Demonul călător / Cuvinte pentru tineri

Foto: Sergey Ryzhkov (OrthPhoto)

de Danion Vasile

Maica Siluana Vlad povestea: „Cândva, demult, am trăit ceva straniu. Era noapte, spre ziuă, eram în casa unor prieteni, după o aniversare, cred, şi dormeam cam de-a valma, pe unde apuca fiecare, fiind foarte mulţi. La un moment dat, am simţit o puternică tulburare faţă de prezenţa trupului de lângă mine. Era o bună prietenă care dormea liniştită. Nu-mi venea să cred. M-am uitat de jur împrejur. Toţi cei din cameră dormeau adunaţi fiecare în propriul trup. M-am întors la mine şi la tulburarea mea. M-am privit cu atenţie şi am definit-o: era o dorinţă de necontrolat, acum aş numi-o compulsivă, de a lua în braţe trupul de lângă mine. M-am speriat. Mi-am privit atentă frica şi am simţit că e o frică de cineva. Dar nu era nimeni treaz. Deşi atunci ziceam că nu cred în Dumnezeu, am făcut ce făcea copilul din mine când se temea de întuneric: m-am închinat. Ştiu că a dispărut totul ca un fum şi că am adormit zâmbind. Dar, a doua zi, un foarte bun prieten care dormise în altă cameră mi-a mărturisit înspăimântat că a fost agresat de unul dintre invitaţi şi că s-a simţit ca în iad. Atunci am spus: uite ce empatie pe mine!, şi i-am povestit, amuzându-ne amândoi. Atunci nu ştiam ce ştiu acum. Acum ştiu că atunci am fost atacată de demonul care îl chinuia pe acel invitat. Acum ştiu că suferinţa celor care au căzut în acest fel de a fi este o suferinţă greu de vindecat pentru că mare şi iscusit este demonul care se ocupă de acest sector al iadului din noi”. 

Cred că această mărturie este clară: stând în preajma oamenilor care trăiesc în patimi – fie că este vorba de beţie, de desfrâu sau de droguri –, mergând la petreceri împreună cu astfel de oameni, ne expunem riscului de a fi atacaţi de diavolii care îi ispitesc pe aceştia. Nu e vorba de situaţiile în care suntem constrânşi să vieţuim împreună, să studiem sau să muncim unii lângă alţii. Nu, deşi un creştin care lucrează într-un mediu păcătos va încerca să îşi schimbe locul de muncă… E vorba de situaţiile în care alegem de bună voie să ne petrecem timpul liber în preajma oamenilor ce trăiesc în patimi. 

În Vieţile Sfinţilor, găsim multe referinţe despre diferite locuri bântuite de duhurile rele. Şi vedem că sfinţii nu evitau astfel de locuri, ci uneori şi le alegeau ca adăposturi. Iar duhurile rele plecau. Dacă am fi la măsura sfinţilor, nu am avea de ce să ne temem, chiar dacă am sta toată ziua între mari păcătoşi. Numai că, având credinţă slabă, trebuie să ne ferim de ispite… 

Sursă: Revista OrthoGraffiti

Maica Siluana Vlad: De la dimensiunea psihologică la cea duhovnicească a vieţii / Sensul vieții

foto: Ovidiu Man(Orthphoto)

Această „Liturghie”, ca lucrare concretă în terapia pe care-o practicăm, respectă modelul Sfintei Liturghii Euharistice și cuprinde două dimensiuni: liturghia propriu zisă, într-un timp şi un spaţiu anume şi după o anumită rânduială şi o liturghie de „după liturghie” ca prelungire în cotidian a lucrării de conștientizare, asumare și oferire lui Dumnezeu spre vindecare a întregii noastre vieți rănite de păcat și de patimi. „Prescura” acestor liturghii este chiar viața noastră adunată în ceea ce simțim clipă de clipă.

Liturghia lăuntrică propriu-zisă presupune mai întâi o etapă pregătitoare

Aceasta începe cu o aşezare într-un loc liniștit, de preferat în faţa unei icoane, ca în faţa lui Dumnezeu, într-o poziţie în care să împlinim chemarea de la Liturghia Euharistică: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte.” Această chemare se adresează omului întreg: trup - să stăm bine, corect, într-o postură corespunzătoare; suflet - să stăm cu frică, frica de Dumnezeu care însumează în sine iubire, sfială, cutremur chiar; și minte - să luăm aminte, adică să ne amintim de Dumnezeu și să ne ațintim mintea la El.

Apoi, este necesar să conștientizăm că ne-am aşezat în faţa lui Dumnezeu Care ne iubeşte şi pe Care Îl iubim, sau dorim să-L iubim. Să ne spunem și să credem că este e o întâlnire de dragoste, dragoste care nu presupune neapărat sentimente afectuoase, ci încredere, deschidere, curajul de a-I arăta toate, îndrăzneală, sfială și onestitate în arătarea stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele în momentul prezentării. Rostim apoi rugăciunile începătoare și Psalmul 50.

Tot din pregătire face parte încercarea onestă și hotărâtă de a ne împăca cu propria conștiință şi de a-i ierta pe toți cei care ne-au supărat sau rănit. Pe toți care ne vin atunci în amintire. Aici se poate citi o rugăciune pentru vrăjmași, o rugăciune de împăcare sau rugăciunea „Doamne, binecuvântează pe toți cei ce m-au supărat, întristat, rănit sau nedreptățit”. Dacă este cazul putem spune pe nume celor care ne vin în minte.

Urmează apoi, după rânduiala stabilită chiar de Domnul, să cerem iertare pentru greșalele noastre, pentru tot ce-am făcut noi rău, în măsura în care ne vine în minte în acest moment. Pregătirea se încheie cu o scurtă rugăciune de mulţumire pentru darurile şi binefacerile de la Dumnezeu şi de la semeni.

