de Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina
Împlinirea
unui actor stă în mulţimea şi importanţa rolurilor jucate, dar
mai cu seamă e legată de măiestria cu care el intră în pielea
personajelor întruchipate pe scenă. Maria Ploae este o actriţă de
succes. Rolurile pe care le-a primit din partea regizorilor au fost
onorate cu mult profesionalism şi sunt dovada unei vocaţii luate în
serios.
Cum
a venit pasiunea pentru teatru, pentru actorie?
Pasiunea
pentru teatru am simţit-o de când eram copil mic la casa
părintească în satul unde m-am născut, Dealul Perjului, pe Valea
Berheciului, în Bacău. Îmi plăcea foarte mult, chiar când eram
la grădiniţă şi după aceea la şcoală, să recit poezii. Şi
bineînţeles că mă regăseam pe scenă totdeauna când se făcea o
serbare, fie cântând în cor, fie dansând, fie spunând poezii.
Mama era foarte impresionată când era în sala de spectacole din
grădiniţă, cu o scenă mică, modestă. Acolo eram noi cu emoţie
foarte mare şi, în faţa noastră, părinţii, la fel de
emoţionaţi, pentru că ei şi-au dorit întotdeauna ca odraslele
lor să înveţe şi să reuşească să facă mai mult decât au
făcut ei, oameni simpli, care au avut însă o neţărmurită
dragoste faţă de pământ şi de lucrul lui.
Dragostea
de pământ i-a ţinut şi foarte aproape de Dumnezeu. Cam de atunci
am simţit nevoia să mă exprim pe scenă, să fiu pusă în lumină.
La 12 ani, înfiată de o mătuşă de-a mea, sora tatălui meu, am
venit în Bucureşti.
După
aceea, lucrurile au continuat pe acelaşi parcurs în şcoală până
la liceu, când am mers la Şcoala Populară de Artă, pregătindu-mă
în mod special pentru teatru.
"Dacă
nu joci până la vârsta de 30 de ani, îţi pierzi încrederea în
tine, în harul tău"
Aţi
îndemna tinerii din ziua de astăzi să urmeze o carieră în teatru
sau în film? Ce şanse de viitor ar mai avea?
Acesta
e un subiect care mi-e foarte aproape pentru că şi copiii mei au
făcut acelaşi lucru. Ana, una dintre fiicele mele, a dat la regie
de teatru şi este regizor, băiatul a făcut Multimedia şi lucrează
ca inginer de sunet, iar Oana Maria, cea mai mică, a făcut actorie.
Îmi dau seama, copiii mei făcând aproape aceleaşi studii ca şi
mine şi soţul meu, Nicolae Mărgineanu, că este foarte greu
astăzi. Aparent este mai uşor pentru că locurile la admiterea în
facultate sunt mai multe. Pe vremea mea erau cinci locuri şi nu am
reuşit din prima. În al doilea an am intrat. Erau doar şapte
locuri. Acum situaţia e mult schimbată şi dacă vrei azi să faci
actorie, poţi să faci. Posibilităţile părinţilor sunt astăzi
altele. Fiecare candidat se poate pregăti cu cineva, cu un profesor
de actorie, ceea ce în trecut nu era cu putinţă.
Din
păcate, după ce termini studiile, oferta este foarte scăzută.
Majoritatea actorilor nu au unde lucra. Şi pentru regizori este
foarte greu. Aşa că eu, gândindu-mă cât de mult am iubit şi cât
de dependentă am fost de această chemare, nu-i pot sfătui pe
tineri să nu-şi asculte glasul inimii. Dar totdeauna le spun:
pregătiţi-vă şi pentru altceva, ca să fiţi siguri că vă
puteţi câştiga existenţa şi altfel. Teatrul să fie un hobby, un
lucru pe care uneori îl faci, alteori nu, pentru că în meseria
asta nu totul depinde de actor, ci noi depindem de teatre, de
regizori. Şi atunci pe toţi îi sfătuiesc să se pregătească din
timp. Nu ştiu dacă mă ascultă. Copiii mei reuşesc să facă şi
altceva.
În
meseria asta, dacă nu joci până la vârsta de 30 de ani, îţi
pierzi încrederea în tine, în harul tău şi foarte uşor rişti
să ajungi la senzaţia de neputinţă, de ratare. E foarte dureros.
E mult mai bine să fii pregătit şi înarmat şi pentru altceva, şi
să nu ai nevoie de acel altceva şi să faci numai filme sau numai
teatru. Să dea Dumnezeu să fie aşa. Dar e foarte greu. Pe vremea
mea, când eram încă tânără, televiziunea m-a ajutat foarte
mult, în sensul că făceam recitaluri de poezie, piese de teatru,
teleplay-uri. Acum, acestea nu se mai fac, sau dacă se fac, se fac
la o calitate atât de slabă, încât e preferabil să nu joci.
