Eminescu – o icoană ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti

Vasile Gorduz, Mihai Eminescu, statuie în Montreal

„Eminescu este un sfânt al naţiei române, dar nu este un sfânt ca toţi sfinţii, ci un sfânt al culturii şi spiritualităţii noastre ortodoxe româneşti. De ce? Pentru că Eminescu cuprinde în sine tot ce a avut poporul acesta mai sfânt şi mai curat; el a cunoscut adâncurile limbii, ale culturii şi ale spiritualităţii noastre româneşti. Suferinţa pe care a avut-o de îndurat i-a fost crucea de dinainte de înviere. Aşa cum fiecare dintre noi, pentru a ajunge la bucuria Învierii, trebuie să rabde Săptămâna Patimilor şi să treacă prin Cruce, aşa şi Eminescu a avut crucea lui. Pe umerii săi a dus crucea culturii şi spiritualităţii româneşti, a avut de pătimit pentru întreaga spiritualitate şi cultură românească. De aceea, mergem la Eminescu şi îngenunchem înaintea lui: nu ca înaintea unei icoane a unui sfânt din calendarul Bisericii noastre, ci ca înaintea unei icoane ce are în aureola ei laurii culturii şi spiritualităţii româneşti. 

Cu drag îi păstrăm bustul în incinta mănăstirii, pentru că l-a iubit pe Ştefan şi Putna, pentru că a iubit Biserica şi neamul şi s-a identificat cu ele. Cu drag îi aprindem o lumânare şi cu drag în această zi am săvârşit slujba de pomenire a lui şi a întregii sale familii. Înaintea lui nu se cuvine să facem nimic altceva decât să îngenunchem şi să-i mulţumim pentru tot ce a făcut şi, în mod deosebit, pentru că s-a jertfit pentru neam. Eminescu a fost răstignitul culturii române pentru ca ceilalţi care au venit după el să trăiască bucuria învierii, să se poată dezvolta şi să poată aprofunda spiritualitatea şi cultura românească, dar în albia săpată de el.”

Arhim. Melchisedec Velnic, 15 ianuarie 2012 

Sursă text:  Ziarul Crai Nou

„Atâta vreme cât noi suntem, el este. Atâta vreme cât el este, noi nu putem să credem că am putea să murim vreodată.”

Nichita Stănescu 

"În dragostea neamului romanesc pentru cel mai mare poet al său, se desluşeşte setea de nemurire a comunităţii întregi. Un neam supravietuieşte nu numai prin istoria sa, ci şi prin creaţiile sale."

Mircea Eliade

"Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită."

Nicolae Iorga 

"În mare taină mi-a căzut în mâini un volum cu publicistica lui Eminescu. De atunci spun mereu că este manualul meu fundamental de istorie. "

Grigore Vieru

"Eminescu? Era o frumuseţe! o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru;un zămbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană."

I.L. Caragiale

"Trecerea lui Eminescu prin lumea noastră, ce extraordinară ordine nu a adus ea, câtă fiinţă n-a instituit, cu toată nefericirea şi dezordinea din el! "

Constantin Noica

[Statuia lui Eminescu realizată de sculptorului Vasile Gorduz și amplasată la Montreal reprezintă] „trecerea lui Eminescu la o spiritualitate din ce în ce mai despuiată, la o ieşire din tot ceea ce ar fi stilizare convenţională – nimic din amintirea draperiei clasice – este un fel de stihar ca pentru judecata din urmă pe care îl îmbracă marea poezie. Este sensul însuşi al acestei evoluţii, capabilă de o austeritate extraordinară, trăită adânc, trăită dramatic, nu dată de la sine ca cea a florii care se naşte doar ca să fie frumoasă, ci a unei mari cuceriri morale”. 

„Eminescu este o răscumpărare pentru noi toţi, şi asta trebuie să avem puterea să spunem, să afirmăm cu tărie, împotriva atacurilor necugetate, împotriva acestei nesăbuinţe care încearcă să ne rupă de una din marile rădăcini, nu numai ale spiritualităţii, dar ale identităţii româneşti."