Harul ne dă puterea să ne naştem la un nou mod de existenţă

Centrul liturghiei pentru care ne-am pregătit astfel constă în oferirea tuturor simțirilor din aceste momente, și prin ele a trupului, ca jertfă vie, lui Dumnezeu. Rostim cu atenție Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” încercând să facem din ea singura lucrare a rațiunii, să fie singurul nostru gând. Ne îndreptăm atenția, ca lucrare a minții, nous, către senzaţiile din trup, acceptându-le conștient și rămânând nemișcați în poziția aleasă. Oferim lui Dumnezeu, printr-o mișcare lăuntrică simplă, ce ni se descoperă încă de la primele încercări, tot ce conștientizăm din simțirea noastră. Nu primim gânduri, le alungăm cu atenția dată senzațiilor și rugăciunii Numelui Domnului pe Care Îl chemăm ca să ne vindece de toată întinarea simțirii. Vom primi fiecare senzație resimțită și o vom păstra în atenție răbdând-o până se epuizează, până-și „spune cuvântul” și se eliberează de puterea impulsului care o lega de o anumită poftă sau mișcare care ar fi adus un spor de confort sau o plăcere. În această jertfire de sine primim și harul necesar pentru cultivarea virtuții răbdării, singura prin care putem birui patimile legate de frică și furie.

„Ofranda” noastră, darul nostru este simţirea, tot ceea ce conștientizăm că este simţire în momentul respectiv. Este împlinirea făgăduinţei pe care-o facem în Liturghia Euharistică de a ne oferi „toată viaţa noastră” lui Dumnezeu prin împreună lucrarea raţiunii, simţirii şi a minţii. Prin această oferire, ne eliberăm din robia generată de folosirea simțirii doar ca semnal de alarmă: „Fugi de durere!”, sau de atenţionare: „Caută plăcerea!” și ne aducem pe noi înșine, întregi, la întâlnirea vindecătoare cu Dumnezeu, în chiar trupul nostru.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel înviat Care vine și se sălășluiește efectiv şi real în trupul şi sângele nostru. Harul pe care-l primim prin Sfânta Euharistie ne este dat ca să trăim în trupul nostru viaţa şi moartea lui Hristos aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru cel muritor (2 Corinteni 4,10).

Astfel acceptând cu atenţie senzaţiile trupului şi refuzând traseul pătimaş pe care ne conduc ele fără Dumnezeu, murim vechiului mod de vieţuire şi vieţuim în viaţa lui Hristos Care nu a păcătuit deşi avea aceleaşi afecte şi senzaţii ca şi noi, în trupul Său și să ne asumăm și noi trupul și firea noastră așa cum a făcut-o El, cu harul Lui. Harul ne dă puterea nu numai să nu ne temem că vom muri dacă nu facem ce ne împing tiparele patimii, ci să ne şi naştem la un nou mod de existenţă.

Senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu şi nu scopuri în sine

Fiecare senzaţie, simţire în trup, oferită astfel lui Dumnezeu şi trăită fără „rest” ne purifică de patimi, pentru că patimile sunt mişcări ale sufletului prin care încercăm să înlăturăm senzaţiile neplăcute şi să le păstrăm şi le înmulţim pe cele plăcute. Or, senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu şi nu scopuri în sine. În vieţuirea pătimaşă - atunci când emoţiile, sentimentele şi senzațiile sunt foarte puternice şi imposibil de prelucrat, de înţeles și de asimilat de către mintea omenească fără harul lui Dumnezeu - creierul uman, sau mintea omului, şi-a construit strategii de negare, refulare, ascundere a tuturor trăirilor prea puternice. Acestea sunt adevărate „resturi” de viaţă netrăită, ruptă din noi și îngropată într-un adânc inconștient formând un adevărat iad și zidind acel „trup al morții” despre care vorbește Sfântul Apostolul Pavel în Epistola către Romani, cap. 7, 24. Și omul face acest lucru pentru că, fără Dumnezeu, fără harul Său, nu poate să-și trăiască viața deplin fiind capabil doar de supraviețuire. Fără harul lui Dumnezeu, viața omului este perisabilă, stricăcioasă, vulnerabilă. De aceea şi S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi ne-a oferit Trupul Său înviat şi harul Său ca remedii.

„Liturghia lăuntrică” din tot locul și din toată vremea, pe care o recomandăm de-a lungul întregii zile, presupune să-I oferim lui Dumnezeu, în Numele Domnului, „din mers” toate ale noastre ca să le facă „ale Sale”! Ne oferim pe noi înșine, așa cum suntem, și toată viaţa noastră prin chemarea atentă a Numelui peste ce oferim. Ne încredințăm milostivirii Sale fără să ne judecăm (criticăm, blamăm) sau să ne pedepsim singuri. Când Domnul ne cere să ne judecăm și Sfinții ne învață să ne osândim pe noi înșine, nu ne cer să ne pedepsim, ci să credem în mila Domnului și în iertarea vindecătoare și sfințitoare. Omul mândru alege să se pedepsească sau să deznădăjduiască lăsându-se amăgit de diavolul care sugerează că Dumnezeu este un tiran fără milă și că scopul Lui este pedepsirea păcătosului. Osândirea de sine este, în esența ei, conștientizarea și asumarea neputinței absolute a omului de a „face binele” și de a fi fericit fără Dumnezeu și căderea la picioarele milostivirii Lui. Osândindu-se astfel, omul ajunge la smerenie și în ea Îl întâlnește pe Dumnezeul Iubire în chiar iadul din inima sa.

Concret, asumându-ne conștient, ca fiind ale noastre, toate simțirile și mișcările sufletului nostru, fără a acuza sau osândi pe cineva, și oferindu-le milostivirii Mântuitorului prin chemarea Numelui Său, ieșim din dimensiunea psihologică și intrăm în cea duhovnicească. Dumnezeu înduhovnicește energiile noastre create. Lucrează cu „materia” sufletului nostru care devine „prescura” tainei înduhovnicirii. 

