Din viaţa celui care a înfiinţat jocurile preolimpice

  

de Dan Cârlea

Evanghele Zappa (1800-1865), acesta este numele celui care, prin perseverenţa şi banii săi, a făcut ca în Atena anului 1859 să se desfăşoare o serie de probe sportive reunite într-o manifestare care este precursoarea de drept a adevăratelor olimpiade din zilele noastre.

O fericită coincidenţă a făcut ca în ziua de deschidere a Jocurilor Olimpice de iarnă de la Soci (Rusia) să ne parvină la redacţie o carte care are ca temă biografia celui care a contribuit financiar la reluarea întrecerilor sportive inventate de grecii antici, cunoscute sub numele de Jocuri Olimpice.

Cartea se numeşte „Evanghele Zappa - Aspecte inedite din viaţa, din activitatea şi din iniţiativa reînfiinţării Jocurilor Olimpice“ şi îl are ca autor pe pr. prof. univ. dr. Gheorghe Drăgulin, un autor plin de energie creatoare chiar şi la vârsta onorabilă pe care o are.

Am considerat potrivit să aducem în atenţie această lucrare despre personalitatea lui Evanghele Zappa nu doar pentru coincidenţa cu Jocurile Olimpice, ci şi pentru că, prin actele sale de mare filantrop, el rămâne o figură luminoasă în epoca în care a trăit, mai ales că o bună parte din viaţa sa se leagă de pământul românesc. 

În cele peste 180 de pagini, autorul a strâns o seamă de articole pe care le-a publicat, în timp, în mai multe reviste şi ziare, articole referitoare la aspecte din viaţa şi activitatea acestui fost militar de origine greacă  - spune el însuşi, dar de origine destul de neclară în fapt, se pare că, totuşi, aromână - stabilit în Ţara Românească în secolul al XIX-lea, un mare moşier, dar şi un mecena, ctitor de biserici şi instituţii culturale. Şi, desigur, precursorul Jocurilor Olimpice moderne. Este o lucrare bine documentată, care trimite către arhive şi multe acte din vremea moşierului, dar şi spre surse străine, în plus, având reproduse şi câteva scrisori şi fotografii ale persoanelor din alte ţări cu care a corespondat autorul pe tema în cauză.

Cine a fost, aşadar, Evanghele Zappa? S-a născut în 1800 în comuna Labovo, vilayetul Ianina din Grecia, într-o familie de negustori. După ce s-a înrolat în armată la 13 ani în solda lui Ali Paşa, conform cărţii pe care o prezentăm, „în timpul ostilităţilor acestuia, aliat acum cu sulioţii (munteni din Epir de limbă albaneză, de religie ortodoxă) împotriva trupelor sultanului, se apropie de Marco Boczari, al cărui aghiotant a ajuns în scurtă vreme“. Face dovada unor fapte de vitejie, dar renunţă la cariera de militar şi ajunge administrator al unor sate de vlahi din Epir (Grecia), apoi, nemaisuportând stăpânirea turcească, emigrează în Macedonia, iar după aceea, tot din cauza persecuţiei turce, pleacă în locuri mai puţin supravegheate de turci: Ţările Române. S-a stabilit în 1833 în Bucureşti, unde a făcut negoţ şi a devenit arendaş de terenuri agricole, până când a ajuns arendaşul mai multor moşii mănăstireşti închinate Muntelui Athos. A devenit apoi mare proprietar de moşii. Din documentele consultate de autorul cărţii reiese că Evanghele Zappa a posedat în Valahia aproximativ 15.000 hectare de teren agricol. Iată ce moşii şi bunuri imobile deţinea: Broştenii Noi, Uleşti, Megieşeasca, Slujitori, Valea Măcrişului, Cegani, Pârţani, Bereasca, pădurea Stoieneşti sau Pisica, hanul Cernica sau hotelul Athena din Bucureşti.

Datorită averii sale impresionante, a urcat treptele ierarhiei, fiind pe rând membru în Comisia pentru agricultură a Ministerului Treburilor Dinlăuntru, numită de locotenenţa domnească în 1848, serdar în 1850, paharnic în 1953.

