Predica la Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameșului și a Fariseului) - Sf. Teofan Zăvorâtul

Evanghelia

Luca 18, 10-14

Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi şi desfrânaţi, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână şi dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice spre cer, ci îşi bătea pieptul său şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel care se smereşte pe sine se va înălţa.

Sf. Teofan Zăvorâtul - Frângerea inimii și înșelarea cumplită a lui “Eu nu sunt ca ceilalți!”

“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea sufletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor la apele vindecatoare si sa se folo­seasca in chip cat mai roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post. Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.

Pentru prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. Sa ne ingrijim doar a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si indreptarea vietii noastre – iar in­trucat reusita acestor osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi. Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inrada­cinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ In duminica urmatoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne invata ca oricat de adanca ar fi caderea cuiva, daca cel cazut se intoarce cu inima infranta si smerita catre Domnul, strigand: „Nu sunt vrednic sa ma numesc fiu al Tau; primeste-ma ca pe unul dintre argatii Tai!“, va fi primit in bratele Parintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Daca sufletul cuiva s-a aratat prea impietrit si nesimtitor, Sfanta Biserica, in continuare, vrea sa il franga, zugravindu-i infricosata Judecata. Iar daca cineva s-a obisnuit pana intr-atat cu starea sa cea injositoare intru pacat, ca a inceput sa il socoteasca pe acesta drept starea sa fireasca si nu-si inchipuie cele mai bune, Sfanta Biserica amin­teste pentru unul ca acesta de caderea protoparintilor, pentru a starni in inima lui intristarea pentru ceea ce a pierdut si a trezi in el ravna de a redobandi aceasta, aducandu-i in gand marimea pierderii si cat de mult merita sa ii para rau pentru aceasta si sa se osteneasca pentru a deveni iarasi stapanitor al mos­tenirii pierdute.

Iata voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Patrundeti in ele si umblati dupa cum arata Maica voastra cea grijulie!

In ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in drepta­tea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumne­zeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Privind la fariseu – cel dojenit, sa nu credeti ca faptele dreptatii, cucerni­ciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic in ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care, bineinteles, nu era slobod. Deopotriva, privind la vames, sa nu credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca, dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“

Dupa ce am luat acum ceea ce e adevarat si de la unul si de la celalalt, pri­mim lectia aceasta: osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?

Adunati dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” – mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar? Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu strigam: „Dumneze­ule, milostiv fii mie, pacatosului!“?

Si apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumne­zeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spu­nand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va in­demna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin ini­ma trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate. Un sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o lingusire a vrajmasului, raspundea: „Blestemat sa fii tu cu «binele» tau!“. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.

In lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept. Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor, binele si lepadati raul!

In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la lima­nul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.

Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.

Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin!

Sursa: Cuvântul Ortodox

Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvânt”

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvânt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!” Insă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvânt trebuie să şteargă din cartea vietii toate înscrisurile prin care sunt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osândirea de sine fără cruţare şi din frângerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: înmuiaţi-vă şi frângeţi-vă inima – şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

In lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc, de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toata necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiti de rani si plecăm vindecaţi, venim necuraţi si plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit!”

Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit!

Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc Il reprezintă şi spune Cuvântul Lui. Domnul ştie păcatul tău, şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti în gând înaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul în vileag înaintea fetei Lui atunci când ti S-ar înfăţişa El însuşi ori te-ai ascunde, aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rânduit să îţi arate faţa Sa în părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună în numele Său şi cuvânt dezlegător care, rostit fiind pe pământ de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu.

Şi încă o faţă mai închipuie părintele duhovnicesc: faţa întregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gândul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie si fără folos cu o ruşine mântuitoare! Înaintea feței întregii omeniri vor fi date cândva în vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine, că mai bucuroşi ne-am învoi să cadă munţii peste noi decât să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rânduit Domnul să ne ruşinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea înaintea întregii omeniri.

Fragment preluat de pe Războintrucuvânt

Sf. Teofan Zăvorâtul - povață către o femeie însărcinată

 

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastră!

Iată că Domnul încă vă dă rod pântecelui! Vă felicit!

Domnul, Care l-a dat, să-i dea și venire bună pe lumea lui Dumnezeu. Firește, fără greutăți asta nu se întâmplă. Așa a rânduit Dumnezeu dintru început, spre aducere aminte de ceea ce a făcut prima femeie – mama noastră, a tuturor. Oricum, Domnul pune și în greutăți măsură. Fie ca El să facă milă cu Dumneavoastră și să facă aceste greutăți cât mai puțin simțite, pe cât se poate.

Vreți să meritați o asemenea ușurare? Mai întâi ușurați-vă de păcate. Acum, de nevoie, stați mult timp nemișcată, în tihnă... Și aveți mai multă vreme pentru îndeletnicirea cu sine și cercetarea de sine. Cercetați-vă cu anchetatorul cel mai sever, apoi osândiți toate câte nu-s drepte, pocăiți-vă pentru ele și să vă pară rău că v-ați îngăduit așa ceva, , apoi spovediți-vă, primiți dezlegare și, în cele din urmă, împărtășiți-vă cu Sfintele lui Hristos Taine. Prin toate acestea veți merita să primiți așteptata și dorita ușurare.

