„Din trecutul
strămoşesc să renască arta noastră viitoare“
(Din cartea de aur a muzeului)
Năzuim să fim, dintre toate
popoarele Europei răsăritene, cei cu o cultură mai înaintată. Cu toate acestea
ne silim mai puţin decât alţii să punem în valoare arta şi cultura poporului
nostru. Şi apoi ne mirăm, că suntem aşa de puţin cunoscuţi şi apreciaţi din
acest punct de vedere. Vina, însă, este numai a noastră. Nu ne-am îngrijit, ca
alţii, să adunăm dovezile culturii trecutului nostru şi probele destoiniciei
ţăranului român. Dintre toate instituţiile noastre de cultură, tocmai Muzeul Naţional
este cel mai în urmă venit. Avem, e drept, de mai bine de o jumătate de veac,
un muzeu de antichităţi. Dar, chiar dacă acesta ar fi corespuns misiunii sale,
tot nu ar fi împlinit golul cel mare al lipsei muzeului românesc. Căci, dacă o
colecţie de antichităţi, ce în majoritatea ei cuprinde rămăşiţe romane,
confirmă încă şi mai puternic descendenţa latină a neamului nostru, ea nu
rezolvă însă întreaga problemă a culturii noastre. Fiindcă în această direcţie
am moştenit foarte puţin de la strămoşii romani. Cultura şi întreaga artă a
poporului român, ca şi dreptul şi instituţiile sale, nu seamănă cu ale Romei.
Rămâne dar să se stabilească pe baza unor documente sigure, prin cine am fost
influenţaţi în adaptarea vieţii noastre artistice şi culturale. Un asemenea
studiu comparativ reclamă însă existenţa unui material artistic-etnografic cât
mai bogat şi variat. Acesta ne lipseşte încă, fiind pe cale de a se aduna
de-abia acum.
Spre a noastră mare ruşine,
cuprinzătorul depozit al culturii româneşti nu există încă. Muzeul de etnografie
şi artă naţională nu a împlinit nici o decenie, chiar de se iau în seamă primii
ani ai stărilor provizorii prin care a trecut la început. Sub noua sa
alcătuire, el nu are decât doi ani. Istoricul său nu este deci prea lung; plin
de speranţe însă este viitorul său. Ideea înfiinţării unui muzeu cu caracter
curat naţional nu este nouă. Prima dată ea a fost emisă de Titu Maiorescu care,
ca ministru al cultelor, a căutat să dea o extensiune în acest sens Muzeului de
antichităţi, ce exista mai demult. Prin decretul din 30 dec. 1875 se
înfiinţează, între altele, secţiunea „porturilor naţionale“. Ea a rămas însă
numai în intenţia ministului, care n-a găsit pe directorul destoinic să aducă
la îndeplinire frumoasa decizie.
Acelaşi plan al lui
Maiorescu a fost reluat în 1900, ministru al cultelor şi instrucţiunii fiind C.
Arion. Nici intenţiile sale n-au avut norocul să fie pe deplin realizate. Din
colecţia de păpuşi, destul de rudimentare, ale lui Speranţă nu s-au mai păstrat
azi decât vreo câteva specimene, menite să amintească numai prima fază a
copilăriei instituţiei de azi. În 1901, ideea unui Muzeu Naţional ia o formă
mai precisă. Ministrul Spiru Haret, după cum sigur afirmă în raportul său către
rege, hotărăşte ca „în legătură cu înfiinţarea unei şcoli special consacrată
artei naţionale, să se înfiinţeze un Muzeu de Arte Naţionale. Scopul acestei
instituţiuni trebuie să fie de a aduna şi conserva toate rămăşiţele ce se mai
găsesc din producţiunile artistice din trecut ale ţării noastre: cusături,
broderii, ţesături, picturi, sculpturi, miniaturi, enluminures etc. Un asemenea
muzeu va pune la dispoziţiunea Şcolii
de Arte Naţionale elementele necesare pentru a-şi alcătui modelurile, iar
viitorilor artişti le va procura motive de inspiraţiune de nepreţuită valoare“.
Pentru realizarea acestui
frumos program, ministrul Haret hotărăşte ca primul fond al muzeului proiectat
să-l constituie obiectele de artă de la Expoziţia din Paris, la care
participase şi România. Într-acelaşi timp, se însărcinează pictorul I. Alpar-Paraschivescu,
cu colectarea materialului din ţară. Din nefericire însă, cea mai mare parte
din obiectele de la Paris s-au rătăcit; iar o moarte prematură răpeşte pe
pictorul Alpar, înainte de a fi putut da rezultatele cercetărilor sale şi
preţiosul său concurs. În locul său se trece această însărcinare lui Ipolit
Strîmbulescu, luându-se totodată dispoziţii ca culegerea de obiecte să se facă
pe o scară mai mare prin învăţători. Într-acest timp se cumpără nişte colecţii
de ţesături din ţară şi din Transilvania. „Prin aceste mijloace, oricât de
modeste şi puţin costisitoare ar fi, adaugă ministrul Haret, se va putea face
un bun început Muzeului, care va rămânea pe urmă să se dezvolte treptat în
cursul timpului“. Raportul ministrului în această privinţă se încheie cu
speranţa că „Muzeul se va putea deschide în toamna anului 1903, în localul
Şcolii Profesionale de Fete nr. 3 din şoseaua Kiseleff“.
