"Dar,
cu toate că îl aveam acum printre noi pe părintele Arsenie care ne
scosese din amorțire, noi tot parcă eram alții. Ne rugam, dar în
rugăciune mai mult ceream ajutorul decât Îl slăveam pe Dumnezeu,
ca înainte.
L-am
întrebat odată pe părintele Arsenie de ce se întâmplă așa.
-
Într-un fel este firesc, a spus el cu glas umbrit de tristețe.
Oamenii au trecut prin prea multe greutăți, prea mari. Cât nu s-a
făcut spre a se dezradacina credința din suflete! În asemenea
împrejurări, cum să se mai gândească omul la altceva decât la
supraviețuire și la înlăturarea piedicilor ce-i stau în cale!
Priviți numai ce viață se duce astăzi: televizor, ziare, reviste,
teatru și cinema! Toate acestea uniformizează gândirea, omul nu
mai poate fi singur cu gândurile sale; nu mai poate simți că
Dumnezeu e de față.
Mersul
de astăzi al vieții, cu iuțeala-i năucitoare, îi constrânge pe
oameni să joace cum se și cântă. Omul nu-i niciodată singur cu
sine. Chiar de se află undeva într-un sanatoriu, sau stă acasă să
se odihnească, tot e un anume ritm care i se impune, tot e un
program pe care trebuie să-l urmeze. Totul se prescrie dinainte.
Ești hrănit, informat, învățat ce-ți lipsește. Mulțimi uriașe
sunt strânse laolaltă și totuși fiecare e despărțit de ceilalți
prin lupta zilnică pentru viață. Chiar și credincioșii sunt
atinși: ajung și ei să fie nepăsători, ajung și ei, pe
nesimțite, mai aproape de "normă". Gândirea prestabilită
îl împiedică pe om să ajungă la credință, iar pe credincios îl
împiedică să-și păstreze credința. Dar, să nu uităm: Biserica
lui Hristos va fi pururi vie, chiar și în împrejurări ca aceasta.
Păstrați-vă credința, străduiți-vă să gândiți singuri,
rugați-vă mai mult, citiți Scripturile, iar Dumnezeu vă va păstra
și El pe voi. N-o să vă lase lipsiți de cugetare, precum mulțimea
cea fără de chip, nedeslușită, rece a lumii."
0 comments:
Trimiteți un comentariu