Două lucruri aduc asupra noastră mânia lui Dumnezeu, care apasă și strâmtorează: neiubirea față de ceilalți și pofta, iar prima dintre acestea are mult loc în noi. Binevoiți a vă osteni să scoateți la iveală și să tăiați fără să stați pe gânduri toate cele prin care se vădește ea în dumneavoastră, oricât de greu vi s-ar părea. Întoarceți-vă neiubirea nu asupra oamenilor, ci asupra lucrurilor prin care obișnuia ea să se arate în Dumneavoastră, scoțându-le afară. Nu vi s-a întâmplat să citiți ori să ascultați cuvintele Apostolului: „Lărgitu-sa inima mea spre voi” (v. 2 Cor. 6, 11)? Așa să vă lărgiți și Dumneavoastră inima, iar în schimb veți primi ceea ce doriți și căutați.

Vă doresc toate cele bune în toate privințele! Domnul să vă dea binecuvântare!

 

Al dumneavoastră voitor de bine,

Episcopul Teofan

 

Din cartea Mântuirea în viața de familie – Sf. Teofan Zăvorâtul, Editura Sophia, pg. 38-39

Sfântul Teofan Zăvorâtul-Nestatornicia stării noastre lăuntrice

Vă plângeţi de nestatornicia stării dumneavoastră lăuntrice – uneori este bună şi alteori rea. Nu se poate altfel.

„Am trecut şi trec prin stări sufleteşti supărătoare, sub diverse forme”. Nu avem altceva de făcut decât să le suportăm cu smerenie şi suflet dârz, fără să slăbim în lupta noastră duhovnicească, fără să lăsăm deoparte împlinirea poruncilor dumnezeieşti – ceea ce şi faceţi întocmai.

Vine o stare duhovnicească bună. Pleacă. Vine una proastă. Pleacă şi aceasta. Alternarea lor este continuă şi de neînlăturat. Singurul lucru pe care puteţi şi trebuie să-l faceţi, este să doriţi şi să urmăriţi întotdeauna binele.

Dacă nu ar fi trebuit să facem faţă vreodată vreunei greutăţi, atunci am fi căzut într-o moleşeală duhovnicească.

Schimbări sufleteşti bruşte

Schimbările sufleteşti bruşte ni se întâmplă tuturor. Nu aveţi altceva de făcut, aşadar, decât să le suportaţi în mod liniştit, lăsându-vă în mâinile lui Dumnezeu. Să nu vă îngrijiţi de altceva, decât de acest lucru: să fiţi întotdeauna împreună cu Domnul. Orice vi s-ar întâmpla, la El să scăpaţi, Lui să-I descoperiţi sufletul dumneavoastră, pe El să sprijiniţi greutăţile pe care le aveţi, Lui să-i spuneţi durerea dumneavoastră… Şi să vă rugaţi, cerându-I să vă izbăvească de ispite şi necazuri, dacă este voia Sa..

Euforia şi buna dispoziţie sufletească, odihna şi mângâierea nu sunt întotdeauna semne ale unei stări duhovniceşti bune, stare ce are trei alte caracteristici esenţiale: a) râvna de a-I bineplăcea lui Dumnezeu, b) cuget smerit şi inimă zdrobită, c) predare în voia lui Dumnezeu. Sunt acestea înlăuntrul dumneavoastră? Dacă da, sunteţi pe drumul cel bun.

Mângâierile duhovniceşti în viaţa cea după Dumnezeu

V-aţi întristat, pentru că aţi pierdut foarte repede acea stare lăuntrică mângâietoare, în care v-aţi aflat după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Dar trebuie să ştiţi că o desfătare duhovnicească, o „mângâiere”, sub orice formă ne-ar cerceta – ca o pace sufletească neţărmurită, ca o bucurie negrăită, ca râvnă sfântă, ca o dulce stare de umilinţă sau ca orice altceva – nu este principalul lucru de căutat în viaţa după Dumnezeu. Principala străduinţă şi grija noastră de căpătâi nu sunt mângâierile, ci păstrarea, cu hotărâre şi putere, a sinelui nostru, în cele din lăuntru şi în cele din afară, într-o stare bună, plăcută Domnului. Dacă este vorba de vreo mângăiere, aceasta ni se dă de la Dumnezeu ca „ademenire”, provocare şi imbold.

„Uite cu ce o să te desfeţi! Luptă-te, aşadar!” Prin urmare, când suntem lipsiţi de ea, nu trebuie să deznădăjduim, ci cu mai multă râvnă, cu statornicie şi cu stăruinţă să ne luptăm „lupta cea bună a credinţei” (1Tim. 6, 12).

