Deunăzi,
mă amuzam cu o prietenă a mea care trecuse cu mult eroism printr-o
situație tragicomică. Mergând într-o zi vijelioasă de început
de vară spre școala de unde urma să-și ia primii doi copii,
avându-l deja în brațe pe al treilea, încă foarte micuț, este
apostrofată cu multă îngrijorare de o doamnă trecută binișor de
prima tinerețe: „Doamne, mamă, dar ce-a fost în capul tău să
scoți copilașul acesta atât de mic pe o vreme așa câinoasă!
Dacă răcește? Nu vezi ce vânt…” La care „inconștienta”
răspunde plină de respectul cuvenit unei atari îngrijorări…
creștinești, crezu ea inițial: „Păi, trebuie, nu am încotro.
Nu am cu cine să-l las și trebuie să-i iau pe ceilalți doi copii
de la școală”. Iar îngrijorarea „bunei samarinence”: „Cum,
mai ai doi?! Ai trei copii?! Da’ de ce ai făcut, mamă, atâția?
Pe vremurile astea grele! Doamne ferește!”.
Și,
pecetluindu-și mirarea cu o cruce, se îndreptă spre biserica în
fața căreia avea loc conversația și intră la slujba Sfântului
Maslu care avea loc în acel moment, în vreme ce sărmana mamă,
vinovată de crima de-a fi născut mai mulți copii decât poate duce
conștiința colectivă, rămase o vreme buimăcită în mijlocul
pieței, nemaigăsindu-și drumul pe care pornise.
Tăcerea
maternității
Povestindu-mi
la câteva zile după întâmplare episodul, ne-am amuzat într-o
primă fază de situația de teatru absurd prin care trecuse. Însă,
plecând de la ea spre casă, m-au copleșit felurite gânduri și
trăiri. Dincolo de faptul că, în unele cazuri, ciudate inerții
sau superstiții ne poartă pașii spre sfânta biserică, iar nu
dorul cu chemare de doină veche după întâlnirea cu Hristos, ceea
ce mă nedumerea și încet-încet începea să mă tulbure în
gestul și vorba acestei femei era absența maternității din
îngrijorarea ei.
Unde
era mama care, cu siguranță, adusese pe lume măcar un copil?!
Unde
era grija față de orice ființă aflată în greutăți, pe care
orice femeie-mamă o simte necondiționat și față de oricine, ca
un fel de prelungire a grijii ei materne pe care a modelat-o atâta
vreme cu pruncii ei?!
Unde
era delicatețea de a nu răni inimile celor din jur, care devine o a
doua natură a femeii-mame, tot ca urmare a exersării ei nesfârșite,
dincolo de timp și spațiu, prin grija de a îndrepta pașii
șovăitori ai fiilor ei pe făgașul corect, fără a le călca în
picioare pornirile inimilor lor tinere?!
Și,
în fine, unde era bucuria de a vorbi despre pruncii născuți ai
neamului nostru, bucurie care a stat la începutul fiecărui drum de
viață omenească încă de când s-a zămislit lumea asta mare? Se
topiseră toate într-o tăcere uscată a unei maternități ucise,
sau cel puțin deformate… Un tablou trist al unei femei căreia i
se furase inima de mamă, căreia i se estompase chipul matern sub
penelul îmbibat de o apă tulbure al unui pictor invidios pe
frumusețea zugrăvită de un Artist deplin.
Inimi
hibride
Și,
să luăm aminte! Nu vorbim despre o femeie tânără, pe care mediul
socio-cultural în care s-a născut și trăiește a reușit să o
hibridizeze într-o asemenea măsură, încât s-a trezit pe lume pur
și simplu cu simțul matern extirpat și înlocuit de tenacitatea
profesională, de ambiția de a se realiza prin sine însăși, de
hotărârea de a-și apăra independența față de bărbat cu orice
chip – caracteristici până nu demult specifice firii bărbătești,
în vreme ce femeia-mamă se împodobea cu dragostea care doar oferea
fără să aștepte nimic în schimb, cu duioșia, cu grija căreia
îi sacrifica zile și nopți fără sfârșit, cu disponibilitatea
veșnic pusă în slujba celuilalt.
Vorbim,
așadar, de o femeie care se născuse cu zestrea de care vă spuneam.
Tocmai de aici șirul întrebărilor mele. Unde și când fusese
furată biata mamă bătrână? Cine îi furase inima de mamă și,
mai ales, cu ce o înlocuise atât de eficient, încât să mai poată
trăi acest trup cu chip de femeie-mamă, fără să priceapă,
măcar, cât de gol și lipsit de frumusețe a rămas chipul ei? Ce
putere amuțise glasul mamei, reducând maternitatea la tăcere
deplină și ridicând ucigașa la rangul de femeie contemporană? Și
peste toate întrebările mele tună răsunător și limpede: opinia
publică.
Așa
ajunsese măicuța aceea bătrână să-și împuțineze frumusețea
cu care o zămislise Dumnezeu: lăsându-se modelată de opinia
publică. Singure în fața majorității de dincolo de ecranele
televizoarelor care le învață regulile noi al unui joc
distrugător, bătrânele mame își leapădă singure inimile lor
calde, pline de toată zestrea de care are lumea nevoie pentru a
merge mai departe. Sunt tot mai subtil și mai eficient convinse că
așa trebuie, de fapt, să fie mersul nou al lumii: într-o tăcere
absolută a maternității. Ajung, sărmanele, în felurite ipostaze
ale absurdului: unele se rușinează de inimile lor, altele se
leapădă de ele, altele le ascund, iar altele pur și simplu uită
că le-au avut. Și, la final, se așază peste toate un binecuvântat
Alzheimer, care le scapă de povara gestului lor de lepădare de
propria maternitate, amestecând sentimentul de vinovăție într-o
undă tulbure de uitare, ca un resort disperat de a face pace cu un
glas interior care le tulbură lepădarea…
Și
totuși… inimi de mame
Și
totuși, Doamne, ce bine că ai știut să lași acestor vremuri de
pe urmă femei care încă mai au curajul de-a fi mame! Ce fericire,
Doamne, că te-ai gândit la o taină care să mai țină vii pe lume
inimi de mamă!
Am
avut bucuria și privilegiul de a mă fi găsit, ca dintr-o
întâmplare proniatoare, lângă icoane vii de mame, icoane
umblătoare prin viața mea străină ca niște miresme de pajiște
de munte atunci când fânul este în floare și bradul din marginea
ei în mugur verde, printre parfumurile artificiale din rafturile cu
detergenți.
Știți,
oare, cât de frumoasă este o femeie-mamă atunci când strânge la
piept al nouălea copil, o frântură din propria ei ființă, în
vreme ce ultimii ei doi prunci încă se mai țin pe lângă ea, unul
din ei literalmente agățat de fusta ei, pentru că este încă prea
mic să plece în lumea largă din camera cealaltă? O privești și
nu te mai saturi privind. Și ochii ei obosiți au o lumină care pe
tine te umple de putere, de curaj, de poftă de viață. Căci ce te
mai poate speria, ce te mai poate îngrijora, ce te mai poate
înfrânge în fața unui trup extenuat, sălășluit de un suflet
atât de tare, încât îl face să pară trunchiul pe care se poate
așeza lumea întreagă fără să se dărâme?! Din fața unei
astfel de femei-mamă nu poți pleca decât plin de evlavie, cufundat
într-o tăcere sfântă, în care se aude doar glasul plin de pace
cerească al maternității jertfelnice, care-și deapănă povestea
smerită, neștiută de nimeni, pentru că lumea de azi vede astfel
de taine doar cu ochiul critic al opiniei publice, stânjenită de
confortul propriei vieți. Un ochi, care, din dorința de-a scăpa de
sentimentul de vinovăție că nu este în stare să se ridice la
chemarea dumnezeiască așa cum se ridică maternitatea acestei
femei, o etichetează drept „inconștiență”. Oare chiar nu ne
dăm seama cât de multă nevoie are lumea aceasta muribundă de
puterea acestor mame?
Sau
ce priveliște binecuvântată este fata-mamă a unei astfel de mame,
fiica ei mai mare care devine mamă prima dată atunci când îi
rămâne în brațe primul prunc al mamei sale, urmat prea repede de
un altul. Ce chip iconic au aceste fetițe care poartă în priviri
nevinovăția copilăriei, iar în gesturi grija deplin matură a
unei mame adevărate. Câtă nevoie avem de astfel de tinere care pot
duce lumea întreagă la piept fără să obosească!
Și
noi, opinia publică, ce facem? Nu doar că nu suntem capabili să
recunoaștem darurile pe care Dumnezeu le-a lăsat printre noi ca pe
niște urme ale pașilor Săi prin lume, ci ne și lepădăm de ele,
le categorisim cu mințile noastre mărunțele, le scoatem la
marginea cetății și le arătăm cu degetul nostru strâmb și
nedrept. Iar dacă printre noi rămân cumva, dintr-o oarecare
neglijență, glasuri ale unor inimi de mamă mai vechi, le reducem
la tăcere cu reguli și legi anume iscodite pentru a amuți
maternitatea din lume, dar nescrise, pentru a nu contraveni
cine-știe-cărei carte a drepturilor omului. Pentru că, de, trebuie
musai să fim politically correct.
Cadența
maternității
Ce
binecuvântare, Doamne, că inima mamei mele a încetat să mai bată
până să-și piardă glasul matern! În toată viața ei pe lumea
aceasta, inima mamei mele nu a știut să bată decât în cadența
maternității depline. S-a împărțit între dragostea pentru
copiii ei de acasă și dragostea pentru copiii ei de la școală. Și
a făcut acest lucru cu atât de multă eleganță și cu atât de
multă dăruire, încât noi, copiii ei de acasă, nici nu am simțit
că o împărțeam pe mama cu atâtea generații de elevi. A fost în
chipul cel mai deplin mama noastră, dar și învățătoarea lor.
Și,
ca dovadă a acestei supreme dăruiri, a fost jelită în ziua
punerii ei în brațele pământului din care fusese luată la
începuturi cu aceleași lacrimi de toți copiii ei, deopotrivă. Am
simțit aceeași durere în piepturile lor ca și în al meu.
Plângeam cu aceleași lacrimi toți, foarte tineri, dar și oameni
mai în vârstă decât mine, care îi fuseseră elevi în primii ei
ani de învățământ. Pentru că ea se regăsea deplin în fiecare
din noi: cu grija ei cu care ziua le mângâia lor capetele micuțe
plecate asupra caietelor, iar noaptea pe al meu și al surorii mele,
plecate în perna plină de vise tihnite de veghea ei; cu bucuria de
a trăi cu care ne înzestrase pe toți prin snoavele ei, cu care
știa să ne descrețească frunțile în fața marilor momente ale
vieților noastre de copii; cu jertfelnicia cu care își făcuse zi
din atâtea nopți, ca să poată să fie impecabil pregătită
pentru o nouă lecție la școala lor cu ei și la școala vieții cu
noi; cu gustul pentru aventură și cu spiritul iscoditor cu care ne
blagoslovise în toate excursiile în care ne purta cu ea, pe drumuri
pline de taine care se cereau cercetate; dar mai ales cu seriozitatea
cu care ne arătase cum trebuie să ne avântăm acolo unde vâltorile
erau mai tari.
Iar
în ultima ei noapte pe pământul din care fusese luată, mi-a lăsat
moștenire cel mai frumos dar pe care îl poate primi un om de la alt
om: ultimile bătăi ale inimii ei de mamă, line, tot mai învăluite
de catifeaua distanței care începea să se aștearnă între noi,
pe care urechea mea, plecată pe pieptul ei încremenit într-o
așteptare evlavioasă, le-a ascultat ca pe ultimă mărturisire a
glasului ei matern. Și le-am luat și le-am așezat în inima mea,
nu ca un fur de odoare sfinte, ci ca păstrătorul nevrednic al unei
mari comori peste care numai Dumnezeu te poate așeza moștenitor.
Să
veghem, așadar, asupra maternității noastre, dar nu numai! Și
asupra maternității mamelor noastre, a bătrânelor noastre mame,
fără de amintirea cărora zestrea neamului omenesc ar fi lipsită
de ce are ea mai de preț: continuitatea. Să le ferim de
împroprierea acestor legi noi, pe care lumea în care-și petrec
ultimii ani li le prezintă ca pe-o găselniță de mare preț! Să
le ajutăm să nu-și piardă memoria propriei maternități și nici
să nu și-o întineze, abdicând în fața acestor reguli ticăloase!
Și astfel, poate, vom reuși să trecem mai departe, în piepturile
fiicelor noastre, acest dar fără preț, în lipsa căruia cu
siguranță lumea s-ar opri din mers: glasul inimii de mamă.
Cu
drag, pentru toate inimile care măsoară veșnicia cu dragoste de
mamă,
Alina
Mirică
0 comments:
Trimiteți un comentariu