În această perioadă şi-a zidit un conac fortificat la Broştenii Noi din Ialomiţa, precum şi o biserică (unde şi este înmormântat). Tot pe banii săi a făcut biserică în satul Uleşti, aici donând clădiri pentru Primărie şi Şcoala Primară. Evanghele Zappa a creat Fondul Zappa în valoare de 5.000 de galbeni, cu care s-au premiat lucrări ştiinţifice ale Academiei Române. A contribuit la redeşteptarea naţională a albanezilor, dăruindu-le în scopuri culturale şi educaţionale 25.000 de galbeni. Actele sale filantropice au fost însă mult mai numeroase, nu le putem enumera aici.

În ceea ce priveşte contribuţia sa la reînceperea Jocurilor Olimpice, trebuie ştiut că Zappa a donat Guvernului grec 400 de acţiuni şi peste 3.000 de galbeni, înfiinţând astfel Epitropia Olimpicelor. Cu banii săi s-a construit palatul Zappeion destinat întrecerilor sportive din patru în patru ani. În 1859 şi-a văzut visul împlinit: Jocurile panelenice de la Atena, care au premers şi au deschis gustul pentru adevăratele Jocuri Olimpice de azi. Pierre de Coubertin este cel care a preluat la sfârşitul secolului al XIX-lea ideea şi a reînfiinţat efectiv olimpiadele.

Nu este de trecut cu vederea nici filantropia vărului său, Constantin Zappa, care a donat bani pentru construirea Ateneului Român.

Sursă: Ziarul Lumina

Artă veşnică. Eminescu în piatră

De Dan Stanca

Două sunt sculpturile prin care poetului naţional i-a fost redată întreaga splendoare. Una este mereu în drumul nostru, situată în faţa Ateneului Român, şi de aceea de cele mai multe ori o ignorăm. Cealaltă se află la capătul lumii, într-o piaţă din Montreal, şi a stârnit de-a lungul timpului destule controverse.

Statuia din faţa Ateneului aparţine, aşa cum se ştie, artistului Gheorghe D. Anghel, născut la începutul secolului trecut şi care a murit la un an după venirea la putere a lui Ceauşescu. A fost un artist post-paciurian, învăţând de la maestrul său destule fineţuri ale artei sculpturale, dar a călătorit şi în Franţa, unde s-a adăpat de la lecţia unor maeştri de anvergura lui Rodin şi Bourdelle.

Gheorghe Anghel a fost atras de statuarul clasic, dar ferit de convenţionalisme, exact ceea ce convenea unui comunism luminat cum era acela de la mijlocul anilor 60. Aşa se şi explică apariţia în faţa Ateneului a statuii lui Eminescu care, din fericire, a supravieţuit până astăzi şi nu s-a găsit (încă) nimeni care s-o gonească de acolo. Imaginea poetului naţional are ceva olimpian imnic, dar emfaza nu e deloc supărătoare.

A intrat, cum se spune, în peisaj şi de aceea nici nu-i mai dăm atenţie. Dar ea face parte din duhul atoateînvăluitor şi graţie acestui fapt ne ocroteşte fără ca noi să mai simţim aceasta. Poate, dacă în urma unei intervenţii demente, ar dispărea de acolo, i-am simţi imediat lipsa şi am suferi. Atunci ne-am da seama că Eminescu nu mai este lângă noi. Spaţiul public trebuie onorat de asemenea creaţii care-l vitalizează şi-l scapă de apăsarea construcţiilor tipizate. După 1989, multe statui au fost sacrificate în mod nejustificat şi acest lucru a făcut rău ţării.

La celălalt capăt de lume există un alt Eminescu, înveşnicit de un alt mare artist, Vasile Gorduz.

Probabil, canadienii nu ar suferi dacă acest Eminescu, într-o bună zi, ar pleca din locul care i-a fost rezervat. Dar dincolo de interesul sau lipsa de interes a localnicilor, se impune, cum spuneam, prezenţa duhului pe care prezenţa unei opere autentice o poate invoca. Acesta şi este rolul statuii lui Mihai Eminescu în Canada francofonă.