(fragment din articolul “Mai e posibilă terapia practicată de sfinți?” al Monahiei Siluana Vlad)

Sursă: Doxologia

Școala de Duminică cu Maica Siluana Vlad: „Cauza durerii omului este chiar iubirea lui Dumnezeu”

foto: OrthPhoto

Cu maica Siluana Vlad nu vorbeşti doar lucrurile pe care le discuţi în mod normal cu o monahie. Implicată în misiunea socială a Bisericii, ea e sufletul Centrului de Formare şi Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Iaşi, maica este foarte aproape de noi, creştinii din lume, care avem probleme şi bucurii departe de cinul monahal. Şi totuşi, aşa cum suntem noi, departe de viaţa monahilor, putem vedea că maica găseşte totdeauna câte un cuvânt pentru fiecare dintre noi. De aceea este căutată şi asaltată cu întrebări. Mai ales de către tineri. Eu am încercat doar să mă aşez în locul unuia dintre ei. Să stau şi… să mă întreb. Şi s-o întreb. Răspunsurile le veţi judeca dumneavoastră…

De fiecare dată mă uimeşte afirmaţia că mă ocup de tineri şi stau un moment şi mă gândesc: „Chiar aşa? Mă ocup numai de tineri?” Şi-mi dau seama că sunt şi copii şi maturi şi bătrâni. Dar tinerii apar în faţă, pentru că de fapt eu mă ocup cu durerea. Sunt foarte sensibilă la durerea omului, am o profundă experienţă a durerii omeneşti în propria mea persoană şi în viaţa mea şi sunt în întâmpinarea omului care vrea să dea sens durerii lui, care vrea să o transforme într-o durere de naştere. Asta nu se ştie: că durerea este o durere de naştere. Toată durerea omenirii este o durere a naşterii în ceea ce urmează să devină, în ceea ce este gândită de Dumnezeu.

„Omul este ceea ce devine”

Ce trebuie să devină? Ce s-ar naşte din omenirea asta, dacă ar vrea şi ea?

Oameni. Omenirea naşte oameni. Omul nu este terminat. Omul este ceea ce devine. Şi capătul lui şi fiinţa lui sunt într-o permanentă devenire şi devin în măsura în care lucrează după rânduiala pe care i-a făcut-o Dumnezeu: aceea de a fi organ de vedere al lui Dumnezeu şi participant la energia necreată a lui Dumnezeu. Şi tânărul este mai îndurerat, mai vulnerabil la durere. Copilul este protejaţi de părinţi, şi trăieşte durerea fără să-i dea semnificaţii şi fără să încerce soluţii; el este pur şi simplu zdrobit sub durere, când este, sau mângâiat de cei din jur. În tinereţe este prima dată când omul încearcă să dea sens durerii, să scape de ea, şi aici este suferinţa mare, pentru că sunt modalităţi ucigătoare de a scăpa de durere. Şi fără să învăţăm această ieşire din durere printr-o naştere, ne putem scufunda în durere şi în deznădejde şi nu mai devenim ceea ce spuneam.

Adultul de ce nu suferă la fel ca tânărul?

Ce te consideri: tânăr sau adult?

Cred că sunt la graniţa dintre ele.

La graniţă… şi nu suferi?

Ba da! Sufăr, dar cred că altfel decât atunci când eram foarte tânăr sau în adolescenţă. Atunci suferinţa avea proporţii cosmice.

Ăsta este un mit, că unii oameni suferă şi alţii nu. Toţi oamenii suferă, fiecare om suferă, şi chiar înnebunitor de tare, doar că modalităţile prin care se exprimă suferinţa sunt mai zgomotoase, mai violente la o anumită vârstă sau la anumite persoane, la anumiţi indivizi şi mai subtile, mai discrete la alţii… Dacă auzi un tânăr urlând sau înjurând sau cântând tare, atunci îţi dai seama cât de tare suferă. Dar când vezi un om matur cu tristeţe în ochi sau cu o lacrimă în colţul ochiului sau cu zâmbetul lăsat aşa, spre întristare, nu ne dăm seama câtă durere e acolo şi câtă suferinţă, doar că modalitatea de exprimare a ei poate să difere. Pe de altă parte, când te-ai făcut mare, te-ai maturizat, ai învăţat şi o mulţime de strategii, de păcăleli, de înlocuire a durerii, de negare a ei, de fugă de ea. Că omul îşi foloseşte creativitatea (pe care i-a dăruit-o Dumnezeu prin facere), din păcate, scornind, inventând lucruri şi instrumente de ameliorare a durerii, de înlocuire a ei, de negare a ei… pentru că ce a adus căderea omului a fost această alergare după plăcere. Omul a fost fascinat de aspectul plăcut al realităţii văzute şi a fost în stare să se ducă până la dispariţie către plăcere. Dar Dumnezeu, în iubirea Lui, ne-a făcut acest dar extraordinar al durerii. Dacă vreţi să acuzaţi pe cineva, să ştiţi că de fapt cauza durerii, este iubirea lui Dumnezeu. Gândiţi-vă ce-ar fi dacă n-ar exista durerea! Aş putea să mănânc 20 de ciocolate şi să mor de glicemia aceea ridicată. Să intru într-o comă şi să mor.

„Căderea e aşa: binele e ce-mi place mie”

Dar Dumnezeu nu vrea, de fapt, să fim fericiţi? Nu pentru asta ne-a creat?

Ba da! Dar Dumnezeu ne-a dat o sensibilitate prin care descoperi că atunci când ai mâncat mult mai mult decât poţi să digeri nu poţi să fii fericit. Poţi să mori! Şi dacă n-ai avea semnele astea ale durerii, ţi-ar crăpa stomacul şi intestinele înainte de a avea un avertisment şi ai muri. Deci durerea este un semnal că nu asta e calea fericirii. Calea fericirii este cea pe care o dăruieşte Dumnezeu.

Dacă am muta în domeniul spiritual această parabolă a dumneavoastră cu ciocolată, s-ar putea spune că din cauza plăcerii poate să-ţi crape şi sufletul, nu doar inima.

