Nu
este deloc ușor să scrii despre o vastă personalitate, cum este
cel care a fost numit, pe drept cuvânt, luceafărul poeziei
românești, geniu scriitoricesc, mare iubitor de neam și patrie,
dar și – în ciuda tuturor celor ce au negat acest lucru –
apărător al Ortodoxiei și mereu aplecat asupra valorilor Bisericii
noastre. Este bine să ne ferim de afirmații categorice despre
uriașa personalitate a marelui nostru poet, cum că el ar fi fost
ori ateu categoric, ori un apologet fervent al Bisericii Ortodoxe. Ne
intărește această convingere mărturisirea dintr-un interviu al
Maicii Benedicta, renumita doamnă acad. Zoe Dumitrescu Bușulenga,
cercetător de prestigiu și eminescolog consacrat: Dacă a fost
Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o
studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicții viața
și gândirea lui în legătură cu dumnezeirea. A avut o educație
religioasă extrem de îngrijită, ca toți copiii de pe vremea
aceea: două surori ale mamei lui erau măicuțe la schitul Agafton,
iar el a învățat buchiile pe genunchii bunicului de la Ipotești
care l-a introdus în cărțile sfinte, în – să zicem și noi ca
Mateevici – «limba vechilor cazanii», căci limba lui are un
izvor necontenit în limba vechilor scriituri românești.
Mihai
Eminescu, născut la 15 ianuarie 1850 în ținutul binecuvântat și
plin de sfințenie al Botoșanilor, ca al șaptelea din cei
unsprezece copii ai unei familii plină de credință este, că vrem
sau nu, pilonul central al literaturii române și totodată un
impresionant apărător al valorilor naționale românești, care a
avut curajul de a spune lucrurilor pe nume, devenind astfel un model
veșnic pentru noi, cei care astăzi simțim că ne pierdem
identitatea sub tăvălugul tot mai apăsător al acestor vremuri în
care istoriei neamului nu i se mai dă prea mare importanță.
Nu
avem până acum știință ca Eminescu să fi urmat vreun curs de
teologie de-a lungul studiilor sale, însă pentru el, în ciuda
tuturor celor care neagă acest lucru, Sfânta Scriptură a avut un
rol capital, modelându-se – așa cum el însuși mărturisea –
după aceasta, considerându-o adevăratul și veșnicul pedagog al
omenirii: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a
ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii
aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e
cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Budha,
viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a
chinezului La-o-tse, asemănătoare cu învățămintele
creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe
om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a
blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai
mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, pentru binele și
mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos,
dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și
Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea
caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu
dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au
pătruns inima Mielului simțitor și în momentele supreme, au
încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața
pământească cerând de la Tatăl-Său din ceruri iertarea
prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu
din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a
rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane”.
Iubirea doar poate alunga duhul lumii acesteia, duhul vrăjmășiei
și al urii: ”Pentru că prin iubire el a făcut cearta între
voințe imposibilă. Când iubirea este, […] cearta e cu
neputință”.
Singură
iubirea este și în gândirea lui Eminescu cea care ne poate conduce
spre dreaptă creștere, însă ca și acum, și atunci în vremea
sa, majoritatea dintre noi ne facem că nu vedem acest fapt: „aproape
de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâșiem
[…]. În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot
atât de vechi ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu,
omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe
bunătatea Lui, s-așterne la pământ în nevoi mari și cerșește
scăpare”, iar într-un alt articol al său, din ziarul „Timpul”,
cuvintele sale pe această temă devin, cu adevărat, rugăciune:
„Cum suntem vrednici a lua facerile Tale de bine? Că Tu ești
dirept, noi nedirepți; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești
îndurat, noi neîndurați; Tu făcător de bine, noi răpitori! […].
Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să
ne piarză pe noi și, cât este despre gândul și viața noastră,
cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte
Judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite și bunătății cei
negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de
oameni Stăpâne!”.
Mântuitorul
Iisus Hristos nu este pentru Eminescu doar un Dumnezeu coborât între
oameni, ci Dumnezeu adevărat și om adevărat; astfel devine pildă
de viețuire, pildă vie și paradigmatică pentru toți: „E ușoară
credința că prin precepte teoretice de morală, prin știință
oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea
lui un om ca tip de perfecțiune, după care să-și modeleze
caracterul și faptele. Precum arta modernă își datorește
renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii nouă se
datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el
încearcă creștinul a-și modela propria sa viață”.
Dacă
și astăzi mai auzim voci de la diferite societăți numite umaniste
că religia nu are ce căuta în școală, deformând mintea
elevului, Eminescu, încă din vremea lui, combătea o astfel de
poziție, afirmând că numai religia poate să ridice societatea din
starea în care este, formând cu adevărat mintea noastră întru
bine și adevăr: „Prin ignorarea laturei educative a școalii, a
bisericii, și a vieții de stat, am ajuns a face dintr-o țară
înzestrată cu atât de multe condiții de dezvoltare sănătoasă,
[…] o țară în care totul e atins de morbiditate”; „Într-o
țară în care religia și curăția moravurilor au fost înlăturate
[…], în care conștiința de drept și nedrept, de bine și rău
sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni
neonești, […], spiritul public caută în zadar un razem contra
corupției”. Privind la societatea contemporană lui, parcă
neschimbată și astăzi, Eminescu observa: „În loc de-a merge la
biserică, mergem la cafenea”, uitând de valorile axiologice ale
neamului românesc. Căci simbioza dintre neamul românesc și
Biserica Ortodoxă era, în gândirea eminesciană, singură vitală
pentru dăinuirea acestui neam în istorie: „Biserica răsăriteană
e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de
lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un
mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte
propriu-zise; ea ne-a ferit de înghițirea prin poloni, unguri,
tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare
și singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo
de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi
cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o
veni în minte, dar numai român nu e”.
Mihai
Eminescu a plecat mult prea devreme spre cele veșnice; mult prea
devreme pentru că mai avea multe de spus pentru neamul acesta și cu
toate că era conștient de calitățile lui, niciodată nu s-a
mândrit cu acestea, ci smerenia lui a fost atât de mare, încât
pare de neînțeles pentru noi cei de astăzi: „nimănui să nu-i
abată prin minte c-ar fi un geniu”, mărturisea Eminescu.
Celor
care l-au numit sau încă îl mai numesc pe Eminescu liber
cugetător, el însuși le răspunde într-un articol din
publicistica lui: „a vorbi despre o religie a liberei-cugetări e
ceea ce se numește în logică o contradicție în termeni, e ca și
când ai zice «oțel de lemn»”.
Poetul
nepereche al literaturii noastre mereu s-a considerat un căutător
al lui Dumnezeu, și de vreme ce Îl căuta, cu siguranță, L-a și
găsit, căci într-o mărturisire târzie, din ultima perioadă a
vieții sale pământești în bolnița Mănăstirii Neamț, de ziua
lui, la 8 noiembrie 1886, un duhovnic al acestei mănăstiri a
consemnat pe un Ceaslov că Mihai Eminescu a cerut să fie spovedit
și împărtășit, și după ce ieromonahul a împlinit acestea,
Eminescu i-a sărutat mâna și i-a zis: „Părinte, să mă
îngropați la țărmul mării, lângă o mănăstire de maici și să
ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă Lumină lină”.
Avem
această nădejde sfântă că sufletul său se mângâie în „Lumina
lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte”
unde ascultă cântările îngerești și se roagă pentru neamul pe
care l-a iubit atât de mult și pentru Biserica sa pe care a numit-o
mama poporului român. (autor: ÎPS Varsanufie, sursa: Revista Clipa)
Sursa:
Foaie Națională
0 comments:
Trimiteți un comentariu