"De «totdeauna» se leagă întreaga prezenţă a lui Eminescu faţă de noi, faţă de făptura poporului nostru şi faţă de tot ceea ce este permanenţă românească. El ne duce către un „totdeauna” al fiinţei româneşti încât de natura aceasta este angajamentul, este îndatorirea pe care o avem noi faţă de Eminescu."

Dan Hăulică

Eminescu a fost şi rămâne modelul românului dornic de cunoaştere şi în acelaşi timp fidel şi păstrător al identităţii sale”.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

Patriotul Eminescu

Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! În 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. 

Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategigi pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabachieră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara, nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o broşură editată în 1875, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice, redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogălniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina, având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri, riscând să fie prins şi pedepsit cumplit.Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare”, pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet, în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi, nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: ,,E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă . El va urmări întotdeauna întregirea patriei sale fie prin război fie prin diplomaţie, de aceea trebuie înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”

Şi pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Într-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.”

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate”, cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului, cum a fost el, nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911).

autor: Lucia Olaru Nenati

sursa: Revista Luceafarul

Eminescu între credinţă şi cunoaştere - Acad. Zoe-Dumitrescu-Bușulenga (monahia Benedicta)

 

S-au încercat până acum câteva răspunsuri în problema credinței marelui artist gânditor, fiecare emițător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alții un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea lor de contextul atât de vast și complex al întregii gândiri și opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară. 

Într-adevăr, poetul gânditor român este și el o ființă plină de contradicții, ca oricare alt om, așa cum dovedește psihologia modernă abisală. Dar marii artiști, cu înzestrările lor, atât de bogate și variate, resimt, trăiesc și mai cu seamă exprimă psyché-a lor divizată în feluri neobișnuite, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreține în personalitățile înalt creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă. Să ne gândim doar la Goethe, care pune în gura unui personaj al său celebrele cuvinte… „Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust…” „Două suflete locuiesc în pieptul meu”, adăugând și „unul vrea să se despartă de celălalt”.

Dacă olimpianul neoclasic german mărturisea această gravă realitate lăuntrică, cum să n-o fi trăit, cu mai intensă acuitate, romanticul român? Căutător de absolut (cum îl numește distinsa eminescologă italiană Rosa del Conte) în viață, în gândire și creație, Eminescu s-a desfășurat pe cele mai înalte registre ale cunoașterii, compensând gravele imperfecțiuni ale realului prin care se simțea închis de necesitate.

Și în căutările lui înfrigurate, pătimașe, a pendulat el, liricul admirabil, „între filosofii”, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în știință, cercetând necontenit căile ce duc spre frumuseți și adevăruri supreme. Procesul cunoașterii a fost la el lung cât scurta lui viață, dar patima căutării a învins brevitatea existenței.

Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spiritul creștin ortodox al unei familii pioase, având legături strânse cu Biserica și monahismul. Surorile mamei sale, Raluca, născută Jurașcu, erau călugărițe (una din ele era chiar stareță la schitul Agafton, unde Mihai era dus adesea). De altfel, spațiul Moldovei de nord păstrează și astăzi reputația unui teritoriu încărcat de aura credinței, Grădina Maicii Domnului, prin numărul impresionant de chinovii ce-l acoperă. Așa încât copilul s-a familiarizat de foarte timpuriu cu rânduielile, slujbele și cântările mănăstirești. Pe de altă parte, Mihai a dobândit primele învățături de la preotul satului care, firește, l-a inițiat în buchile vechilor scrieri bisericești, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărți care cuprindeau toată tradiția ortodoxă. De atunci i-a rămas lui Eminescu acea știință a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul și chiar împrumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru prețul și savoarea cuvântului vechi, și, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atașamentul, respectul și admirația pentru instituția Bisericii Naționale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie și dăinuirea neamului.

Ceilalți dascăli i-au fost natura și satul, în prima descoperind frumusețea Creației neatinsă de mâna omului și loc al libertății absolute, în al doilea înțelegând rânduielile din veac și gândirea tradițională, izvor al creației populare, devenită și unul din izvoarele viitoarei creații a poetului. Aici s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins și rădăcinile cunoașterii și ale credinței, crescând împreună, într-o perfectă convergență.

