Cu
numai două luni în urmă, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale
anunţa într-o scrisoare de răspuns interpelărilor Asociaţiei
„ProValori Media” că introducerea educaţiei sexuale în şcolile
româneşti este cât se poate de oportună; și asta pentru motivul
– susţine ministerul – că există o creştere a ponderii
fetelor care nasc copii până în vârsta de 18 ani şi a bolilor cu
transmitere sexuală…
Desigur,
Doamna ministru Rovana Plumb susţine că această măsură va avea
rezultate pozitive, după cum s-ar fi arătat în ţările
occidentale. Ceea ce nu ştie doamna ministru – în modul cel mai
probabil, fiind cât se poate de dezinformată – este faptul că nu
există nici o dovadă până în prezent că introducerea materiei
Educaţiei Sexuale ar fi contracarat efectele negative ale
erotismului şi pornografiei de la televizor sau de pe Internet.
Dimpotrivă, am putea spune în temeiul cercetărilor făcute până
acum. Ceea ce mai uită să spună D-na Rovana Plumb este faptul că
statul român, ca şi în alte cazuri, s-a angajat în faţa unor
organisme europene să introducă educaţia sexuală în şcolile
româneşti. Ba, mai mult, există un document al Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii care somează statele membre să introducă
educaţia sexuală încă de la grădiniţă! Desigur, poporul român
nu este poate pregătit pentru acest lucru, însă pornografia, ca şi
persuasiunea mediatică, au grijă să-l pregătească.
Cu
ajutorul Domnului Virgiliu Gheorghe, vom încerca să arătăm în
cele ce urmează care este cu adevărat efectul introducerii
educaţiei sexuale în şcolile româneşti, prin prisma cercetărilor
şi a experienţei ţărilor occidentale. (M.C.)
Promisiuni
Cel
puţin din punctul de vedere al sănătăţii mentale şi al
sexualităţii, secolul al XX-lea debutează printr-o mulţime de
constatări revoluţionare, măsuri şi promisiuni. Una din cele mai
importante a fost asocierea pe care o face Freud şi alţi
„specialişti” în sănătate mentală ai timpului său între
satisfacerea libidoului şi starea de sănătate mentală.
Libertinajul sexual nu este un apanaj al modernităţii, însă
aceste conexiuni şi această antropologie centrată pe satisfacerea
sexuală sunt, cu siguranţă, o premieră la nivelul istoriei
culturii şi civilizaţiei umane. Lui Freud i-au urmat Wilhelm Reich,
Kinsey şi mulţi alţii, toţi validaţi şi trâmbiţaţi din
răsputeri în presa vremii ca reprezentanţi ai unei ştiinţe care,
iată, a găsit rezolvarea tuturor problemelor fiinţei umane în
amplificarea şi satisfacerea la maximum a dorinţei sexuale. Atât
problemele psihologice, nevrozele şi depresiile, cât şi problemele
legate de fericirea personală şi binele social îşi vor găsi
rezolvarea, în viziunea acestor așa-ziși cercetători, prin
creşterea permisivităţii sexuale şi descătuşarea energiilor
sexuale refulate în subconştient. Aceasta face ca, până astăzi,
în ţările lumii dezvoltate, chiar şi în România, mulţi dintre
doctorii psihiatri şi psihologi să încerce să rezolve problemele
psihologice şi depresiile pacienţilor trimiţându-i la bărbaţi
sau la femei, sau oferindu-se chiar ei să le rezolve această
problemă pe care, de altfel, i-au ajutat să o descopere.
Realitatea
însă nu a ţinut cu toţi cei care au promovat actele sexuale pe
post de medicamente psihotrope. Bolile psihice s-au răspândit
aproape epidemic exact în ţările unde liberalizarea sexuală a
fost mai mare. Depresia la femeii a ajuns până la 25%, iar
nevrozele şi alte tipuri de tulburări de dispoziţie cunosc o
răspândire fără precedent. Oamenii, în general, sunt cu mult mai
nefericiţi decât înaintea revoluţiei sexuale, iar aceste lucruri
sunt constatate în toate statisticile realizate în ultimele
decenii. De ce nu mai are putere sexul să rezolve problemele
psihologice şi mentale ale populaţiei lumii? Sau ce ne poate face
să credem că a avut vreodată în istorie această capacitate?