Nu poţi să simţi plăcere în suflet. Sufletul slujeşte trupul în căutarea plăcerii. El este responsabil că eu sunt robită plăcerii. Pentru că nu mă luminează să-mi arate că „plăcerea” adevărată este a fi liber, a te simţi bine şi nu a fi robit de niciuna din plăcerile care te duc la distrugere. Pofta, care este puterea sufletului de a dori binele, de a-L dori pe Dumnezeu, se îndreaptă către ciocolată. Că – nu-i aşa? – bine este ce-mi place. Căderea e aşa: binele e ce-mi place mie. O altă putere a sufletului – voinţa mea, se va dedica procurării de ciocolată, feririi ei de alţi consumatori şi aşa mai departe. Iar mânia şi violenţa, către cel care vrea să-mi ia ciocolata. Deci iată cum două puteri (dăruite de Dumnezeu să dobândim binele) devin slujitoarele unui bine fals, care mă omoară, care mă ucide. Cu asta contribuie sufletul.

Apoi, mai există plăcerile sufletului – plăceri estetice, plăcerile prieteniei - acestea sunt şi ele  capcane, dar capcane ale relaţiei. Mă pot duce într-o relaţie bolnavă sau mă pot ajuta să am o relaţie mai sănătoasă cu ceilalţi.

Am înţeles cu plăcerea. Dar de ce suferim în interior?

Dacă ne gândim la diferenţa dintre durere şi suferinţă, vom înţelege. Durerea este impactul realităţii asupra mea prin organele mele de simţ. Suferinţa este semnificaţia pe care o dă mintea mea durerii. Şi suferinţa n-o mai trăim în deget: „Vai, ce mult am suferit când mi‑am tăiat degetul! Ce tare m-a durut când mi l-am tăiat!” Dar: „Am suferit când am rămas fără deget şi n-am mai putut să cânt la pian. Am suferit pentru că n-am putut să-mi mângâi bărbatul.” Aceasta este suferinţa lăuntrică: semnificaţia pe care o dăm durerii. Şi există dureri mari trupeşti care nu sunt însoţite de suferinţă lăuntrică, şi dureri foarte mici care sunt însoţite de suferinţe interioare foarte mari.

Sau suferinţe foarte mari care nu au în spate dureri fizice - de exemplu, suferinţa din dragoste.

Ia să vedem: iubirea nu are durere?

Fizică? Nu!

Deloc?

Ba da… dar într-o foarte mică măsură…

Acea mică măsură este izvorul suferinţei din dragoste. Hai să vedem! Dă-mi exemplu de o suferinţă din dragoste, de conţinutul ei lăuntric, sufletesc.

„O durere asumată devine muzică… iar eu devin psaltire”

Doi tineri care se iubesc la un moment dat şi după aceea unul dintre ei, să zicem, pleacă, iar celălalt suferă, nu?

Aşa. Deci suferă – din ce cauză? Că a plecat celălalt?

Da!

Nu! Dacă celălalt ar fi plecat în Australia, să muncească, să-şi întreţină familia, şi ar fi lipsit doi ani, ar fi suferit?

Probabil că da, dacă se iubeau într-adevăr.

Dar, gândeşte-te: soţia se va gândi la tot ce face el pentru familie. Şi va fi o suferinţă cu sens, cu nădejde, cu mângâieri. Deci nu plecarea este cea care mă face să sufăr teribil, ci faptul că m-a părăsit, că nu mai vine, că nu mă mai iubeşte, că nu se gândeşte la mine. Altminteri, oamenii sunt în stare să se iubească şi să reziste şi când sunt despărţiţi. Deci nu despărţirea mă face să sufăr, ci semnificaţia pe care o dau despărţirii, impactul ei emoţional asupra mea. Şi deci mă întristez, plâng, mă doare. Mă întristez – unde simt întristarea?

În inimă?

În inimă, în tot sufletul, deci secret anumite substanţe în creier care îmi încetinesc procesele vitale şi toată asta e suferinţă în trup, asta e durerea trupului. Noi nu dăm atenţie, dar trupul şi el pătimeşte împreună cu sufletul când este copleşit de sentimente. Toate sentimentele au o bază în trup – o bază emoţională – şi în plus semnificaţia mentală, intelectuală pe care o dăm. Dar fără trup nu ne-am întrista. Ia gândiţi-vă că pleacă un bărbat, îşi părăseşte femeia care e în comă şi divorţează, se însoară cu alta. Suferă femeia? Nu! De ce? Pentru că nu are trupul care percepe această durere şi pe care sufletul o prelucrează, dându-i semnificaţii şi înţelesuri care măresc durerea. Deci suferim pentru că suntem sensibili la lume şi suferim pentru că prelucrăm într-un mod greşit, rău, distrugător, impactul pe care-l are lumea asupra mea.

Deci aş putea, de exemplu, să trec printr-o criză din dragoste fără să sufăr, dacă n-aş prelucra greşit, distrugător, impactul pe care-l are lumea asupra mea?

Da, ai putea! Pentru că eu pot să îmi trăiesc durerea fără să-i dau semnificaţia aceea care se numeşte suferinţă: „Vai, cât am suferit din dragoste! Am vrut să-mi iau viaţa!”, ci acea durere, acea întristare poate fi trăită fără să devină suferinţă distrugătoare.

Cum?

Îndurând. Răbdând. Există o virtute extraordinară, care se numeşte răbdare, cu un capăt în îndelunga răbdare, care e darul Duhului Sfânt. Când sufletul tău vibrează de durere fizică, de durere emoţională, vibrează şi tu, rabdă – nu în sensul că suporţi fiind inert, ci rabzi aceasta şi-i asculţi melodia, îi asculţi mişcarea; devine plină de înţelesuri şi se termină într-o bucurie: bucuria de a fi. Deci eu sunt, eu trăiesc aceasta – eu nu sunt această durere, eu o trăiesc, eu mi-o asum. O durere asumată şi legată de înţelesurile date de Dumnezeu, de luminarea minţii de la Dumnezeu, devine muzică… iar eu devin psaltire! Gândiţi-vă, Psaltirea conţine psalmii compuşi de David, pe care-i rostea însoţiţi de cântare pe instrumentul numit psaltirion. Când trupul meu devine psaltirion, devine instrument, în sensul că-şi arată toate simţirile lui Dumnezeu şi le primeşte şi le percepe şi le analizează şi le pune în cuvânt după înţelesurile pe care le are în legătură cu Dumnezeu, atunci suferinţa devine rugăciune, devine cântare. Şi acolo încape şi supărare şi mânie şi deznădejde şi dragoste şi nădejde: în psalm.

Înseamnă că toate astea au un rost? Adică poţi să găseşti un rost şi întâmplărilor, nenorocirilor absurde?

Nu, nu… ele în sine n-au un rost. Eu sunt rostuitorul! Eu pot să le dau un sens şi-un rost, pentru că ele nu năvălesc peste mine fără mine, fără voia mea. Ele sunt chiar felul meu de a percepe lumea. Eu privesc lumea prin anumite tipare: toată lumea ar trebui să mă iubească, oamenii ar trebui să bată din palme când mă văd, să-mi zâmbească, să mă admire, să mă ierte, să nu bage de seamă când fac prostii, să-mi dea mie ce-i mai bun – acestea sunt tiparele şi limitele prin care eu privesc realitatea. Şi când întâlnesc un om care nu face chestiile astea eu sufăr, nu? Ei, de aici vine cea mai mare suferinţă. În rest, durerea e inerentă acestei lumi, inerentă vieţii în această lume, în lumea care geme sub blestem. Făptura toată, creaţia toată, geme sub blestemul că omul, stăpânul ei!, a căzut, a decăzut, e robul unor plăceri şi că o consumă fără să mulţumească, fără să îngrijească, fără s-o conducă la destinaţia ei. Şi nu se poate fără durere! Iar durerea este firească. Păi, noi ucidem ca să trăim, ca să mâncăm, nu? Şi mâncăm ca să tot murim. Deci a ne închipui că am putea trăi fără durere şi fără necazuri şi fără suferinţă este o utopie şi este păcat.

„Înţelepciunea şi îndumnezeirea nu se bagă pe gât”

Şi totuşi, dincolo, dacă ne mântuim, nu va mai fi durere şi suferinţă, nu?

Nu va mai fi, pentru că nu va mai fi această lume. Pentru că această lume va fi mântuită, va fi ridicată la modul de existenţă care a fost gândit de Dumnezeu de la început. Pentru că omul a ales să lucreze mântuirea, pentru că omul se va mântui, şi făptura se va mântui şi Dumnezeu va schimba această lume, aşa cum a făgăduit – pentru că ea e făcută din nimic, are un început şi va avea un sfârşit. Dar e sfârşitul unui mod de a fi, şi atunci sigur că nu mai este suferinţă, nu mai e durere, şterge toată lacrima de pe tot obrazul – cu nişte excepţii…

Cu excepţiile celor care o refuză?

Exact! Celor care nu vor dori, nu vor primi asta. Nu vor primi mângâierea, că nu vor dori şi… Dumnezeu îi va iubi, va fi cu mâna la obrazul lor să le şteargă lacrimile, dar ei nu or să primească asta… Pentru că, vedeţi, Dumnezeu face nişte daruri, care sunt ale creaţiei: ne aduce la existenţă, ne menţine în existenţă, ne dăruieşte viaţă, dar are nişte bunătăţi pe care le dă numai voinţei libere, celui ce vrea în mod liber: înţelepciunea şi îndumnezeirea. Astea sunt daruri pe care le dă celui ce vrea. Cine voieşte. Dacă vrei. Acestea sunt. Şi astea nu se bagă pe gât.

Măicuţă, reuşiţi foarte bine să daţi răspunsuri la nişte întrebări care, de cele mai multe ori, au din partea Bisericii răspunsuri convenţionale şi care nu satisfac. Ale dumneavoastră satisfac. Care e secretul?

Eu am un limbaj adecvat surzilor. Vorbesc pentru surdo-muţi. Biserica vorbeşte oamenilor care au simţurile întregi. Şi eu sunt în Biserică şi vorbesc tot adevărul vorbit de Biserică. Dacă nu mă duc acolo unde sunt ascultată, n‑am cum să fiu înţeleasă. Dar se mai întâmplă! Şi mie mi se întâmplă. De aceea, eu aş face la şcoală multă, multă învăţătură despre diferenţa dintre capetele noastre. Fiecare cap are înăuntru un creier care are o hartă, dar care e cu totul şi cu totul diferită de harta celuilalt. Vorba lui Nichita Stănescu, care zicea: „Prietene, cum este albastrul tău?” Deci, albastrul meu este cu totul şi cu totul altfel. Şi bucuria întâlnirii noastre, dacă eu aş putea să-ţi împărtăşesc cum e albastrul meu şi tu, cum e albastrul tău, n-am avea de ce să ne plictisim, nu? Şi ar fi inepuizabil, mai sunt şi alte culori. De aia avem nevoie de veşnicie.

„De toată veşnicia avem nevoie numai ca să ne zărim unul pe altul”

De ce? Foarte interesant!

Ca să ne bucurăm!

Ca să ne regăsim albastrul unul celuilalt?

Şi nu numai albastrul. Nu numai albastrul! Gândiţi-vă că aici eşti înfăşurat într-un trup opac pentru mine, şi dacă nu aş crede că eşti o minune – de care nici tu nu eşti conştient! – şi dacă n-aş crede despre mine că sunt o minune, deşi nu sunt conştientă de asta şi nu mă port în mod responsabil mereu cu ea, dar pentru că eu o ştiu asta din credinţă, te privesc aşa cum vei fi, fără să-mi imaginez cum vei fi. Eu mă privesc pe mine aşa cum voi fi, mă iubesc aşa cum voi deveni. Fără să-mi imaginez cum voi fi, că asta e căderea, asta au făcut Adam şi Eva. Şi-au imaginat… A venit şarpele şi i-a spus: „Veţi fi ca Dumnezeu!” De unde să ştii tu, Adame, cum este Dumnezeu?! Că El urma să se facă cunoscut mereu mai mult, prin participare.