Dar ieșirea în lume, întâlnirea cu rigorile aspre ale școlii care-i constrângeau libertatea l-au îndemnat la un refuz, exprimat mai întâi în fugile de la școală înapoi acasă, „la sat și la pădure”. Apoi un sâmbure de răzvrătire mijind în el, l-a determinat, în pragul adolescenței, la părăsirea casei părintești și la pornirea pe un drum propriu, vai cât de incert!

Ceea ce se mai întâmplase în acei ani ai primei adolescențe fusese o experiență dureroasă, cu urmări prelungite până târziu în gândirea poetului. Moartea unei fetițe din Ipotești, de care se îndrăgostise copilărește, a contribuit și ea la depărtarea de locurile până atunci iubite, pădurea și satul. Într-un fragment de manuscris timpuriu, cu titlul Elena, el consemna dureroasa pierdere. Se întâlnise pentru întâia oară cu moartea, întâlnire care, pentru cei foarte tineri, e un șoc greu de îndurat, iar pentru gândul lui neliniștit, mereu plin de întrebări, a generat grave îndoieli în legătură cu sensul însuși al vieții. Și pe măsură ce căutătorul nesățios de cunoaștere avea să-și extindă tot mai larg orizontul informației, al culturii, îndoielile aveau să sporească. Mai cu seamă studiile universitare, la Viena și Berlin, între anii 1869-1874, au hrănit intelectul acela atât de receptiv, de cuprinzător. În Universitatea vieneză Eminescu a făcut să treacă prin lumea cugetării lui un material enorm de informații: istorie și filosofie, literaturi vechi, arte, drept, economie politică și științe exacte. Frecventa și muzeele, sălile de teatru și concerte, bibliotecile, anticariatele și citea toată noaptea.

Dintre toate disciplinele însă, filosofia a fost cea care l-a înrobit. De la gândirea indiană la presocratici, la Platon, stoici și eleați, la gnostici și neoplatonici, la Schopenhauer, Hegel și filosofii romantici Fichte și Schelling, a citit enorm, a meditat și și-a însușit unele puncte de vedere care se regăsesc fie în note, fie adesea în operă. În materie de cunoaștere filosofică, de epistemologie însă, Kant l-a tulburat în cea mai mare măsură, chiar mai mult decât Schopenhauer, i-a zdruncinat temelia credinței. De altfel, el începuse traducerea Criticii rațiunii pure a lui Kant încă din București și avea s-o termine aici, în străinătate.

Subiect cunoscător – obiect cunoscut, numen – fenomen, timp – spațiu… În special categoriile gândirii filosofului din Königsberg, timp și spațiu, i-au dat un sentiment din ce în ce mai puternic al libertății sale potențiale absolute, al puterii sale de a transgresa limitele cunoașterii comune, a tot ceea ce limita desfășurarea forțelor lăuntrice ale ființei. Săgeata îndoielii în legătură cu sensul existenței, așa cum era conceput în normele și rânduielile credinței, îl rănise, cum am văzut mai înainte, la întâlnirea cu moartea în adolescență. Și de la acea pagină, Elena, care consemna dureroasa, de neînțeles despărțire a sufletului de trup, până la Mortua est!, poem publicat în 1871, întrebările au sporit întruna, relevând prin îndrăzneala lor noua atitudine a poetului. Pe de o parte, socotește, după vechea structură mentală, pe iubita de purități angelice ca fiind sortită lumii celeste, raiului, sugerat în câteva imagini strălucite, care prevestesc viitoarele călătorii printre stele ale eroilor eminescieni. Pe de alta, însă, cealaltă latură nou apărută în ființa sa respinge ideea răsplății paradisiace pentru îngeri. Antinomia propriilor gânduri e resimțită ca atare de erou într-un chip vădit dramatic:

„Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune

Gândirile-mi rele sugrum cele bune…

Când sorii se sting și când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.”