Desfătările duhovniceşti nu sunt întotdeauna de folos

Vă place să vă adânciţi în desfătări duhovniceşti, să simţiţi întotdeauna mulţumire şi bucurie din rugăciunea şi comuniunea dumneavoastră cu Domnul. Acest lucru este, însă, şi cu neputinţă şi fără de folos. Cu neputinţă, deoarece orice chip de odihnă duhovnicească nu este rodul propriului nostru efort, ci dar al milei lui Dumnezeu, dar care se oferă cui, când şi atât timp cât El doreşte. Este, de asemenea, cu neputinţă, deoarece atâta timp cât patimile sunt vii şi lucrează întru noi, nici o desfătare duhovnicească nu poate rămâne statornică în suflet.

De altfel, năzuinţa nepotrivită şi nechibzuită după astfel de desfătări, precum am zis, este fără de folos, deoarece conduce la o amorţire şi la o slăbănogire sufletească. Noi suntem datori numai să ne luptăm într-un mod plăcut lui Dumnezeu, cu râvnă şi bărbăţie, cu trezvie şi stăpânire de sine, cu smerenie şi inimă zdrobită. Faţă de Dumnezeu trebuie să stăpânească în inima noastră două simţăminte: iubirea şi frica… Îngerii stau în faţa Sa cu frică şi cu cutremur… Trăiţi, repet, cu trezvie, cu agerime duhovnicească, cu cuget smerit…

Sursă: Pemptousia

Duminica Samarinencei

APOSTOLUL

Fapte 11, 19-30;

În zilele acelea, Apostolii, cei ce se risipiseră din cauza tulburării făcute pentru Ştefan, au trecut până în Fenicia şi în Cipru, şi în Antiohia, nimănui grăind cuvântul, decât numai iudeilor. Şi erau unii dintre ei, bărbaţi ciprieni şi cireneni care, venind în Antiohia, vorbeau şi către elini, binevestind pe Domnul Iisus. Şi mâna Domnului era cu ei şi era mare numărul celor care au crezut şi s-au întors la Domnul. Şi vorba despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia. Acesta, sosind şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi îndemna pe toţi să rămână în Domnul, cu inimă statornică. Căci era bărbat bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă. Şi s-a adăugat Domnului mulţime multă. Şi a plecat Barnaba la Tars, ca să caute pe Saul şi, aflându-l, l-a adus la Antiohia. Şi au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor. Şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini. În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, prooroci. Şi, sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea; ceea ce au şi făcut, trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul.

EVANGHELIA

Ioan 4, 5-42;

În vremea aceea a venit Iisus în oraşul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo puţul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, şedea lângă puţ; şi era cam pe la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraş ca să cumpere hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, care eşti iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns şi i-a zis: dacă cunoşteai harul lui Dumnezeu şi cine este Cel care ţi-a zis, dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi şi puţul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu eşti mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puţul acesta şi a băut dintr-însul el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus i-a răspuns şi a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el izvor de apă curgătoare  pentru viaţa veşnică. Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea, când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi la ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ce ştim, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea şi acum a venit, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căci Tatăl astfel voieşte să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. A zis femeia către Dânsul: ştim că va veni Mesia, căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspunss: Eu sunt, cel care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi, sau despre ce vorbeşti cu dânsa? Atunci femeia şi-a lăsat găleata s-a dus în oraş şi a zis oamenilor: veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristos? Deci au ieşit din oraş şi veneau către Dânsul. În timpul acesta ucenicii Lui Îl rugau zicând: Învăţătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care nu-o ştiţi. Deci ucenicii se întrebau între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Oare nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele că sunt albe, gata pentru seceriş. Iar cel care seceră primeşte plată şi adună rod în viaţa de veci, ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră; căci aici se adevereşte zicerea că: altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Iar din oraşul acela mulţi dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

 *

Sf. Ioan Gură de Aur:

Fără credinţă suntem asemenea oamenilor care încearcă sa treacă marea fară corabie; ei plutesc puţină vreme cu mîinile lor şi cu picioarele lor, valurile ii acoperă; la fel cei ce se dau propriilor lor sentimente, naufragiază înainte de a caştiga nimic, cum o spune Sf. Pavel: „Ei s-au rătăcit în credinţă” (I Tim. 1, 19).

Ne trebuie multă rîvnă şi trebuie să ne însufleţească un zel destul de mare, fără de care nu vom putea dobîndî bunurile pe care ni le-a promis Iisus Hristos. Şi sigur, o spune el însuşi, pe atît zicînd: „Dacă cineva nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt. 10,38) şi pe atît: „Eu am venit să arunc foc pe pămînt şi cît aş dori Eu ca să se aprindă” (Lc. 12,49).

Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos ne învaţă că ucenicul Lui trebuie să fie rîvnitor, cu totul de foc şi totdeauna gata să se expună la tot felul de pericole.

Aşa era samarineanca; inima ei era aşa de aprinsă din cuvîntul lui Iisus Hristos pe pare l-a auzit încît lăsîndu-şi găleata şi apa pentru care a mers la fîntîna aceasta, ea aleargă în cetate ca să cheme tot poporul ca să vină să-L vadă pe Iisus.