Actoria,
o chemare, nu doar meserie.
Cum
a fost studenţia? Mergeaţi atunci la biserică?
Am
avut parte de o studenţie excepţional de frumoasă pentru că
atunci şcoala avea o importanţă mare. Profesorii erau foarte buni.
Eu am fost la clasa lui Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. Erau
foarte devotaţi studenţilor, ne iubeau foarte mult, au încercat să
ne împărtăşească tot ce puteau şi aveau ce să ne dea ca să
intrăm în tainele acestei meserii, să-i găsim farmecul şi
frumuseţea, dincolo de ceea ce este aparent. Ne-au făcut să fim
foarte îndrăgostiţi de ceea ce făceam, culminând cu anul al
IV-lea, când am avut o stagiune excepţională la Teatrul Casandra,
unde jucam în patru piese şi toţi colegii mei aveau roluri multe.
Am avut o stagiune de actor consacrat, cu un public numeros. Eram la
doar 24 de ani. Am gustat din plin bucuria de a transmite ceea ce
aveam noi de comunicat spectatorilor.
Acum
a scăzut şi calitatea profesorilor, iar numărul crescut al
studenţilor face dificil lucrul personal cu ei. Actoria este o
chemare, nu atât o meserie şi, în zilele noastre, dacă nu ai acea
nebunie care să te ţină legat de scenă sau în faţa camerelor de
filmat, nu poţi rezista. Îţi trebuie o tenacitate pentru a lupta,
pentru a te impune. Ca studentă am fost foarte fericită. Şi după
ce am terminat am avut parte de bucurii pentru că am avut ocazia să
fac cel puţin un film pe an în rol principal. Dar au fost şi ani
în care făceam două sau trei filme, la care se adăugau piesele de
teatru, serile de poezie. Atunci erau multe oferte pentru actori.
Astăzi televiziunea nu mai promovează teatrul sau poezia.
Biserica
din suflet
În
ceea ce priveşte credinţa din timpul studenţiei, am avut şansa să
mă nasc într-o familie de oameni simpli şi foarte credincioşi.
Părinţii mei, lucrând pământul, oamenii erau obligaţi să fie
aproape de Dumnezeu pentru că toată viaţa şi munca lor depindeau
de ce le dădea Dumnezeu, de vreme, de ploi, de soare… Acolo, dacă
toate îţi veneau la timp, era bine, dacă nu, degeaba munceai. Ei
erau întăriţi de o mare credinţă şi rugăciunea îi ajuta
foarte mult.
M-am
născut într-o casă la a cărei masă se spunea întotdeauna "Tatăl
nostru" înainte să mâncăm, mama se închina şi ultimul
lucru pe care îl făcea înainte de culcare, oricât ar fi fost de
obosită, erau metaniile şi rugăciunile. Când începeau arătura
se făcea iarăşi rugăciune şi în general, înainte de o mare
lucrare, arat, semănat, culesul roadelor, oamenii se închinau şi
cereau ajutorul lui Dumnezeu. Atunci tot ceea ce primeau era
binecuvântat. Nu mai vorbesc că duminica, mama, aşa cum era,
necăjită şi cu cinci copii, care aveau şi nu prea aveau hăinuţe
şi încălţăminte, totuşi ne pregătea de sâmbătă seara pentru
a merge a doua zi la biserică, la Sfânta Liturghie. Am ştiut din
copilărie ce înseamnă să te spovedeşti, să te împărtăşeşti,
să îngrijeşti mormintele. Sunt lucruri pe care dacă le înveţi
în perioada celor şapte ani, îţi rămân întipărite în suflet.
Şi chiar dacă urmează o perioadă în care nu le mai practici, ele
nu se uită. Pentru că, sinceră să fiu, după ce am venit în
Bucureşti, n-am mai fost atât de apropiată de practicarea
credinţei. La şcoală nu se mai făcea religie, iar numele lui
Dumnezeu era luat în derâdere. Păşeam mai rar pe la biserică şi
totuşi mergeam, mai ales când aveam o teză importantă la care
mi-era frică sau mai târziu, înaintea vreunui examen… în
momentele importante ale vieţii mergeam la biserică să aprind o
lumânare şi să mă rog, deci undeva în suflet credinţa era
totuşi vie… Aşa cum erau vremurile pe atunci, cei din jur nu au
reuşit să-ţi spulbere credinţa dinlăuntrul tău. Te făceau să
nu mergi aşa des la biserică, să ai o rezervă mai mare.
"Am
stat în genunchi şi am plâns…"
Ce
mi s-a sădit în cei şapte ani de acasă nu a putut fi smuls. Lucru
pe care am încercat să îl transmit mai departe şi copiilor.