Gândirile rele sunt ale rebelului a cărui atitudine tăgăduitoare învinge vechea așezare a minții, consacrată de credință. Violența contestatară a ultimei strofe desfide însuși sensul lumii:

„Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.”

Este de observat însă că un dacă (de e) precede definirea sensului de întors și ateu, așadar doar dacă moartea ar fi singurul țel al vieții, atunci sensul ar primi aceste atribute.

De altfel și Mortua est! și Înger și demon (din aprilie 1873) pedalează pe aceeași dorință violentă de ruptură cu ordinea stabilită în lume și în cosmos, a rebelului care, în cazul lui Eminescu, aspiră spre libertate absolută. Prezența îngerului nu ni se pare însă o necesitate de structură a poemului, antinomică, ci o expresie a scindării lăuntrice a poetului, a polarității specifice eminesciene, mai vizibilă în perioada titanismului său de tip asemănător celui al Sturm und Drang-ului german. Ecouri ale acestui psyché, divizate, se vor întâlni și mai târziu în Strigoii (din 1876), altfel potențate însă.

Adâncirea filosofiei kantiene conferă o altă tonalitate rebeliunii, cu atât mai mult cu cât poetul-gânditor încearcă o stranie, dar foarte originală sinteză între categoriile de timp și spațiu și metempsihoza din filosofia vedică. Departe de a fi un produs al imaginarului romantic de tip Tieck sau Chamisso, nuvela Sărmanul Dionis îmbracă un cert aspect filosofic, îmbinat cu unul religios. În prima parte a nuvelei, expunerea metafizicianului Dionis asupra categoriilor de timp și de spațiu ne introduce în altă ipostază a aspirației eminesciene, spre transgresarea limitelor comune ale cunoașterii. Din moment ce timpul și spațiul nu au existență obiectivă, ci sunt expresia intuiției fiecăruia, sunt numai în sufletul nostru, atunci trecutul și viitorul se află în noi „ca pădurea într-un sâmbure de ghindă”. Și, ca atare, s-ar putea găsi modalități de depășire a acestor „dimensiuni” ale timpului, pentru transpunere după voința noastră în trecut sau în viitor.

O carte de magie a lui Zoroastru, vechiul mag persan (venerată de gnostici, dar denunțată ca apocrifă de neoplatonici și, în special, de Porfirius, discipolul lui Plotin), îl ajută pe metafizician să se întoarcă într-un avatar trecut al său, din timpul lui Alexandru cel Bun (perioadă istorică dragă lui Eminescu). Avatarul acesta, călugărul Dan, este însă un straniu personaj. Deși monah, deci cu viața închinată Domnului, el studiază filosofia și magia cu maestrul Ruben, profesor la Academia de la Socola și, pe deasupra, mai are și o iubită, Maria. Și, la sfatul maestrului care-l ispitește (căci în realitate Ruben e satan) să-și depășească firea și să ajungă să participe la eternitate, lăsându-și umbra în loc și luând atributul etern al acesteia, Dan pleacă împreună cu iubita lui și cu cartea lui Zoroastru, pe care i-a împrumutat-o Ruben, într-o călătorie cosmică.

Ajuns în Lună, Dan simte trezindu-se în el puteri demiurgice (întărite și de iubirea absolută a cuplului) și începe să schimbe înfățișarea peisajului cosmic, ce nu-l mai satisface. Adaugă doi sori și trei luni pe cer, își construiește un palat uriaș din munți și codri și dă lumii selenare o frumusețe de neînchipuit. Fericiți și puri (Maria are o înfățișare și o comportare angelică, ea făcându-și rugăciunea „pe când stelele albe sunau în aeriene coarde rugăciunea universului”, iar el adoarme în genunchi), ei visau amândoi același vis în fiecare noapte și anume că pătrundeau în lumea solară, a îngerilor, a cerului. O armonie neasemuită domnea în acest tărâm divin, plin de muzici cântate de îngeri.

Pe Dan îl obseda însă poarta închisă deasupra căreia ardea un ochi de foc înscris într-un triunghi. Era catedrala (doma) dumnezeiască în care nici îngerii nu puteau intra. În limbaj biblic, ar fi cel de-al nouălea cer. Dar în mintea eroului se naște o dorință aprigă de a ști ce se ascunde în acel loc tainic. Și, deși Maria și îngerii îl sfătuiesc să alunge gândul, el nu renunță, ba chiar începe să creadă că, după voința sa, se mișcă totul în acea lume. Precum Lucifer care a dorit să ajungă puternic și cunoscător ca Dumnezeu, Dan proferă cuvintele acestei dorințe: „Oare fără s-o știu nu sunt eu însumi Dumne…”. Nu rostește cuvântul întreg și, ca și Lucifer, cade „trăznit și afundat în nemărginire”. Victimă nevinovată, Maria cade și ea „ca o salcie neguroasă”, reproșându-i dureros soarta ei.

Revenit pe pământ, eroul reintră în existența de mai înainte, întâmplările pornesc de unde s-au întrerupt și, în cele din urmă, Dionis și Maria se căsătoresc. Perechea lor înfățișează „Chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger ce n-a cunoscut niciodată îndoiala”.

Evident, se poate glosa îndelung asupra acestei nuvele atât de stranii. Rebelul, căutător de cunoaștere absolută, încearcă să spargă ultima graniță a interdicției, arogându-și rolul arhetipului demonic, care, dorind să fie asemenea lui Dumnezeu, a fost aruncat din cer în fundul pământului.

Dar Dan a făcut oare aceasta mânat de orgoliul nebunesc al lui Lucifer? Ce l-a împins la nefasta aventură cosmică n-a fost propriu-zis lipsa lui de credință, ci ispita în care l-a făcut să cadă maestrul Ruben, în care se ascundea satana. Setea lui de absolut în cunoaștere n-a fost decât condiția pentru ca tentația sau cursa întinsă de Ruben să-și producă efectele. Iar participarea angelicei Maria la călătoriile în spațiile celeste, însemnând puterea iubirii absolute, corolar și condiție a cunoașterii desăvârșite, nu va fi oare complementul elementului demonic din psyché-ul eroului, ca și în Înger și demon?

Căci, pentru Eminescu, iubirea a fost, în fond, un principiu cosmic, armonizator al lumii, forță creatoare, născătoare de demiurgie în artist, cum mărturisește în Scrisorile IV și V, cu amărăciunea de a nu fi fost urmat în zborul său de aceea care, din înger, zână sau crăiasă, devine Dalila.

Când îngerul încetează de a mai apărea în demersurile căutătoare sau creatoare ale artistului, ar fi un semn că acea latură, simbolizând credința din ființa lui adâncă, a slăbit până la dispariție.

Așa încât poemul, de profunde semnificații, Melancolie (din 1876), poate consemna în imagini de o expresivitate tragică pierderea credinței ca pe o moarte a sufletului. Cele trei registre ale poemului, cel celest, cel pământesc și cel al ființei sunt, fiecare în felul său, stăpânite de moarte. Luna însăși, regina nopții, e moartă în cerul transformat în mormânt albastru, în „mausoleu mândru”.

Pustietate și gheață, ruine acoperă întinderea pământească, vegheată doar de „țintirimul singur cu strâmbe cruci”. Zgomote sinistre sparg din când în când solitudinea, trosnește clopotnița, toaca izbește în stâlpi, iar arama clopotului, atinsă de „străveziul demon”, scoate „un vaer, un aiurit de jale”. Centrul înfiorătoarei pustietăți e însăși biserica. Și ea, ruinată „cuvioasă, tristă, pustie și bătrână”, e bântuită de vânturi. Iar înăuntru, pe pereți și iconostas, s-au șters icoanele: „Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Acest vers e reluat în registrul al treilea, care debutează cu referire la credința aceea care „zugrăvește icoane în biserici” și pe care, brusc, o raportează la sine: „și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici”. Mărturisirea credinței care i-a luminat copilăria și adolescența e limpede urmată însă de motivația pierderii ei: „Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas / Abia conture triste și umbre-au mai rămas”.