„Veniţi, zice ea, şi vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut”. Vedeţi rîvna ei, vedeţi prudenţa ei; ea a venit să scoată apă, şi aflînd adevăratul izvor, ea părăseşte dispreţuieşte fîntîna pămîntească, pentru a ne învăţa, cu toate că printr-un exemplu destul de smerit, că dacă vrem să ne punem să studiem cereasca învătură, noi trebuie să dispreţuim toate lucrurile veacului.

Ceea ce au făcut apostolii, această femeie a fâcut-o la fel, şi chiar cu mai multă rîvnă în măsura puterilor ei. Aceia fiind chemaţi, şi-au lăsat plasele lor, dar aceasta, în mod voluntar, şi fâră să-i poruncească nimeni şi-a lăsat găleata şi a făcut slujbă de evanghelist; bucuria ei i-a dat aripi, şi ea nu aduce la Iisus Hristos o persoană sau două ca Andrei şi ca Filip, ci pune în mişcare toată cetatea şi atrage la el tot poporul.

Vedeţi cu cîtă prudenţă vorbeşte ea. Ea n-a zis: veniţi să-L vedeţi pe Hristos; ci prin aceleaşi menajamente cu care i-a cîştigat Iisus Hristos inima ei, ea îi atrage îi angajează şi pe alţii.

„Veniţi, zice ea, şi vedeţi un om care mi-a spus mie toate cîte am făcut”; ea nu s-a temut să spună: „Care mi-a spus toate cîte am făcut”, cu toate că ar fi putut spune: veniţi să-l vedeţi pe Profetul. Dar cînd un suflet este cuprins de focul divin nimic pămîntesc nu-l mai atinge, el este nesimţitor la faima bună sau rea, el merge unde-l mînă flacăra din el. „Nu cumva Acesta este Hristosul?”

Remarcaţi încă marea înţelepciune a acestei femei: ea nu asigură de nimic, dar nu mai păstrează tăcerea. Căci ea nu voia să-i atragă la propria ei părere prin propria sa mărturie, ci voia ca ei să vină să-L asculte pe Iisus Hristos, ca să împărţească între ei sentimentul ei, judecînd bine că, prin aceia, ceea ce a zis ea dobîndea şi mai multă putere, şi mai multă adeverire.

Totodată Iisus Hristos nu i-a descoperit ei întreaga sa viaţă, ci ceea ce a fâcut-o pe ea să audă de la El a facut-o să judece că el avea cunoştinţe despre toate celelalte. Ea n-a zis: veniţi, credeţi; ci „Veniţi şi vedeţi”; ceea ce în mod sigur, era mai puţin puternic şi mai potrivit ca să-i atragă. Citește mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”

(Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta cea lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor.

Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii, şi puternic în tăria şi lucrările voii sale.

Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el.

Atunci El S-a simţit în această lume, „în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul.

Trupul primeşte hrană în chip nemijlocit, care este în esenţă de acelaşi fel cu trupul. Trupul este din ţărână, şi hrana pentru trup este tot din ţărână. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se află cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se află în suferinţă; el este îngreţoşat şi se împotriveşte ca să primească hrană în chip mijlocit, şi această hrană este diferită de suflet. De aceea, sufletul se simte în această lume ca într-o ţară străină, printre străini.

Faptul că sufletul nu are moarte, şi că, în esenţa lui, îşi are sălaş în lumea cea fără de moarte, se dovedeşte prin faptul că, în lumea aceasta pământească, el se simte călător nemulţumit într-o ţară străină, şi că nimic din lumea aceasta nu-l poate hrăni deplin şi nu-l poate înviora.

Şi chiar dacă sufletul ar putea turna în el întreaga lume ca pe un pahar cu apă, setea lui nu numai că nu s-ar potoli ci ar spori cu siguranţă. Pentru că atunci n-ar mai rămâne în el nici măcar o singură scânteie închipuită de nădejde, dincolo de dealul următor, care să lumineze un nebănuit izvor de apă.

Sufletul omului este viu; viu şi veşnic însetat de viaţă; şi nimic nu-i poate astâmpăra setea decât viaţa: viaţa cea dintâi, nemijlocită. Dar asemenea viaţă se află în Dumnezeu, în Dumnezeul Cel viu, numai în El. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu!” Citește mai mult...

*

Sf. Teofan Zăvorâtul:

Să nu se mărginească, adică, a ţine de Domnul numai pe dinafară, ci să se îngrijească a se uni cu El lăuntric, pentru ca mai apoi să poarte deja în sine mărturia statornică a faptului că stă întru adevăr.

De ce este nevoie însă pentru asta? Este nevoie să întrupăm în noi înşine adevărul lui Hristos, iar adevărul lui Hristos este scularea celui căzut.

Aşadar, dezbracă-te de omul cel vechi, care putrezeşte în ghearele poftelor amăgitoare şi îmbracă-te în omul cel nou, zidit după Dumnezeu întru dreptate şi preacuvioşia adevărului, şi vei cunoaşte în tine însuţi că Domnul Iisus Hristos e, cu adevărat, Mântui¬torul nu doar al lumii îndeobşte, ci şi al tău anume. Citește mai mult...