Norocul nostru mare a fost că la un moment dat cineva, şi acest
cineva a fost colegul meu Dragoş Pâslaru, care actualmente este
părintele Valerian de la Schitul Pătrunsa, ne-a tras de mânecă şi
ne-a spus: "Haide, veniţi la Biserica "Sfântul Vasile"
de pe Calea Victoriei că se sfinţeşte o icoană a Sfântului
Filimon, ocrotitorul făcătorilor de spectacole". Aşa am ajuns
la biserică, chemaţi de cineva. Sunt foarte importanţi omul pe
care îl întâlneşti şi cuvântul care ţi se spune într-o zi,
într-o anumită clipă. Era în 1993. Am mers la biserică şi am
găsit un preot atât de bun; m-a atras într-un mod inexplicabil.
Ziua aceea mi-a rămas bine întipărită în minte. Am stat cu
copiii în jurul meu, în spatele bisericii, pentru că era lume
foarte multă. Am stat în genunchi şi acolo jos, am plâns tot
timpul. Nu ştiam bine de ce plâng pentru că, nepracticantă fiind,
mi se părea că nu sunt plină de păcate. Mi se părea că am dus o
viaţă frumoasă şi atâta tot. Şi totuşi plângeam. Era un plâns
de uşurare, un plâns bun, care mă liniştea, îmi făcea bine.
Părintele Paul Mărăcine m-a atras şi din momentul acela mi-am
dorit să vin mereu la biserică. Apoi mi-am dorit foarte mult să mă
spovedesc, dar eram destul de închistată, nu ştiam ce să spun.
Când eşti copil şi te duci la spovedit este foarte simplu: te
întreabă dacă ai minţit, dacă ai învăţat bine, dacă ai
supărat-o pe mama… Pe când ca matur lucrurile stau altfel.
"Nu
pot juca un personaj care nu aduce lumină, ci întuneric..."
Aţi
acceptat sau aţi refuzat roluri pe considerentul credinţei?
Da.
Mai ales în ultima vreme şi în special după ce am realizat filmul
"Binecuvântată fii, închisoare", care m-a marcat şi m-a
schimbat în bine foarte mult. Atunci, cumva înlăuntrul meu am
făcut un legământ. Bine, nici până atunci nu fusesem chemată să
joc personaje negative. Poate pe teatru am avut parte de roluri mai
puţin pozitive ca să spun aşa, cum a fost în "Opera de trei
parale" sau în "Efectul razelor Gamma asupra anemonelor".
Dar după ce am făcut filmul "Binecuvântată fii, închisoare"
am fost mult mai atentă, nu la a nu primi un rol negativ, pentru că
nu despre asta este vorba. Ceea ce nu-mi plăcea acum era un rol care
ar fi batjocorit pe Dumnezeu, Sfânta Scriptură sau care ar fi
conţinut nişte replici nepotrivite. S-a întâmplat de câteva ori
să refuz roluri importante şi asta pentru că simţeam că am o
datorie ca prin ceea ce fac, după ce L-am cunoscut mai bine pe
Dumnezeu, să aduc mărturie şi prin personajele pe care le
întruchipez. Nu-mi pare rău că am refuzat, pentru că m-ar fi
durut ca seară de seară să vin pe scenă cu un personaj, un
personaj care nu aduce lumină, ci întuneric. Poate că, per total,
mesajul piesei nu ar fi fost neapărat negativ, dar, în general,
m-am ferit să am în gura mea ca personaj replici care nu-mi
plăceau. Cuvântul are mare putere. De aceea am mare grijă şi
chiar mă deranjează că oamenii folosesc cuvintele fără să-şi
dea seama de forţa lor. Noi, românii, suntem neîntrecuţi în a ne
juca cu cuvintele. E uimitor să vezi cât de uşor se înjură la
noi. Şi totuşi spunem: "Ei, nu înjur, ci e doar un fel de a
spune…" E bine să conştientizăm mult mai atent şi ceea ce
spunem, şi ceea ce gândim.
Cum
poţi transpune cu succes o experienţă mistică în film
Să
vorbim şi despre filmul atât de cunoscut, "Binecuvântată
fii, închisoare", în care aţi jucat rolul principal.
Filmul
a apărut printr-o mare binecuvântare a Bunului Dumnezeu până la
urmă pentru că El a făcut să ne întâlnim cu Sergiu Grossu, care
locuia mai mult în Franţa. Noi ne-am dus la un fel de simpozion
unde erau mulţi români din diasporă. Am vorbit acolo pentru prima
dată invitată fiind. În sală era şi Sergiu Grossu. Nu ne
cunoşteam. Ne-a spus: "N-aţi vrea să faceţi un film după
cartea asta?". Ne-a arătat volumul "Binecuvântată fii,
închisoare", pe care îl citisem deja. Chiar ne gândeam după
ce am citit cartea, care este o descriere impresionantă, de o
sinceritate extraordinară. I-am comunicat lui Sergiu Grossu că
cunoaştem cartea şi am fi interesaţi de propunerea lui. El a fost
într-un fel scânteia care a făcut posibilă realizarea acestui
film. Avea o mare dragoste pentru soţia lui, Nicoleta Valeria
Grossu, care nu mai trăia atunci şi aşa s-a făcut scenariul după
carte.
Exista
încă un mare hop de trecut. Scenariul a trebuit să participe la un
concurs organizat care aproba sau nu bugetul pentru realizarea
filmului. Şi de-abia la a treia încercare a fost admis scenariul
nostru. Cu multă luptă şi tenacitate din partea noastră am
reuşit, în ciuda faptului că Sergiu Grossu contribuia şi el cu o
sumă de bani, ca şi soţul meu, de altfel.
Dar
pentru a obţine banii de la Cinematografia Română a trebuit să
participăm la trei concursuri.
Atunci
au început chinurile mele. Perspectiva era luminoasă când filmul
era încă destul de departe, dar în momentul în care s-a apropiat,
mi-am dat seama că este foarte greu ceea ce am eu de făcut. Aveam
de trăit o experienţă mistică pe care nu o cunoşteam. Nu toţi
am trecut prin aşa ceva. Era ceva ce eu ştiam doar din carte, o
trăire pe care eu doar mi-o puteam imagina.
În
general, noi, actorii, ne bazăm foarte mult pe ceea ce trăim, pe
experienţa noastră, pe trăirile noastre. Adică suntem diferite
personaje, dar într-un fel sau în altul am trecut prin ceea ce
exprimă personajul. Or, aici era o experienţă pe care eu doar
puteam să mi-o imaginez. Altceva nu puteam să fac, decât să mă
rog, să fiu mai aproape de Dumnezeu şi să cer ajutorul Lui. M-au
ajutat foarte mult cărţile de memorii apărute în ultima vreme,
extraordinare, importante, foarte variate, scrise atât de femei, cât
şi de bărbaţi. Fiecare din personajele acestor cărţi a trecut
prin infernul închisorilor comuniste, reeducarea de la Piteşti,
temniţa de la Aiud… Ele poate m-au îmbunătăţit mult, în
sensul că am înţeles în ce constă legătura mistică pe care
majoritatea dintre cei închişi au avut-o cu Dumnezeu. Pentru că
dacă există cineva care i-a salvat şi care după 10 sau 15-20 de
ani a făcut să se reabiliteze fizic şi psihic, acela a fost
Dumnezeu.
M-a
ajutat mult însăşi cartea care este scrisă cu lux de amănunte.
Eroina vorbeşte despre fiecare stare pe care a trăit-o în legătură
cu tot ce însemna frigul, foamea, tortura, ancheta, dorul de acasă.
Toate lucrurile îngrozitoare pe care le-au trăit acolo oamenii din
plin şi cum s-au salvat. În afară de faptul că temniţa a devenit
universitate, pentru că acolo era închisă toată floarea neamului
românesc, cei mai frumoşi, cultivaţi şi dăruiţi oameni. Ei s-au
găsit acolo ca fraţii şi au avut ce să-şi împărtăşească.
Ăsta era un fel de a rezista. Fiecare povestea ceea ce ştia şi
toţi ştiau multe. Pentru că şcoala se făcea serios, era sete de
cultură… La acestea se adăuga rugăciunea, care îi făcea să
fie şi mai uniţi. Îmi povestea de curând doamna Aspazia
Oţel-Petrescu atunci când am întrebat-o cum a reuşit să
supravieţuiască în asemenea condiţii: "Fetele din jurul meu
erau familia mea". Dar când vă mutau de la o închisoare la
alta, familia asta dispărea, se destrăma. Vă trezeaţi între alte
femei… "Da, dar tot rugăciunea ne unea. Credinţa în
Dumnezeu şi faptul că ne rugam împreună." Ea a stat 14 ani
în închisoare. 14 ani petrecuţi în floarea vârstei! A ieşit din
temniţă foarte marcată, dar şi extrem de îmbogăţită
sufleteşte, cu o mare dragoste pentru Dumnezeu. Aici este o nuanţă
extraordinară. Mult din ceea ce facem noi este din frica de Dumnezeu
sau din dorinţa de a fi mântuiţi, dintr-un anume interes, urmărind
o anumită răsplată. Or, oamenii ăştia care au suferit aveau o
mare dragoste de Dumnezeu, lipsită de calcule.
0 comments:
Trimiteți un comentariu