Rapelul acestui vers din registrul al doilea identifică simbolic ruina credinței sale cu aceea a Bisericii, iar descripția vieții fără credință e sfâșietoare, finalul sugerând chiar moartea ființei sale. Cumplit pare a fi prețul cunoașterii!

Înainte de această tragică mărturisire și, după ea, Eminescu a îndrăznit în paginile sale, fie antume, fie postume, ipoteze despre antropogonii și cosmogonii, amestecând elemente de religii și mitologii dacice, grecești, indice, germanice, ca de pildă în Demonism (1872), în Odin și poetul, în Mitologicale, și, mai ales, în Rugăciunea unui Dac (din 1879), considerată de unii, pe nedrept, ca o probă peremptorie de necredință sau de rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

De fapt, orizontul cunoașterii sale se lărgise enorm, și contradicțiile generate de polaritatea de care am vorbit erau tot mai aparente pe măsură ce viziunea sa mitico-poetică urca tot mai sus.

A creat superbele, unicele modele cosmologice din romantismul european în Scrisoarea I (cosmogonia și apocalipsa) și în Luceafărul, unde vede în zborul hyperionic creația continuând și ajunge la tronul Tatălui ceresc, Care i se adresează ca unui fiu, „Cuvântului său dintâi” (Evanghelia după Ioan e citată în manuscris).

Și, pe de altă parte, a dat semne ale unei adânci dureri existențiale. A recurs la filosofia stoică și eleată pentru Glossă, pe care am numit-o mic manual de înțelepciune stoică, predicând rămânerea în afara iureșului lumii, acest mare teatru în care toate valorile sunt răsturnate.

A dorit stingerea în bine-cunoscutele variante ale poeziei Mai am un singur dor. Versurile de dragoste de după 1877 sunt înconjurate de aura unei tristeți fără leac, băută până la drojdie, ca în Despărțire sau în De câte ori, iubito...

Dar, în răstimpul acesta, îi răsunau în auzul interior frânturi din amintirile copilăriei și adolescenței. Sărbătorile Crăciunului rechemau, ca niște clopoței de argint, Colinde, colinde (din 1878), cu bucuria copiilor și a fetelor care, de dragul Mariei, își piaptănă pletele:

„De dragul Mariei

Și a Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului.”

(care amintesc cu emoție întotdeauna acea parte din Simfonia a V-a a lui Anatol Vieru, inspirată din fermecătoarele versuri). La fel și Paștile, cu solemnitatea înălțării din mormânt, a Învierii lui Hristos, îi inspiră lui Eminescu o poemă gravă, culminând cu cântarea românească tradițională Hristos a înviat, în poema Învierea, tot din 1878:

„Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte”

Sufletul lui, copleșit de suferință, se înalță mai ales spre ocrotitoarea noastră, intercesoarea pentru noi pe lângă Dumnezeiescul ei Fiu, și două rugăciuni din 1879 îi sunt închinate Sfintei Fecioare. Mai cunoscută este cea în care cere îndurare Luceafărului mărilor.

Aș vrea însă aici să întăresc afirmația mea în legătură cu tensiunea teribilă la care a fost supus, de structura sa interioară, divizată și contradictorie, geniul eminescian. De aceea am să reproduc un poem postum al său, mai puțin cunoscut, în ciuda lungimii sale. E vorba de Bolnav în al meu suflet, scris cam în aceeași vreme cu rugăciunea care va urma. Iată poemul:

„Bolnav în al meu suflet, în inimă bolnav,

Cu mintea depravată și geniul trândav,

Închin a mea viață la scârbă și-ntristare

Și-mi târâi printre anii-mi nefasta arătare,

– Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic –

Viața-mi, cum o duce tot omul de nimic.

Născut făr’ de-a mea vină, trăind făr’ mai s-o știu,

Nu merg cum merg alți oameni, nu-mi pasă de-unde viu,

Supus doar, ca nealții, la suferințe grele

Unesc cu ele știrea nimicniciei mele.

Sfânt n-am nimic, în bine nu cred și nici în rău.