 *

Pr. Dumitru Stăniloae:

Mântuitorul învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă — şi prin ea pe noi toţi — că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni; aşadar, oriunde ne poate auzi şi primi rugăciunea.

Faptul că noi găsim mai mult îndemn la rugăciune în biserici nu contrazice acest cuvînt al Mântuitorului, pentru că bisericile sunt şi ele răspândite în toate localităţile, la îndemîna tuturor, pe când în vremea Testamentului Vechi nu exista decît templul din Ierusalim, unde trebuiau să meargă, măcar din când în când, toţi iudeii să se închine lui Dumnezeu. Acum e prezent Hristos cu trupul şi cu sângele Lui în toate bisericile de pretutindeni; în toate e adus jertfă la Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre şi ale morţilor noştri, ca şi pentru ajutorul nostru în viaţă. Iar bisericile sunt între casele noastre şi puterea jertfei lui Hristos din biserici se întinde peste şi prin casele noastre şi noi Îl simţim, pe El, cu darul şi cu ajutorul Lui pretutindeni, în drumurile şi în ocupaţiile noastre, dacă ne înălţăm pe aripile rugăciunii cu gîndul la El. «Căci Domnul aproape este» — spune Sfântul Apostol Pavel (Filip. IV, 15) şi «în El trăim şi ne mişcăm şi suntem» (Fapte XVII, 28).

Cineva a spus: numai ce iese din inimă merge în inimă. Cine nu se roagă din inimă nu are în cuvintele sale, în fiinţa sa iradierea care să meargă la inima lui Dumnezeu şi la inima celor din jur. Citește mai mult...

Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia

Duminica Slăbănogului de la Vitezda

APOSTOLUL

Fapte 9, 32-42;

În zilele acelea, Petru, trecând pe la toţi, a coborât şi la sfinţii care locuiau în Lida. Şi acolo a găsit pe un om, anume Enea, care de opt ani zăcea în pat, fiindcă era paralitic. Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat. Şi l-au văzut toţi cei ce locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul. Iar în Iope era o uceniţă, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune şi de milosteniile pe care le făcea. Şi în zilele acelea ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi, scăldând-o, au pus-o în camera de sus. Şi, fiind aproape Lida de Iope, ucenicii, auzind că Petru este în Lida, au trimis pe doi bărbaţi la el, rugându-l: Nu pregeta să vii până la noi. Şi Petru, sculându-se, a venit cu ei. Când a sosit, l-au dus în camera de sus şi l-au înconjurat toate văduvele, plângând şi arătând cămăşile şi hainele câte le făcea Căprioara, pe când era cu ele. Şi Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi, dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie. Şi s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope şi mulţi au crezut în Domnul.

*

EVANGHELIA

Ioan 5, 1-15;

În vremea aceea, fiind sărbătoare, s-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care se numea pe evreieşte Vitezda şi care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăceau mulţime multă de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa; şi cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Pe acesta, văzându-l zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voieşti să te faci sănătos? Răspuns-a Lui Bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; aşa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi în clipa aceea s-a făcut omul sănătos şi şi-a luat patul său şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă şi nu-ţi este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Ei l-au întrebat: cine este omul care ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă? Dar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu şi i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău. Atunci omul s-a dus şi a spus iudeilor că Iisus este cel care l-a făcut pe el sănătos.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Când vezi cu cât de multă umilinţă vorbeşte el către Hristos, deşi nu-L cunoştea şi-L socotea un simplu om, poţi chiar de aici să deduci însuşirea cea bună a vieţii lui de mai înainte. Când Hristos a zis către dânsul: „Voieşti să fii sănătos?”, el n-a răspuns, precum cineva ar putea presupune: „Tu vezi că eu de un timp aşa de îndelungat zac de slăbănogie, şi mă mai întrebi, dacă eu voiesc să fiu sănătos? Ai venit poate ca să-ţi baţi joc de nenorocirea mea?”. El nu numai că n-a vorbit şi nici n-a cugetat nimic de felul acesta, ci a răspuns cu toată blândeţea şi umilinţa: „Aşa, Doamne, voiesc să fiu sănătos”.

Dacă el, după treizeci şi opt de ani, a fost aşa de blând şi cumpătat, când puterile trupului şi tăria duhului îi erau zdruncinate de boala cea îndelungată, poţi judeca dintru acestea ce caracter blând şi bun a trebuit să aibă el la începutul bolii sale şi înainte.

Ştiţi cu toţii că bolnavii, la începutul suferinţei, nu sunt aşa de cârtitori ca atunci când boala durează un timp îndelungat, când se fac îndărătnici şi adeseori nesuferiţi.

Dar cine, după aşa de mulţi ani de boală, răspunde încă cu aşa de multă blândeţe şi răbdare, învederat este că şi mai înainte de patima sa a răbdat cu plăcere şi cu supunere lui Dumnezeu.