Oricum,
studiile actuale demonstrează câteva fapte care ar trebui să-i
pună pe gânduri pe toţi „specialiştii” în educaţie şi
sănătate mentală. Relaţiile sexuale în afara căsătoriei cresc
de trei ori, adică cu 200%, rata depresiei; de cinci ori, adică cu
400%, rata sinuciderii la femei şi de şapte ori, adică cu 600%,
rata sinuciderii la bărbaţi. Femeile cele mai satisfăcute sexual
nu sunt cele care trăiesc în concubinaj şi care au o rată a
relaţiilor sexuale extrem de ridicată (două-trei relaţii pe
săptămână) sau care apelează la tot felul de mijloace de
stimulare a libidoului şi satisfacere a lui, ci femeile căsătorite
şi religioase, deci cele care au, potrivit statisticilor, cea mai
mică frecvenţă a raporturilor sexuale.
Aşadar,
promisiunea „specialiştilor” în sănătate mentală şi
sexuală, ca şi a tuturor celor care i-au mediatizat de-a lungul
timpului, nu a fost ţinută. Dar cine mai găsește răgazul să
analizeze aceste fapte şi să tragă concluziile?!… Cine ar putea
să tragă la răspundere, şi pe cine, pentru cea mai importantă
fraudă intelectuală a secolului al XX-lea, care a dus la
îmbolnăvirea mentală a sute de milioane de oameni şi la
distrugerea căsniciei şi a vieţii a tot atâtora dintre ei?!
Dimpotrivă, se minte în continuare, fie pentru că din sex se scot
cei mai mulţi bani, fie pentru că sexul constituie una dintre cele
mai bune arme psihologice prin care poate fi controlată populaţia.
Oricum, sub valul imens de erotism şi pornografie care, prin
mass-media, a acoperit lumea, cine mai găseşte forţa să pună la
îndoială imensele „beneficii” pe care stimularea sexuală şi
satisfacerea fantasmelor cărora le-au dat viaţă le vor avea pentru
existența fiecăruia dintre noi?…
Contracepţia
şi avortul nu şi-au ţinut promisiunea
În
mod evident, revoluţia sexuală pe care a indus-o ideologia
dominanţei libidoului în viaţa omului nu a întârziat să-şi
arate efectele încă din primele decenii ale apariţiei ei. Tot mai
multe femei întreţineau relaţii sexuale înaintea căsătoriei,
tot mai mulţi copii se năşteau în afara căsătoriei, iar bolile
cu transmitere sexuală (BTS) se răspândeau epidemic, contribuind
major la afecţiunile aparatului genital la femei şi bărbaţi, la
sterilitate, cancer şi multe alte afecţiuni.
Din
nou, „specialiştii” în sănătate, susţinuţi de lobby-uri
fantastice a nenumărate organizaţii gen „Planned Parenthood” –
care, de la controlul populaţiei, au devenit brusc foarte interesaţi
de rezolvarea problemelor tinerilor noii generaţii – au venit cu
soluţii şi promisiuni. Astfel că la începutul deceniului al 8-lea
încep să se legalizeze în Statele Unite contracepţia şi avortul.
Promisiunea era că avortul împreună cu sexul „protejat” vor
oferi, în fine, pacea sexuală atât de căutată, asigurând o
plăcere nelimitată de riscurile inerente actului sexual. Femeia şi
bărbatul puteau să doarmă de-acum liniştiţi, protejaţi de
riscul naşterii copilului nedorit, a contactării bolilor cu
transmitere sexuală sau a altor „necazuri”.
Entuziaştii
promotori ai acestor mijloace au pătruns în şcoli şi licee, au
inundat societatea cu mesaje de promovare a prezervativelor şi a
contraceptivelor. Nu mai este farmacie în care să nu poată fi
găsite, nu mai este supermarket în care să nu afli, chiar şi la
casă, „baloanele” cu care tinerii sunt invitaţi să se predea
fără frică în braţele desfătărilor afrodisiace. Lumea a muşcat
cu lăcomie şi din această nadă, sperând că va obţine ieftin
stropul de fericire promis mediatic. Copiii au plecat cu prezervative
acasă, mai în glumă, mai în serios promiţându-şi unii altora
să le probeze, iar fetele şi-au făcut un obicei ca, după o
anumită vârstă, să ia zilnic „doza de siguranţă” necesară
asigurării fără riscuri a interziselor plăceri.
