Sărace
om din vremea nouă,
„Din
veacul cel cu înnoiri”
În
ce galop alergi pe urma
Unei
deşarte năluciri.
(Himera
vieţii se arată
Ca
o nălucă, ca un vis,
Frumoasă
şi strălucitoare,
Ca
un odor de paradis).
O
fericire pământească
Voind
a-şi făuri mereu,
Te-ai
aruncat (în goana vieţii),
Departe
de la Dumnezeu.
Ai
născocit atâtea lucruri
Şi
ai atâtea înlesniri,
De
crezi că vei ajunge
„Culmea
desăvârşitei fericiri!”
Dar,
iată, – tocmai – dimpotrivă –
Pe
cât mai mult o urmăreşti
Ea
tot mai mult se depărtează
Şi
tu mai neferice eşti.
Păşeşti
peste adâncul mării
Şi
prin „văzduh te porţi zburând”
Iar
marginile depărtării
Le-apropii
astăzi „la un gând”.
Ai
terminat cu mesteşuguri
„Isprăvile”
de pe pământ
Şi
vrei să mergi „în altă lume”
Să
pui acum „aşezământ”.
În
goana ta fulgerătoare
Spre
„ostrovul cel fericit”
Ai
trupul hămesit de-a pururi
Şi
sufletul nemulţumit.
Prin
cele ce-a rodit ştiinţa,
Nesocotindu-l
pe Hristos,
Cu
patru mii de ani în urmă
Pe
oameni iarăşi i-a întors.
Din
nou suntem la „Turnul Babel”
Căci
iarăşi ne-am amestecat
Şi
iarăşi nu ne înţelegem,
În
drumul care-am apucat.
Acum
făptura cea aleasă,
Ca
fiara este la nărav.
Căci,
niciodată până astăzi
Nu
s-a distrus aşa grozav!
Priveşte,
omenire, roada
Pe
care ţi-ai agonisit
Să
vezi la ce măsură – oare –
De
fericire ai sporit!
Priveşte
câte cimitire,
În
scurtă vreme le-ai umplut
Şi
câte milioane, astăzi,
Cămin
şi ţară şi-au pierdut.
Vezi
nesfârşitele şireaguri
De
invalizi şi de sărmani,
De
cei săcătuiţi în lagăr
De
văduve şi de orfani.
Priveşte
valul cel de lacrimi,
Că
astăzi a sporit mai mult
Auzi
cârtire de noroade,
Ce
gemete şi ce tumult!
Şi
spune-mi unde-i fericirea,
Pe
care o vânezi mereu,
La
ce-ai ajuns fără credinţă
În
pronia lui Dumnezeu!
Ai
cercetat adâncul firii
Şi
sufletul ţi l-ai uitat,
Ai
scos din „unde” pe lumină
Iar
duhul ţi-i întunecat.
Sălbăticia
din natură,
În
multe părţi ai îmblânzit
Iar
patimile cele rele
Mai
tare le-ai sălbăticit.
Tu
faci oraşe plutitoare,
Împărţind
al mării val,
Şi
fortăreţe zburătoare
Cu
aripile de metal!
În
schimb, noianul cel de taină
Al
sferelor duhovniceşti
Nestrăbătut
mereu rămâne
– Spre
culmile cele cereşti.
La
strălucirea orbitoare
A
născocirilor lumeşti,
Domneşte
întuneric beznă,
În
sufletele omeneşti!
Maşinăriile
lucrează şi scriu
Cu
fumul în văzduh
Mizeria
nesuferită
A
unei vieţi „fără de duh”.
Pufnind,
motoarele oftează
Cu
lucrătorul cel sărman
Cu
mîini şi faţă obosită,
Murdare
veşnic de catran.
Nădăjduiai
că chimiceşte
Prin
felurite socoteli
Vei
întocmi o fericire
Cu
alt sistem de rânduieli.
Dar
naţiunile mai tare,
Prin
„născocire” se distrug,
Iar
tu le pregăteşti la modă –
Prea
mizerabilul coşciug.
Prin
egoismul animalic,
Voind
progresul să-l zideşti,
Cu
lacrimi – iată – şi cu chinuri
Pe
biata lume o hrăneşti.
Acuma
însetezi de pace
Şi
văd că te sileşti mereu
Să
făureşti prin „conferenţe”
O
„pace fără Dumnezeu”.
Dar
pacea este de la Domnul,
„Al
păcii El este izvor”,
De
nu vei alerga la Dânsul,
Alergi
zadarnic – fără spor.
Împacă-te
întâi cu Domnul,
Croindu-ţi
viaţă „după duh”,
De
nu vei împlini acestea
Împrăştii
munca în văzduh.
Câştigă-ţi
dragostea curată,
Străină
de făţărnicii,
De
nu vei dobândi aceasta,
Nimic
nu faci cu bogăţii.
Iubeşte
viaţa cumpătată
Şi
lasă portul dezmăţat,
Iar
dacă nu pricepi aceasta,
Degeaba
te-ai civilizat.
Întoarce-ţi
iar privirea minţii
Spre
veacurile din trecut
Cu
duhul rodnic al credinţei
Şi
vei afla tot ce-ai pierdut.
Precum
nu poţi să prinzi cu mâna
Din
apă luna nicidecum,
Aşa
nici pe „himera” vieţii
Din
calea veacului de-acum.
Civilizaţia
modernă
Un
„duh strein” ţi-a făurit
Şi
de lumina mântuirii
Cu
dezgustare te-ai ferit!
Precum
aleargă sateliţii
În
jurul globului mereu
Aşa
după „himere” astăzi,
Alergi
uitând de Dumnezeu!
Alergi,
cu mii de meşteşuguri,
Cu
o viteză de nespus,
Dar,
goana este spre pierzare
Căci
nu-i pe „calea lui Iisus”!
0 comments:
Trimiteți un comentariu