Deci avem nevoie de veşnicie pentru că noi suntem inepuizabili. Suntem după chipul lui Dumnezeu şi acest chip ne face de-o adâncime inepuizabilă. Pentru că în chipul nostru se oglindeşte Dumnezeu şi noi mereu, mereu devenim imaginea Lui, eu devin eu însumi ca Dumnezeu. Tu vei fi tu ca Dumnezeu. Nu vom fi toţi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu se oglindeşte în apă, ci într-o persoană vie, care Îl oglindeşte întrupându-L, făcându-L văzut. Îţi dai seama de câtă veşnicie avem nevoie? De toată veşnicia avem nevoie numai ca să ne zărim unul pe altul. Dar să-L mai vedem şi pe Dumnezeu… Eh, merită să te mântuieşti!

Măicuţă, daţi-mi câteva răspunsuri la întrebările pe care tinerii şi le pun. De fapt, cred că cel mai nimerit este să-mi daţi câteva întrebări, pentru că probabil că răspunsurile nu vin atunci când întrebarea e proastă, nu?

Da, dar până la urmă nu există întrebare proastă. Există oameni proşti, ca să zic aşa, pentru că dacă tu eşti prost, nu poţi să pui o întrebare deşteaptă. Şi ce înseamnă prost? Înseamnă prostit, ponosit, deteriorat. Nimeni nu este prost, nimeni nu este, în fiinţa lui, prost, pentru că omul este o fiinţă inteligentă, are suflet şi sufletul omului este chiar intelect, chiar sufletul întreg este minte, în întregimea lui este minte. Că are şi alte lucrări, da! Dar el este minte, deci este deştept. Doar că mintea poate să doarmă, poate să moţăie. Şi atunci eşti prost. Când mintea nu veghează şi nu este trează, atunci sunt proastă şi vorbesc în dodii, vorbesc în somn, sunt somnambul. Aceasta înseamnă prostie. Şi când sunt în somn, în vis, în iluzie, eu voi pune întrebări din sectorul în care sunt. Sigur că mie mi se pare că e foarte inteligentă întrebarea – pentru că, într-adevăr, e maximum de inteligenţă pe care poţi să-l ai, când eşti beat sau când dormi sau când eşti în halucinaţie. E o inteligenţă. Omul nu-şi pierde niciodată inteligenţa, conştiinţa de sine, capacitatea de reprezentare, în orice stare ar fi, dacă este viu şi are creierul sănătos.

Haideţi atunci să vă pun eu câteva întrebări pe care tinerii le pun deseori în emisiunile noastre şi care nu ştiu dacă sunt inteligente sau proaste, dar cu certitudine sunt întrebările lor. De exemplu, una care e aproape omniprezentă: de ce să nu fac sex înainte de căsătorie, dacă iubesc?

Păi, cine ţi-a zis să nu faci? Fă, domnule!

Staţi, că mă bulversaţi!

Te-a oprit cineva?

Da, Biserica. Nu spune ea că este păcat şi avem şi canoane care opresc de la împărtăşanie pentru asta?!

Da… dar în timp ce tu ţi-ai luat iubita în braţe şi ai făcut ce spuneai adineaori, sfânta Biserică a venit la tine? Te-a pocnit în cap? Ţi-a rupt uşa? Ţi-a luat potenţa? Ţi-a luat capacitatea de a gusta plăcerea? Hm?! Spune!

Păi, nu, evident!

Atunci, ce ai cu Biserica? Păi, Biserica te anunţă că asta o să te doară, că o să-ţi facă rău. Ce e păcatul? Păcatul e o boală, nu? Şi dacă-ţi spune: „Dacă faci asta, te îmbolnăveşti”, o face din dragoste, n-o face ca să te omoare! Dimpotrivă, să te ferească. Aşa, una. A doua: dacă te gândeşti tu bine: iubirea este a face? Ţine de facere iubirea? Când tu faci ce spuneai, o faci pentru iubire? Ia spune drept!

Trebuie să mă pun în postura tânărului… Da, cred că va spune: „Da!”

Da? Ei, te păcăleşti, te minţi. O faci pentru plăcere. Pentru că dacă iubita nu ţi-ar mai da voie, dacă iubita nu ţi-ar mai urma îndemnurile, dorinţele şi modalităţile pe care tu le foloseşti ca să obţii culmea iubirii – adică plăcerea! – atunci te-aş crede că-i din iubire. Dar în acest act, când e trăit ca facere, este o facere de plăcere.

Ce este păcatul? Este o boală prin care ne despărţim de Dumnezeu şi de lume şi de semeni. Păcatul sexualităţii, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat, pentru că voluptatea te desparte şi de Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală… Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc fiecare altfel. Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e văzută. Se simte ca şi consumată şi dacă aţi şti câte tinere suferă… şi cele care se mint, dacă se gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte. După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte. De aceea, majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică procurarea plăcerii şi atât. Cei mai statornici bărbaţi sunt aceia a căror plăcere este să chinuie femeia. Hărţuitorii şi abuzatorii, violenţii – aceştia îşi întreţin cu multă, multă grijă relaţia, pentru că nu găseşti uşor o femeie care să stea să fie bătută, jignită, abuzată şi totuşi să rămână în continuare, să-l iubească. Rămâne pentru că-l iubeşte. De ce? Pentru că ei, după ce fac aceste lucruri rele, îi spun cuvinte frumoase, îi dau atenţie, fac ceva ca să poată să o păstreze acolo. Altminteri, pentru că este un obiect de consum greu de găsit. Nu sunt multe femei sau nu sunt mulţi oameni care iubesc să fie abuzaţi. Trebuie să se întâmple ceva grav cu tine. Pe când, ca să fie îmbrăţişate, consumate într-o plăcere efemeră, sunt mulţi şi de o parte şi de alta, şi oamenii pot schimba între ei, tinerii pot schimba între ei asta. Apoi, dragostea are două dimensiuni, două direcţii: este dorire şi dăruire. Doreşti şi te dăruieşti pe tine. În măsura în care oamenii se iubesc inclusiv în viaţa sexuală cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci poate să dureze. Şi sunt oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire care treptat, treptat se degradează.