Rezultatele
nu au întârziat să apară. Rata copiilor nedoriţi a început să
crească brusc, ca şi cea a avorturilor. Astfel că, între 1969 şi
1984 – perioadă în care se răspândesc orele de educaţie
sexuală şi se generalizează folosirea contraceptivelor şi a
sexului protejat –, rata copiilor nedoriţi creşte în America cu
140%, iar rata copiilor avortaţi creşte cu 1529%. Scade,
într-adevăr, numărul de naşteri la mia de locuitori. Însă
consecinţa cea mai gravă a legalizării contraceptivelor şi a
avortului, ca şi a promovării sexualităţii via educaţia sexuală
în şcoală este scăderea vârstei primelor relaţii sexuale,
crescând în acea perioadă cu 137% numărul fetelor care întreţin
relaţii sexuale înainte de 16 ani.
Bineînţeles,
activiştii revoluţiei sexuale nu s-au împiedicat nici de această
evidenţă în a-şi continua campania. Eludând factorul raţional
(analiza ştiinţifică a efectelor educaţiei sexuale şi a
campaniei pro-permisivitate sexuală în general), aceştia au
început să se folosească persuasiv de noile constatări pentru
a-şi susţine şi mai mult campania. Nu contează adevărul, ci doar
cine ţipă mai tare – sau, mai curând, cine este mai puternic
mediatizat în societate. Ce spun însă oamenii de ştiinţă?
Dreptul
la propriul pântec condamnă femeia să-şi crească singură
copilul
Într-un
număr al revistei „The Quarterly Journal of Economics”, George
Akerlof, profesor la Universitatea Berkeley din California, şi Janet
Yellen, membru în conducerea Federal Reserve System, analizează
cauzele naşterii a tot mai multor copii (nedoriţi) de către femei
necăsătorite după anul 1970, fenomen care a contribuit major la
înmulţirea fără precedent în istorie a copiilor americani (o
treime din numărul total!) crescuţi doar de către un părinte sau,
pur şi simplu, fără să aibă nici un părinte – cel mai grav
lucru care se poate petrece în viaţa unui om.
Cei
doi cercetători observă că atât contracepţia şi avortul, cât
şi efectul mentalităţii feministe a egalităţii de gen au condus
la acest efect complet contrar celui care era promovat. În esenţă,
tehnologiile reproductive, ca şi egalitatea de gen nu au făcut
decât să schimbe raporturile subînţelese dintre bărbat şi
femeie şi ale amândurora faţă de copilul care putea fi conceput
drept urmare a relaţiei lor. Înainte de apariţia contracepţiei şi
a avortului, bărbatul se simţea cumva responsabil faţă de fata cu
care avea o relație, astfel că, în cazul în care aceasta rămânea
însărcinată, în mod foarte probabil o lua în căsătorie. Lucrul
acesta era cumva de la sine înţeles, astfel că, şi dacă tânărul
ar fi vrut să evite asumarea acestui fapt, morala socială şi
părinţii fetei sau chiar ai lui l-ar fi constrâns cumva să o
facă. De aceea, căsătoria care avea loc în aceste condiţii purta
numele, anecdotic vorbind, de „nuntă cu puşca la tâmplă”
(shotgun marriage).
Aşadar,
„până la începutul anilor ’70, shotgun marriage a fost norma
în relaţiile sexuale premaritale. Obiceiul este succint prezentat
de un rezident în San Francisco la sfârşitul anilor ’60: «Dacă
o fată rămânea însărcinată, trebuia să o iei de soţie. Nu
aveai altă alegere. Aşa că eu m-am căsătorit cu ea»”.