Doar că aici este vorba de un alt chip al marelui poet. Nu mai are nimic din maiestatea de aici din ţară. Gorduz a văzut altfel decât Anghel durabilitatea mitului eminescian. Eminescu nu va dura prin forţă şi prin clasicitatea reprezentării sale, ci prin altceva, prin graţia celui care ştie ce înseamnă să fii perisabil şi pecabil, trecător şi cerşetor într-o lume ingrată, dar cu toată fiinţa încordată spre ţinta de dincolo de vizibil.

Viziunea lui Eminescu din Montreal a fost criticată, dar a rămas la locul ei. Gorduz este mai tânăr decât Anghel cu aproape trei decenii, dar geniul său este tulburător şi din anumite puncte de vedere strânge tot ce avem mai bun în sculptură după Brâncuşi. Îndrăzneala cu care l-a reprezentat pe Eminescu merită toată lauda, şi chiar şi cei care nu-l agreează ajung ca prin refuz să-şi exprime admiraţia. Înţelegem însă că în comunism o asemenea sculptură nu ar fi fost admisă. Geniul lui Gorduz a muşcat subversiv din regimurile totalitare. Anghel însă s-a pliat. O diferenţă care nu scade o operă în favoarea celeilalte.

Dintr-un capăt la altul al lumii, despărţite de ocean, cele două opere slujesc extraordinar ideea Eminescu, care nu este numai a noastră, ci a tuturor celor care, smerindu-se pe ei înşişi, preţuiesc ceva mai presus de propria persoană. În concluzie, când ne mai ducem la Ateneu să ne uităm la Eminescu. Iar computeriştii de origine română din Canada, de asemenea, să dea o raită şi prin Montreal.

Sursa: http://www.actualmm.ro,  http://ziarullumina.ro/

Mihaela Ursuleasa pe drumul veșniciei

Pianista română apreciată pe toate marile scene ale lumii, Mihaela Ursuleasa, a decedat miercuri, 1 august, la vârsta de 34 de ani.

S-a născut în 1978, la Braşov, şi a fost de mică o pianistă extraordinară, fiind cosiderată un "copil minune". Fiică de muzicieni (tatăl era pianist şi cânta împreună cu mama ei la un hotel din Braşov), Ursuleasa a început studiul pianului de la vârsta de 5 ani.

A studiat la Conservatorul din Viena, unde s-a şi stabilit ulterior. A câştigat mai multe premii internaţionale şi a cântat pe marile scene ale lumii, împreună cu mari muzicieni ca Angela Gheorghiu, Lars Voght sau Vadim Repin. 

Pe parcursul carierei sale, Mihaela Ursuleasa a lansat două albume, în 2010, "Piano & Forte" (Beethoven, Brahms, Ravel, Ginastera, Constantinescu; Berlin Classics), şi în 2011, "Romanian Rhapsody" ("Rapsodia Română nr. 1" a lui George Enescu, "Suita pentru pian" a lui Paul Constantinescu, două dansuri populare româneşti de Béla Bartók şi trei piese de Franz Schubert).         

                   

În ziua în care a murit, miercuri, ar fi trebuit să cânte în Bucureşti, la Ateneu, împreună cu Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal. Cu câteva zile înainte de concert, s-a anunţat că pianista nu va participa, din motive de sănătate.

O ceremonie în memoria pianistei a fost organizată marţi, 7 august, la Biserica Ortodoxă „ Învierea Domnului şi Sfântul Apostol Andrei” din Viena.

Sicriul cu trupul neînsufleţit al artistei va fi depus astăzi, 9 august, la Ateneul Român între orele 10.00 şi 20.00, iar cei care au cunoscut-o îi pot aduce un ultim omagiu.

Înmormântarea va avea loc vineri, 10 august, de la ora 9.30 la Cimitirul Bellu din Bucureşti. 

Sursă articol şi fotografii: Ziarul Adevărul

Dumnezeu să o odihnească şi să îi ocrotească fetiţa, Ştefania!