„Participarea lui Dumnezeu la bucuria şi la iubirea omului este permanent”

Adică spuneţi că există cumva o participare a lui Dumnezeu fără căsătorie, dar participarea aia treptat se retrage?

Nu! Dumnezeu nu se retrage! Participarea lui Dumnezeu la bucuria şi la iubirea omului este permanentă.

Chiar şi înainte de căsătorie?

Sigur că da! Sigur că da! Altfel, ar însemna că oamenii nu au mai fost oameni, că nu s‑au căsătorit, că nu s-au iubit de-a lungul istoriei… deci Dumnezeu este prezent, cu harul Lui, în om, dar relaţia aceasta de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş. E cea mai atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Fiind una dintre cele mai mari plăceri – mai sunt puterea şi averea – ea este cea mai vulnerabilă la atacul vrăjmaşului şi ea se degradează. Pe măsură ce viaţa intimă aduce ceea ce este inerent relaţiei dintre oameni: durere, dezamăgire – pentru că noi suntem un complex mare, nu numai ceea ce se vede la prima vedere! – atunci iubirea aceasta se stinge. Dar Dumnezeu vine! Vine şi-mi aduce harul necreat, care să învieze din moarte: face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajungi că o iubeşti mai mult pe baba ta decât ai iubit-o pe domnişoara cu care te-ai însurat.

Adică e posibil ca taina aceasta a cununiei să dea nişte rezultate foarte concrete.

O, da! Concrete până acolo încât, din iadul neînţelegerii să se ducă în raiul comuniunii şi al bucuriei. Are Marius Iordăchioaie o poezie extraordinară…

Şi oraşul e tot oraş,

Şi zidurile sunt tot ziduri,

Şi soarele e tot soare

Şi tu tot tu eşti

În braţele mele

Şi dragostea e acelaşi râu lăuntric

Ce preface apa în vin,

Doar că acum curge invers:

Din iad în rai.

Deci, oamenii când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea doresc să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: „A, ăsta mă face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!” Deci omul caută raiul, caută fericirea. Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad, iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad… Să intrăm în iadul din noi, unde este Domnul, fiindcă El e acolo, în iad - nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima întâlnire e în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo. Şi atunci, noi doi ne-am căsătorit şi după ce ne dezamăgim, ne dăm seama că nu se poate, nu există rai, că nu asta este viaţa, deci nu asta căutam, Dumnezeu zice: „Păi, Eu asta vreau să fac cu voi: să vă vindec viaţa, să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi… pentru că acea făgăduinţă din perioada îndrăgostirii nu era o minciună.” Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din mine în rai. Deci ne duce către rai. Şi atunci e iubirea. Şi la început pare foarte greu, un an, doi, trei, depinde cât de activi sunt oamenii în lucrarea cu harul. După aceea, iubirea este o împreună-lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune e bărbatul, ce minune e femeia. Altfel, n-o să vadă niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi… dacă este robit de patimi…. nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă… Vindecându-mă de patimi, încep să lucreze darurile Duhului Sfânt şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă.

„Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical”

Măicuţă, cu ce schimbă asta chiar relaţia trupească dintre oameni, astfel încât relaţiile sexuale, care nu erau îngăduite, devin binecuvântate?

Aici sunt două învăţături ale Bisericii. Prima pare punitivă, reductivă şi reduce dragostea trupească doar la naşterea de prunci. Deşi pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. Omul în faţa omului nou se înmoaie, se topeşte, se uimeşte şi redevine viu, deci se minunează. Atunci îşi dă seama: „Ia uite ce-a ieşit din dragostea mea! Ia uite ce înseamnă dragoste!” Şi dacă n-a reuşit să fie tandru înainte, şi cel mai brutal tată şi cea mai neîndemânatică mamă devin de o tandreţe dumnezeiască în contact cu copilul – dacă nu sunt bolnavi şi robiţi prea tare de patimile diavoleşti. Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării. Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos, în Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos. Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem, ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin contactul cu harul. Ele se schimbă în lumina harului la fiecare altfel, dar aceste impulsuri tind către muzicalitate, către tăcere, către comunicarea în tăcere. Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui instrument muzical. Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă. Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta. Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă. Sunt femei care şi-au transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: „Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne, binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în dragoste receptivă!” Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har. Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în privirile tale. E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…

Sursă: Lumea credinței

„Avem nevoie să învăţăm cum să ieşim din mintea raţională"-Maica Siluana / Învăţături despre bine şi rău

Evenimentele care se întâmplă în jurul nostru nu se întâmplă „în jurul nostru”, ci sunt evenimentele lumii şi nu în lume, ci în mine. Adevărata semnificaţie a întâmplării este în capul meu. Acolo este o reprezentare a ceea ce cred. Înţeleg un lucru în funcţie de ce am eu în cap. Iar ce am eu în cap nu e de la mine, ci de la lume.

Când credinţa pe care o am este înăuntrul capului meu… eu cred că e bun acela care-mi face pe plac; or, dacă Dumnezeu nu-mi face pe plac, credinţa lumii din capul meu ar fi că Dumnezeu ori nu e aşa de bun cum se spune, ori eu nu sunt destul de bună, ca să-mi facă pe plac.

Ca să ajungem la adevărata credinţă e nevoie să ajungem la cealaltă minte a noastră (nous).

Adevărata lepădare de lume înseamnă să scoţi din minte tot ce ţi-a băgat lumea în cap că e adevărat şi să bagi pe Dumnezeu.

Când nu ştim nimic, e o stare de deschidere a celeilalte minţi, când ce am de făcut e „Doamne, nu ştiu ce să fac!”, „Doamne, ce să fac acum?”

Avem nevoie să învăţăm cum să ieşim din mintea raţională. Toţi ortodocşii sunt invitaţi să înveţe asta.

Cum?

1. mă lepăd de lume

2. n-am încredere în ce gândesc şi ce simt eu (care vin pe ce am învăţat de la lume)

3. am încredere în Dumnezeu şi El mă învaţă cum şi ce să fac prin Porunci, iar rugăciunea mă învaţă cum să aplic concret Poruncile.

4. rugăciunea şi Sfintele Taine

În felul acesta scoatem lumea din mintea noastră şi ajungem la adevărata credinţă.

Drama este că numim bine ceea ce ne place şi rău ceea ce nu ne place. Ori asta e lumea: fuga de durere şi alergarea după plăcere, de la cele mai materiale, la cele mai rafinate.

Noi avem nevoie să ieşim din lume şi să numim bine ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi rău ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu. Când sunt cu Dumnezeu, dacă sunt cu Dumnezeu, orice mi s-ar întâmpla, eu sunt în bucuria pe care n-o mai ia nimeni de la noi.

Toate necazurile pe care ni le facem este pentru că avem anumite valori, anumite convingeri. Dacă renunţăm la aceste convingeri, noi nu mai avem necazuri. Când suntem în situaţie, ne rugăm şi vedem ce facem.

Maica Siluana

Sursă: În tăcere

Sfaturi pentru părinţi: Copiii dificili - Este vreodată bătaia „ruptă din rai”?/ Maica Siluana Vlad

Un studiu realizat în perioada mai-iulie 2012 de organizaţia Salvaţi Copiii arată că: nu mai putin de 63% din copiii români spun ca sunt bătuţi de părinţi, în timp ce doar 38% dintre părinţi recunosc că îşi bat copiii. Cercetarea arată că „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic.De asemenea studiul arată că 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului, 18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn. Chiar dacă legea  interzice orice formă de violenţă, o mare parte dintre părinţi părinţii spun că bătaia e un mijloc de educaţie a copilului.

Maica Siluana Vlad:

„În primul rând, o mama care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.

Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.

În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arătă însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.

Bătaia e ruptă din rai, adică este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care caracterizau relaţiile umane, înainte de căderea protoparintilor noştri.

Iluzia că bătaia ar putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfântă Scriptură şi în Biserică se vorbeşte despre pedeapsă corporală, despre bătaie ca mijloc de educaţie, este în sensul de a-i produce copilului o experienţa dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare.

Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica unui copilaş că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinţilor în momentul acela şi nu frică, ură sau mânie…

Biserica priveşte orice abuz ca pe un păcat grav şi oferă remedii atât victimei, cât şi abuzatorului. Din păcate, în epoca postmoderna, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge lasufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deşi s-au făcut paşi importanţi spre a ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile şi durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaştere adecvată a acestor paşi va aduce un mare ajutor tuturor părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi."

Cuvinte pentru tineri (XLVI): Lupta cu ispita (Maica Siluana Vlad)

Momentul ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul si ne scoate din acel iad vindecându-ne.

Dacă năvălește în trupul tău tulburarea poftei, să o cuprinzi cu atenția și să o oferi Domnului ca pe o jertfă cerându-I să te vindece. Ai să descoperi că una e tulburarea simțurilor și alta e lucrarea gândului și a imaginii și că ai timp și putere să le desparţi.

Nu te poţi împotrivi simţirii, dar te poți împotrivi imaginii și gândului dacă orientezi acea puterea a minții către Dumnezeu. Compară, te rog, acea tulburare cu o durere, cu un junghi foarte dureros și fă din acea durere „substanța”, „carnea” rugăciunii. Să ceri vindecarea rănii în chiar momentul în care te doare! Nu primi nici un gând, nici de aprobare, nici de judecare, ci oferă ce simți Domnului și cere vindecare.

Vrăjmașul îl robește pe om mai ales făcându-L să creadă că poate să lupte singur cu ispita ca apoi să-l împingă în deznădejde din cauza neputinței pe care o descoperă și pentru care se simte vinovat. Or, adevărul este că omul nu este vinovat că e neputincios în faţa ispitelor, fie ele de la trup, sau de la lume, sau de la diavol, pentru că această neputință e chiar boala firii ca urmare a căderii primilor oameni. Iată ce ne învață sfântul Maxim Mărturisitorul despre asta: „Două păcate s-au săvârșit întru protopărinții noștri prin încălcarea poruncii dumnezeiești: unul vrednic de osândă și unul care nu poate fi osândit având drept cauză pe cel vrednic de osândă. Cel dintâi este rezultatul hotărârii libere care a lepădat binele, iar cel de al doilea este al firii care a lepădat, fără să vrea, din pricina hotărârii libere, nemurirea.”!

Dar noi, suntem responsabili de ce vom face cu neputința firii. O vom accepta ca pe un dat ontologic și ne vom resemna ciugulind plăcerile cel ucigătoare de suflet? Sau o vom oferi Domnului spre vindecare prețuind și cinstind astfel sfânta Lui Jertfă mântuitoare?

Tu alegi!

Rugăciunile ne sunt de folos pentru a ne așeza în legătură vie cu Domnul ca să primim puterea Lui în tot ceasul și în tot locul. Apoi mai avem de învățat că acel moment al ispitei este chiar locul în care vine Vindecătorul și ne scoate din acel iad vindecându-ne puterea sufletului bolnavă.

De asemenea, să cauţi și la părinții, bunicii și rudele plecate de la noi și vezi dacă n-au făcut păcate mari în această direcție și să fi murit fără pocăință. Dacă da, să ai grijă de sufletele lor cerând iertarea lor dar și despărțindu-te de ei în sensul de a nu le fi „fidel” în această direcție, cum se întâmplă cu mulţi urmași neștiutori și lipsiți de ajutorul Bisericii.

De mare ajutor îţi va fi și să faci curățenie în mintea și inima ta prin Spovedanie, Rugăciune, Împărtăşanie, iertarea celor ce ţi-au greșit sau învățat la rele, sau te-au dus în ispită, când erai prea mic pentru a putea alege drept... 

Monahia Siluana Vlad, Uimiri,rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia

Sursă: Doxologia