În
părţile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam
etiopian şi negru la faţă; el mai înainte a fost rob la un stăpân
vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău şi pentru multele feluri
de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de
tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul şi aspru la obicei,
l-au pus mai mare peste ei înşişi. Aceasta se povesteşte despre
dânsul, ca şi îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de
viaţă a avut şi în ce fel de pocăinţă şi plăcere de Dumnezeu
a venit; căci şi greşelile sfinţilor ce au fost mai înainte nu
se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care
se scot vrednici din nevrednici şi din păcătoşi se fac drepţi.
Acest
nevoitor petrecând în ostenelile pocăinţei, de la început au
năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate şi
prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al
poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă
fraţilor, zicând: "Atâta supărare am suferit de la războiul
poftei trupeşti, încât puţin de n-am căzut din făgăduinţa
monahicească".
Mergând
în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele
cele trupeşti. Sfântul Isidor a zis către dânsul: "Nu te
tulbura, frate, că încă eşti între cei noi începători; şi
pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în
tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povăţuiesc să
primeşti postirea cea din toate zilele şi înfrânarea în mâncare,
ca să nu-ţi saturi pântecele. Că precum câinele cel obişnuit a
roade oasele lingă măcelărie, nu se duce până nu se închide, şi
după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce
topindu-se de foame, asemenea şi diavolul desfrânării şade lingă
omul care se hrăneşte până la săturare. Iar dacă vei petrece în
post şi în înfrânare, omorîndu-ţi mădularele cele trupeşti,
închizându-ţi uşa mâncării prin postire şi nelăsând să
intre în stomac săturarea, care naşte pofta trupească, atunci
diavolul, ca un câine gonit de foame, supărîndu-se, se va duce de
la tine".
Intrând
în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, şi închizându-se, a
petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucăţică
mică de pâine seara, după apusul soarelui şi ostenindu-se mult la
lucrul mâinilor. El de 50 de ori se sculă în fiecare zi la
rugăciunea pe care o săvârşea în genunchi. Deşi ostenea trupul
său cu osteneli şi-l ascuţea în postiri, nu înceta într-însul
pofta care porneşte spre păcat. Pentru aceea a mers iarăşi la
părintele Isidor şi i-a zis: "Părinte, nu pot să stau în
chilia mea, luptându-mă de patimile trupeşti". Iar fericitul
Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei şi i-a zis: "Caută
spre apus".
Moise,
căutând, a văzut o mulţime de diavoli înfricoşaţi,
gîlcevindu-se şi gătindu-se de război. Atunci iarăşi a grăit
sfântul: "Caută de priveşte spre răsărit". Privind, a
văzut o mulţime de sfinţi îngeri, purtători de lumină, asemenea
pregătiţi de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: "Cei
dinspre apus ridică război asupra sfinţilor lui Dumnezeu, iar cei
dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioşilor
celor buni. Însă vezi că mai mulţi sunt aceia ce ne ajută nouă,
decât aceia ce se scoală asupra noastră". Moise, întărindu-se
cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului, s-a întors în
chilia sa, şi iarăşi se îndeletnicea cu postire şi rugăciuni şi
cu obişnuitele lui osteneli.
Dar
tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din
nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaş.
Deci, sculându-se, a mers la un alt stareţ oarecare, sfânt şi
foarte iscusit, şi i-a zis: "Părinte, ce să fac, că visele
îmi întunecă mintea şi, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi
mintea şi nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat".
Stareţul a zis: "De vreme ce mintea ta n-ai despărţit-o de
acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea
pătimeşti această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ţi
voi zice ţie: să stai la priveghere şi încet să te obişnuieşti
cu ea; să te rogi cu trezire şi te vei izbăvi de acel război".
Moise,
primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povăţuitor cel
iscusit, s-a întors la chilie şi a început a se deprinde în
privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul
chiliei toată noaptea, neplecându-şi genunchii în rugăciune, ca
să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a
petrecut şase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, şi nici aşa
nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă
împotriva duhului - aşa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca
aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieţii
celei pătimitoare.
După
aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduiala de viaţă
aspră: ieşind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele
sihăstreşti ale bătrânilor celor din pustie, şi, luând vasele
lor de apă, pe care le găsea deşarte, le aducea apă fără să
ştie ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni
îşi aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar
alţii ca la trei, la patru şi mai mult. Şi cum unii nu puteau
să-şi aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare
noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, şi diavolul
nesuferind să-i vadă suferinţa lui, i-a făcut - cu voia
dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest
fericit iubitor de osteneală, plecând la un puţ, diavolul l-a
lovit foarte tare peste şale cu un păr mare, şi a rămas acolo
zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puţ
pentru apă şi au găsit pe Moise zăcând mai mult mort.
Deci,
ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele
schitului, iar acesta, mergând cu fraţii, l-a luat şi l-a dus la
biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme,
încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor
i-a zis: "Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu
diavolii mai presus de măsură; căci şi în această vitejie se
cade a păzi măsura". Moise, nebiruitul ostaş al lui Hristos,
a răspuns: "Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta
de la mine nălucirile visurilor". Atunci Isidor i-a zis: "În
numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimaşe supărări, şi de aici înainte vei petrece
în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală şi împărtăşeşte-te
cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; însă
să ştii aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război
trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai
biruit patimile cu ale tale postiri şi nevoinţe şi ca să nu
pieri, înălţându-te".
Moise,
auzind acestea şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine, s-a
dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de
războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniştita
viaţă pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai
supără patimile, el a răspuns: "De când a făcut rugăciunea
pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici
un fel de supărare nu mai pătimesc". După nişte ispitiri ca
acestea, fericitul Moise a câştigat odihnă prin milostivirea lui
Dumnezeu şi a vieţuit din acea vreme restul vieţii sale fără de
patimă şi fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la
Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe nişte
muşte. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh şi s-a făcut
cinstit între părinţi.
După
primirea rânduielii preoţeşti, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani
şi împlinind de la naştere şaptezeci şi cinci de ani, a adunat
şaptezeci şi cinci de ucenici şi s-a sfârşit muceniceşte
într-acest chip: într-una din zile, şezând cu fraţii, a zis:
"Sculaţi-vă şi fugiţi de aici, că astăzi barbarii vor veni
în schit să taie pe monahi". Fraţii i-au zis: "Părinte,
tu pentru ce nu fugi?" El a zis către dânşii: "Eu am
atâţia ani şi aştept ziua aceasta ca să se împlinească
cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia,
de sabie va muri! Fraţii au grăit: "Nici noi nu vom fugi, ci
vom muri cu tine".
El
le-a zis: "Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se
păzească pe sine cum petrece". Fraţii, sculându-se, au
fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai şapte. După un
ceas le-a zis: "Se apropie barbarii". Unul din cei şapte
fraţi, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare.
Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele şi pe cei şase fraţi
care erau cu dânsul. Fratele care fugise, şezând în locul lui
unde se ascunsese, a văzut cerul deschis şi şapte cununi luminoase
pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el
în chilie, a găsit pe părintele şi pe fraţi tăiaţi, iar
trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind şi ceilalţi
fraţi, le-au îngropat trupurile plângând.
Aşa
a fost sfârşitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care
din tâlhar se făcuse monah şi care, prin adevărată pocăinţă,
a plăcut desăvârşit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar şi
cerul i s-a deschis ca unui mucenic, şi s-a învrednicit de cunună
slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povăţuiască şi pe noi la
adevărata pocăinţă şi iubitorul de oameni Stăpânul Hristos,
Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăţiei cereşti,
Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea
şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu