TV. Dar totuşi rămâne ceva din cuvânt, un semnal. Bagi de seamă că mai e ceva. De ce la urma urmei să nu folosesc mijloacele acestea? De ce să nu mă folosesc de un telefon să mângâi pe cineva care este foarte trist, poate deznădăjduit, undeva departe? Şi să spun: apăi mângâierea mea nu poate ajunge prin telefon! Ba poate ajunge şi prin telefon câte ceva din ea...

Fragment preluat din cartea Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae

 Editura Anastasia

Părintele Constantin Galeriu, 9 ani de la plecarea întru lumina Învierii (2003- 2012)

Tînărul Costachi Galeri, deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Acolo a stat pînă în 1947. „Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai tîrziu părintele. Erau anii de după război, cînd a început foametea. Doar cîte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“. În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvîntul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sf. Vasile“. Din anul 1973, a slujit în Bucureşti, la „Sf. Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate biserici din Bucureşti. Cei care i-au ascultat predicile îşi amintesc că Părintele Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric, era fascinant şi unic.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrîneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa prin care se distingea îl făceau inconfundabil.

Atunci cînd Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre auditorii săi, care i-ar fi spus: „Vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“. Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii, demonstrează, incontestabil, darul de înalt orator al Părintelui Galeriu.

Cuvântul Părintelui Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc şi bine articulat. Nu ignora şi nici nu dispreţuia media sau internetul, ci era de părere că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ascultători.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lîngă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blîndeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întîmplarea petrecută într-o seară cînd Părintele Galeriu, întorcîndu-se de la o slujbă făcută în parohie, a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întîmplat?!“. La care Părintele, retrăgîndu-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“. Acesta era Părintele Galeriu!... Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: Born to serve, born to love („Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi”).

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin, m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lîngă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine atunci. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sînt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămîn în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vînt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie sau teologie – ştiinţă. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobînd ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane. Iniţierea şi coordonarea, începînd cu anul 2001, a grupului de reflecţie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sf. Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii (de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie), poate fi înţelese, în primul rînd, ca un mod de încununare a maturizării gîndirii sale teologice, iar în al doilea rînd ca un mod de a-i învăţa pe ceilalţi să gîndească corect teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe prin abordare, la care putea asista oricine. După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările.

Ultimul cuvînt îi aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvîntul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvîntul venerabilului duhovnic şi profesor, care uimea prin precizia şi profunzimea intuiţiilor sale.

Aceste întîlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Galeriu le avusese în timp cu intelectuali de marcă, cum ar fi Horia Bernea sau Sorin Dumitrescu, de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte începînd cu crearea lumii şi continuînd cu sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative ar fi necesară pentru crearea unei mai puternice conştiinţe eclesiale, a unui mod de gîndire sănătos, curat, ortodox.

Părintele Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant. De aceea, cuvîntul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi (citate de Părintele adeseori din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat), a fost unul dintre principalele motive pentru care lumea asalta literalmente, duminică de duminică, Biserica „Sf. Silvestru“ din Bucureşti.

*

Pe 10 august 2012 se împlinesc 9 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. S-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău-Răzeşi din judeţul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti (avîndu-l ca îndrumător de licenţă pe marele profesor Nichifor Crainic). În anul 1973 a devenit doctor în Teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1973-1974).

Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorate la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost profesor la Universitatea din Tîrgovişte, unde a predat Teologie dogmatică, şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din Capitală, unde a predat Istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august şi 7 septembrie 1950, apoi între 16 august 1952 şi 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic, pentru convingerile sale religioase şi umanitare.

În contextul evenimentelor istorice din anii 1989-1990, în calitate de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. A fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, preşedinte al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“. A fost distins cu numeroase premii şi distincţii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Este autor a numeroase lucrări teologice.

Stelian Gomboş

Articol preluat parţial de pe blogul domnului Răzvan Codrescu

*

Conferinţă Pr. Constantin Galeriu - Placerile lumii si bucuriile harului divin 

Prin cele ce se văd... / Mihai Sârbulescu (I)

Mihai Sârbulescu, Cerdac la Agapia

"Acest elogiu al excesului, prezent în majoritatea picturilor lui Mihai Sârbulescu, posedă un subînţeles demn de toată atenţia: fără credinţă, actul de a picta, excesul lui sublim rămân pentru suflet un simplu afrodisiac. Şi încă o observaţie: ca să rezişti în pictură nu este de ajuns să-ţi consolidezi obiceiurile plastice: odată cucerită, orice redută care îţi consacră talentul trebuie grabnic aruncată în aer, în aşa fel încât truda de a te deosebi de alţii să nu covârşească conştiinţa faptului că nici n-ai pus încă început picturii tale. De aceea, coerenţa plastică care te defineşte şi care oricum se adaugă civilizaţiei imaginii trebuie neîncetat pusă în criză."

Sorin Dumitrescu

Mihai Sârbulescu, Trunchi de salcie 

"Mihai Sârbulescu este printre cei puţini congeneri ai săi care ştie şi spune altora: calitatea unui adevăr depinde de calitatea purtătorului de adevăr şi al comentariilor care-l însoţesc. Unul dintre adevăruluile picturale cele mai atrăgătoare ale picturii lui este construcţia spaţială a unei ordini în jurul unui centru; comentariile picturale sunt modulaţiile de valori exprimând formele în lumină, dimpreună cu multiplicitatea semnelor şi a ritmurilor care reprezintă diferite aspecte ale lor. "

Mircea Oliv

Mihai Sârbulescu, Peisaj din Balcic - detaliu

"În spaţiul sacral altarul este un loc cu deschidere maximă spre Fiinţă. Ceea ce surprinde în lucrări este că deschiderea se face dintr-o plinătate a materiei dense şi consistente. Poate că tocmai aceste însuşiri au născut în mine impresia al cărei corespondent în cuvinte îl găseam în rândurile lui Teilhard de Chardin. Lumina însăşi are aceeaşi calitate materială ca şi altarul.

Neîndoios, la începutul acestor lucrări stă modelul icoanelor ortodoxe, cadrul canonic, în care trăirea religioasă ia un chip, care ne împacă cu lumea, ne solidarizează cu ea."

Emil Cira

*

Mihai Sârbulescu - Pictor, film de Luiza Barcan