„Ce
îngrozitor!” – va putea spune cineva. Lucrurile nu stau deloc
aşa. Cu totul altfel priveau tinerii relaţia sexuală înaintea
apariţiei contracepţiei şi a legalizării avortului. Erau mult mai
conştienţi şi mai responsabili, ştiind că, prin conceperea unui
copil, relaţia lor va fi pecetluită. Astfel că şi femeia care
accepta relaţia ştia că bărbatul respectiv, în mod foarte
probabil, va fi bărbatul ei, deci era deja o alegere făcută sau
subînţeleasă, în timp ce bărbatul nu numai că putea presupune
acelaşi lucru, dar el se vedea într-o poziţie de putere şi
responsabilitate, aceea de a-şi asuma protecţia femeii care-i purta
pruncul în pântece, care altfel ar fi rămas lipsită de apărare
şi vulnerabilă, în condiţiile în care el nu şi-ar fi asumat-o
prin căsătorie. Deci obligativitatea avea şi un caracter moral,
fiind în acelaşi timp o alegere responsabilă şi liberă, făcută
cumva şi în faţa propriei conştiinţe.
Posibilitatea
care i-a fost oferită femeii de a apela la contracepţie şi avort a
dărâmat complet edificiul pe care se întemeia responsabilitatea
bărbatului în faţa vulnerabilităţii femeii pe care a lăsat-o
însărcinată. Pentru el a apărut o nouă opţiune, sesizată
foarte bine de cei doi autori americani: „«Dacă ea nu vrea să
folosească contraceptive sau să apeleze la avort», se gândeşte
bărbatul, «de ce m-aş sacrifica eu căsătorindu-mă cu ea?».
Făcând din naşterea copilului o alegere din punct de vedere fizic
a mamei, revoluţia sexuală a făcut căsătoria şi asumarea
creşterii unui copil o alegere socială a tatălui”.
Astfel
că un nou drept primit de femeie, cel (așa-zis de activistele
feministe) „la propriul pântec”, a însemnat de fapt condamnarea
femeii la a-şi crește singură copilul, în cazul în care doreşte
unul. Căci, după cum se observa pe un grup de susţinere a
drepturilor taţilor pe Internet: „Din moment ce decizia de avea un
copil este dreptul exclusiv al mamei, nu văd cum ambii părinţi
trebuie să fie responsabili pentru copil”.
Tehnologiile
reproductive au lăsat sute de milioane de copii fără familie
Din
punct de vedere psihologic, legalizarea contracepţiei şi a
avortului au produs o mutaţie profundă în mentalităţi,
transformând aceste tehnologii anti-reproductive în mijloacele
principale de şantaj, de constrângere şi, în final, de exploatare
sexuală a femeii. Astfel, observă Akerlof şi Yellen, „femeile
care doresc copii, care nu vor să facă avort din motive morale sau
religioase sau care consideră nesigure contraceptivele se află în
situaţia de a fi presate să întreţină relaţii sexuale înainte
de căsătorie, fără a avea o promisiune că, în cazul în care
vor rămâne însărcinate, vor fi luate în căsătorie. Acestor
femei le este frică, lucru de înţeles, să rişte să-şi piardă
partenerul”. Desigur, acesta o va şantaja cu posibilitatea pe care
o are de-a pleca după o altă femeie, care va accepta relaţiile
sexuale premaritale, ca un fel de probă a unei posibile căsătorii.
În
acest context, sub presiunea unei astfel de ameninţări, desigur că
numărul femeilor care acceptă relaţiile sexuale fără promisiunea
unei căsătorii a crescut tot mai mult de-a lungul anilor,
constituind, până la urmă, acea masă critică care a schimbat
complet viziunea privind opţiunea sexului premarital, acceptat chiar
şi cu riscul conceperii şi naşterii unui copil nedorit. Practic,
tehnologiile anti-reproductive care promiteau că vor proteja
populaţia în faţa pericolului naşterii unor copii nedoriţi au
constituit principalul instrument prin care copiii nedoriţi au ajuns
un fapt comun sau chiar o modă în America şi în restul ţărilor
care, promovând contracepţia şi avortul, au operat o schimbare
majoră în mentalităţi. În America, de pildă, peste 75% din
copii nedoriţi se datorează fenomenului descris anterior. Oare cine
va răspunde în faţa acestor sute de milioane de copii care, de-a
lungul timpului, au fost lipsiţi de căldura unei familii, pentru că
părinţii lor au fost înşelaţi sau constrânşi să facă nişte
alegeri greşite de o cultură sau o educaţie făcută în numele
„binelui comun”?…
Virgiliu
Gheorghe
Preluat
de pe Familia Ortodoxă
0 comments:
Trimiteți un comentariu