Aruncându-ne în urmă
Ochii noştri sufleteşti
Către anii din vechime
Ai vieţii creştineşti,
Mintea noastră se uimeşte
De sfinţenia de-atunci,
Limba fără grai rămâne,
Ne simţim ca nişte prunci.
Căci vedem păgânitatea
Dând război necontenit
Adunărilor creştine
Din Apus şi Rasărit.
Şi aflăm credinţa sfântă
Ca un foc atunci arzând
Iar Biserica în culmea
Biruinţelor şezând.
Adâncindu-ne mai tare
În trecutul depărtat
Al Bisericii creştine
Gândul nostru stă mirat:
Uriaşi vedem în faţă
Pe străbunii credincioşi
Noi suntem pe lângă dânşii
Toţi, pitici neputincioşi.
Fruntea lor având cununa
Razelor dumnezeieşti,
Ni se pleacă de ruşine
Ochii noştri cei trupeşti.
Mici la suflet, mari la patimi
Noi aproape nu-ndrăznim
Să mai cugetăm la Slava
Noului Ierusalim!
Despre viaţa minunată
A “celor întâi născuţi”
Lumea astăzi nu mai ştie,
Sfinţii stau necunoscuţi!
Astăzi traistele ştiinţei
S-au umplut cu născociri
Iar din tainele credinţei
Lumea nu mai are ştiri!
Toată străduinţa lumii
Este spre a dovedi
Că: “Materia e totul,
Duhul n-are unde fi”!
Cât de mult se mai înşeală
Cel numit “Cuvântător”
Care cearcă numai “firea”
Neştiind pe “Făcător”!
Sursa:
Cuvântul Ortodox
0 comments:
Trimiteți un comentariu