Viața mea aceasta nici vreu și nici n-o vreu:

A vieții osteneală o simt și n-o combat,

Aș râde doar de viață, disprețuind-o toată,

Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcată,

Muncind în mine însumi, voința-n orice nerv,

Peirea cea eternă din mine să o serv,

Dar vai! nici siguranța n-o am că mor pe veci –

Și dacă oare a morții mâni palide și reci

În loc să sferme vecinic a vieții mele normă

Dacă a mea durere, un vecinic Ahasver,

Ar pune al meu suflet sărman în altă formă?

La sorți va fi pus iarăși, de către lumi din cer,

Ca cu același suflet din nou să reapară,

Migrației eterne unealtă de ocară?

Nimic, nimic n-ajută – și nu-i nici o scăpare.

Din astă lume – eternă, ce trecătoare pare,

Gonit în timpi și spații, trecând din formă-n formă,

Eternă fulgerare cu inima diformă,

De evi trecuți ființa-mi o simt adânc rănită,

Pustiu-alergătoare, cumplit de ostenită…

Ș-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stâncă

Spre culmea morții mele ridic ș-ast’ dată încă.

Ș-ast’ dată? Cine-mi spune că-i cea din urmă oară?”

Nu cunosc pagină existențială mai disperată în toată poezia lumii. Se îmbină aici atâta durere, atâta spaimă de viață, atâta groază de posibilele reveniri (migrația eternă) preconizate de filosofia indiană, atâta dorință, neputincioasă însă, de a distruge voința de a trăi (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vieții), dar și atâta umilință și dispreț de sine (nimicnicia lui) încât existențialiștii secolului al XX-lea apar, pe lângă el, ca niște snobi dezgustați de o viață oțioasă. Deznădejdea concentrată aici, atât de cumplită, nu e creștină, însă izbucnește dintr-o sinceritate sfâșietoare.

Dar iarăși se trezește în el, în geniul apăsat de imperfecțiunea lui, amintirea copilăriei curate, pioase. Și incredibil, alături de textul de mai sus, apare a doua rugăciune, în formă de sonet:

„Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;

O, Maică Sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină.

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare – asupra mea coboară.

Străin de toți, pierdut în suferința

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic și n-am tărie.

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința

Și reapari din cerul tău de stele,

Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!”

Cu câtă dragoste, cu câtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfântă, spovedindu-se și cerându-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mântuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificându-și ființa până atunci tragic divizată, reintroducând-o în aura luminei line, cu a cărei cântare monahii și monahiile încheie slujba la apusul soarelui.

De altfel, o mărturie mult mai târzie, de prin 1886, din perioada ultimă a bolii, vine să confirme întoarcerea definitivă la credința izbăvitoare. Încurajat de Creangă să încerce și un tratament la bolnița Mănăstirii Neamț, Eminescu acceptă sugestia. Tratamentul nu s-a dovedit eficace, dar aura locului sacru l-a înconjurat pe bolnav cu clipe de liniște binefăcătoare pentru sufletul său. Căci, așa cum a consemnat un duhovnic al mănăstirii pe un Ceaslov, poetul a cerut să fie spovedit și împărtășit (era ziua de 8 noiembrie 1886, ziua Sfinților Voievozi Mihail și Gavriil, ziua lui Mihai). Și, după ce a primit Sfânta Împărtășanie, a sărutat mâna preotului și i-a spus: „Părinte, să mă îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.

Avem adânca încredințare că Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, în mila ei nesfârșită față de durerea și umilința lui, i-a mijlocit mântuirea. Astfel, „gândurile ce au cuprins tot universul” revin la matca Ortodoxiei românești pe care, dincolo de toate pendulările căutătorului de absolut, Eminescu a iubit-o și a apărat-o ca pe prima valoare a spiritualității neamului, întrupată în Biserica națională.

Și ca încheiere, vreau să citez fraza de început a unui articol intitulat Paștele: „Să mânecăm dis-de-dimineață și în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, viața tuturor, răsărind”.

Selecţie din studiul „Eminescu între credinţă şi cunoaştere”, din volumul „Eminescu - Viaţa”, Ed. Nicodim Caligraful, 2009

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2010