Aceasta trebuie să o socotim cu mintea noastră şi să urmăm răbdarea acestui rob asemenea nouă. Ologirea trupului său trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. Nimeni nu este atât de neputincios şi atât de bolnav, încât, socotind patimile cele înfricoşate ale slăbănogului nostru, să nu sufere cu bărbăţie şi cu curaj toate nenorocirile, până şi pe cele mai grele. Nu numai vindecarea slăbănogului, dar chiar şi boala sa ne aduce un mare folos.

Vindecarea lui îndeamnă pe toţi cei ce aud de ea a proslăvi pe Domnul; iar boala şi neputinţa lui ne întăreşte şi pe noi în răbdare şi ne îndeamnă la aceeaşi râvnă.

Totodată este ca o dovadă a îndurării lui Dumnezeu, că El l-a lăsat să cadă într-o asemenea boală, şi a lăsat ca ea să dureze timp îndelungat, din multa grijă pentru mântuirea acelui om.

Precum aurarul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se încerca şi curaţi prin foc, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele oamenilor a fi încercate de nenorocire, până ce se curăţă şi se lămuresc, şi din această încercare trag mult folos.

De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet. Citește mai mult...

*

Sf. Nicolae Velimirovici:

Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinele suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinele suferinţei sale, cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinele suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.

Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinele suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi tânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinele suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.

Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinele suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinele suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. Cu toate acestea, omul cel nebun uită, şi îşi uită toate nedreptăţile sale; aşadar, atunci când cade asupra lui suferinţa, el se zvărcoleşte în chinuire mare şi se întreabă cu uimire de ce îl doare capul, de ce trebuie să-şi piardă toţi banii sau de ce trebuie să-i moară copiii. Şi, în nebunia şi mânia sa, el va arăta cu degetul spre fiecare fiinţă de pe pământ şi din cer, ca fiind responsabilă pentru suferinţa sa, înainte de a arăta cu degetul spre sine – singurul responsabil pentru suferinţa sa în chip adevărat.

*

Sf. Teofan Zăvorâtul:

Singur faptul că păcatul aduce după sine întuneric sufletesc şi urât are o înrâurire nesănătoasă asupra sângelui, care este temeiul sănătăţii trupeşti; dar dacă stai să te gândeşti că el ne desparte de Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi îl pune pe om în potrivnicie faţă de toate legile care lucrează atât în el, cât şi în natură, te vei minuna cum de rămâne viu păcătosul după ce a păcătuit. Pricina este numai mila lui Dumnezeu, care aşteaptă pocăinţa şi întoarcerea lui. Prin urmare, bolnavul este datro, mai înainte de orice, să se grăbească a se curaţi de păcat şi să se împace în conştiinţa sa cu Dumnezeu. Acest lucru netezeşte şi drumul lucrării binefăcătoare a medicamentelor. Am auzit că era un doctor de seamă care nu se apuca de tratament până ce bolnavul nu se spovedea şi nu se împărtăşea cu Sfintele Taine; şi cu cât era mai anevoie de vindecat boala, cu atât cerea mai stăruitor acest lucru. Citește mai mult...

*

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae:

Existenţa omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup şi suflet a­tâ­ta timp cât omul trăieşte, deci între lucrarea harului a­su­pra trupului şi asupra sufletului, A­supra sufletului lucrează în­să, întărindu-l şi curăţindu-l de pă­cate şi liniştindu-i prin a­ceas­ta conştiinţa, ceea ce are un e­fect întăritor şi asupra tru­pu­lui, ca să-l facă un instrument al lucrării bune a sufletului şi ca să întărească şi sufletul.

De aceea în rugăciunile Tai­nei se cer împreună: tămă­du­i­rea trupului, iertarea de păcate şi curăţirea sufletului de pă­ca­te. Sălăşluirea Duhului are mai ales scopul curăţirii de pă­ca­te şi al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viaţă de sfinţenie, de slujire curată a lui Dumnezeu. Întrucât pă­ca­tul este o boală a sufletului mai a­les când s-a îndesit în patimi, şi ca atare e şi o cauză a bolii tru­pului, Maslul este socotit a­tât ca o tămăduire a trupului, cât şi a sufletului, şi Dumnezeu e numit „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“. El e socotit necesar şi pentru vindecarea pati­mi­­lor, întrucât, chiar dacă pă­ca­tele care au provenit din ele, sau le-au produs pe ele, au fost măr­turisite, ele nu se pot tă­mă­dui aşa de uşor şi e imposibil ca să nu ţâşnească din ele fapte pă­cătoase aproape continuu.

Insistenţa cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Po­căinţei, tămăduirea bolna­vu­lui de patimile sufleteşti o­da­tă cu tămăduirea trupului ne dă să înţelegem că mai ales la a­ceste rădăcini ale păcatelor se re­feră Taina Maslului, căci la a­­ceastă fază progresată a slă­bi­ciunilor păcătoase ale omului, provenită din nesocotirea Tai­­nei Pocăinţei şi a con­lu­cră­rii sale cu harul Botezului şi alMi­rungerii, se reduce de fapt pă­cătoşenia. Spovedania ante­ri­­oară Maslului a adus bolna­vu­lui iertare de păcatele măr­tu­risite, dar el n-a avut timp să to­pească, prin conlucrare cu ha­rul redobândit, slăbiciunile pă­­cătoase, hrănite printr-o o­biş­nuinţă îndelungată cu pă­ca­tul, slăbiciuni care explică a­de­se­­ori şi boala trupului. Sau, poa­te, bolnavul n-a putut descrie în mod corespunzător a­ces­te slăbiciuni, care se pierd a­deseori în ceaţa indefinitului. Citește mai mult...

Întâmpinarea Domnului

APOSTOLUL

I TESALONICENI 5, 14-23

Fraţilor, vă rugăm: dojeniţi pe cei fără de rânduială, îmbărbătaţi pe cei slabi la suflet, sprijiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi. Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi. Proorociile să nu le dispreţuiţi. Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine; feriţi-vă de orice înfăţişare a răului. Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos.

EVANGHELIA

LUCA 17, 3-10

Zis-a Domnul: luaţi aminte de voi înşivă: dacă-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi, dacă el se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori se va întoarce la tine, zicând: îmi pare rău, tu să-l ierţi. Atunci apostolii au zis către Domnul: dă-ne mai multă credinţă. Iar Domnul a răspuns: dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare, şi el va-r asculta. Şi cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păscut oile, îi va zice când vine acasă de la câmp: treci şi şezi la masă? Oare, nu-i va zicemai degrabă: pregăteşte-mi ceva ca să cinez şi, încingându-te, slujeşte-mă până ce voi mânca şi voi bea eu; după aceea vei mânca şi vei bea şi tu? Va mulţumi el, oare, servitorului aceluia pentru că a făcut ce i s-a poruncit? Cred că nu. Aşa şi voi, când veţi face toate ce vi s-a poruncit, să ziceţi: slujitori nevrednici suntem, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem.

Sf. Ioan Gură de Aur:

Primul motiv pentru care şi cei cucernici sunt cercetaţi de suferinţă este, pentru că ei să nu se înalţe pentru faptele cele bune şi pentru meritele lor, al doilea pentru a vedea că şi sfinţii şi cei cucernici sunt oameni neputincioşi şi atunci când cineva vă sfătuieşte să-i urmaţi, bunăoară pe Petru şi Pavel să nu puteţi zice că aceia ar fi dobândit cu totul altă fire şi nu pot fi urmaţi. Pătimirile lor arată ca şi ei au fost oameni ca şi noi.

A treia pricină este că puterea lui Dumnezeu să se arate tare întru slăbiciune şi să biruiască chiar cătuşele şi aşa să se înmulţească slava lui Dumnezeu!

Al patrulea, pentru că răbdarea celor cucernici, cu atât mai dovedită să fie şi să se arate că ei nu pentru plată au slujit lui Dumnezeu, ci chiar şi în mijlocul nenorocirii ei au arătat cea mai mare dragoste către Dânsul.

A cincea pricină este că toţi cei căzuţi în nenorocire, la privirea celor cucernici şi a suferinţelor lor să poată afla mângâiere şi îmbărbătare.

A şasea pricină este că noi să gândim la înviere şi la nemurire, când noi vedem pe un om drept plin de fapte bune, care petrece viaţa sa cea pământească în nenumărate trude şi nevrând suntem siliţi a gândi la judecata cea de apoi. Căci dacă oamenii nu lasă fără plată şi fără rasplătire pe cei ce poartă greutăţi, pentru ei, cu cât mai mult Dumnezeu va răsplăti pe aceia care atât de mult au răbdat pentru El. Dacă Dumnezeu vrea aşa, atunci la sfârşitul acestei vieţi trebuie să vină alta în care ei să-şi ia răsplată pentru pătimirile lor de pe pământ, în sfârşit al şaptelea motiv este că cei cucernici prin necazuri mai mult se adeveresc şi se fac vrednici de o răsplătire mai mare. Citeşte mai mult...

*

Sf. Teofan Zăvorâtul:

În primul rând, pocăiţi-vă. Aduceţi-vă aminte că în viaţa duhovnicească nimic nu se poate face fără pocăinţă. Orice ar căuta cineva, început a toate să fìe pocăinţă. Fără temelie nu se poate construi casă şi fără desţelenirea câmpului nu se poate nici semăna, nici sădi pe el: nici în căutările noastre duhovniceşti nu se poate întreprinde nimic fără pocăinţă -orice am face fără ea este în zadar. Aşadar mai întâi de toate pocăiţi-vă, adică plângeţi tot răul pe care l-aţi făcut şi luaţi hotărârea de a face de acum înainte numai ceea ce place lui Dumnezeu. Asta va fi acelaşi lucru cu întoarcerea privirilor şi a întregului trup pe calea spre întâmpinarea Domnului ai primul pas pe această cale.

După aceea, păzind mereu neschimbat simţământul pocăinţei, rânduiţi-vă un asemenea fel de viaţă şi de purtare, încât la orice pas sau la orice mişcare să Îl aveţi dinainte întipărit în luarea voastră aminte pe Domnul şi Mântuitorul nostru. Citeşte mai mult...

*

IPS Teofan:

Şi ce s-a întâmplat de fapt? Fecioara Maria aşează în braţele bătrânului Simeon pe Dumnezeiescul Prunc. Acesta încărcat de ani, doborât de bătrâneţe, dar plin de Duhul Sfânt, simte, cunoaşte, şi i se descoperă că are în braţele sale pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Şi atunci bătrânul Simeon rosteşte câteva cuvinte de o adâncime şi cuprindere cu totul deosebite. Spune bătrânul Simeon: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace“. De ce cere să fie slobozit? Spune el mai departe: “că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor“. Să fie slobozit, el cere, pentru că l-a văzut pe Dumnezeu, l-a văzut pe Iisus Hristos, şi vede împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute încă înainte de întemeierea lumii. Şi cine este aceasta mântuire? Spune el mai departe: “lumină spre descoperirea neamurilor“. Aceasta este mântuirea, Acesta este Hristos: “lumină, spre descoperirea neamurilor“, şi continuă bătrânul: “şi slavă poporului Tău, Israel“. Slavă poporului tău Israel, cel vechi, care doar în parte l-a recunoscut pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, şi slavă poporului celui drept credincios, adică Israelul cel nou, poporul lui Dumnezeu botezat în numele Sfintei Treimi.[…]

Bătrânul Simeon avându-L pe Prunc în braţe, după ce spune că “Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora” adăugă: ”iar El va fi semn de împotriviri“. Ştia, prooroc fiind, descoperindu-i-se de câte Dumnezeu, că Pruncul Hristos Domnul va naşte împotriviri, căci vor fi oameni din vremea lui Irod până în vremea persecuţiilor din veacul nostru, şi mai ales din veacul trecut, vor fi oameni, vor fi sisteme, vor fi ideologii, care se vor împotrivi până la sânge ca omenirea să creadă şi să se regăsească în legătură cu Domnul Iisus Hristos. “Ca semn care va naşte împotriviri“, spune bătrânul Simeon, iar apoi, având-o în faţă pe Sfânta Fecioară Maria, spune: “iar prin sufletul tău, sabie va trece“, anticipând dreptul Simeon, suferinţa care avea să definească întreaga existenţă umană a Maicii Domnului, de la naşterea Pruncului în Betleem până la răstignirea Domnului pe Golgota. Şi, în acelaşi timp, prooroceşte bătrânul Simeon, despre sabia care va fi prezentă tot timpul în inima credinciosului care încearcă să meargă pe calea cea strâmtă, căci atunci când te apropii de Dumnezeu, spune un Sfânt Părinte, “pregăteşte-te de ispită”, căci noi, spune dumnezeiescul Apostol Pavel: “nu ne împărtăşim doar de slava lui Hristos, ci suntem părtaşi şi pătimirii şi răstignirii Sale“. Citeşte mai mult...

*

Pr. Nicolae Steinhardt:

Cu totul proprie Noului Legământ este desigur şi taina Crucii care înseamnă jertfă, suferinţă şi asumare a vinovăţiei. Hristos Se jertfeşte pentru noi şi nevinovat, neprihănit fiind - ia asupra-Şi păcatele lumii. Hristos Se întrupează pentru a cunoaşte nemijlocit condiţia omenească; nu prin relatări şi informaţii indirecte (prin reportaje) ci prin experienţa personală, existenţială. Şi de ce, de bună voie, se da Domnul, crucii şi suferinţei? Tocmai pentru că suferinţa este caracteristică definitorie - cu adevărat definitorie - a omului, trăsătura cu totul specifică a condiţiei umane. Creştinismul, spunea Simone Weil - care s-a apropiat atât de mult de Hristos fără a face însă pasul final - nu ne dă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferinţa (de a o preface, adică, în mijloc de cunoaştere - cum spune Dostoievski - de mântuire şi de iubire).

Suferinţa, Hristos a ţinut să o cunoască în formă ei totală şi cumplită - şi însoţită de batjocură şi deznădejde, condimentele necesare oricărei suferinţe reale - tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună credinţă, serios şi nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce, ne este irecuzabil propriu şi prin ea, aşadar, a înţeles că e de datoria Sa a trece.

Creştinismul nu este numai Lege, dreptate (să nu uităm vorba paradoxală dar şi zguduitoare a Sfântului Isaac Sirul: să nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept. Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor) ori: "tariag" (cele 613 comandamente pozitive şi negative în care Talmudul rezuma raporturile dintre om şi dumnezeire; împlinirea lor neabătută chezăşuieşte indubitabil izbăvirea săvârşitorului). Creştinismul e mai ales acestea trei: duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit "dinamice" şi subtile.

De aceea, fraţi creştini, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul. Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual. Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipa de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la induhovnicire şi îndumnezeire. Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupeşti, să ne putem îndumnezei. Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice. Citeşte mai mult...