Această
floare duhovnicească şi mireasă a lui Hristos, pe care a
odrăslit-o pământul binecuvântat al Moldovei, s-a născut pe la
jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători - Neamţ, din
părinţi binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl ei,
Ştefan Joldea Armaşul, avea dregătorie ostăşească, aşa cum şi
numele îl arată, fiind paznic al Cetăţii Neamţului şi armaş,
adică făuritor de arme pentru cei ce apărau vestita Cetate a
Moldovei. Mama sa, al cărei nume nu este cunoscut, se îngrijea de
cele pentru casă şi de buna creştere, în frică de Dumnezeu, a
celor două fiice, Teodora şi Maghiţa (Marghioliţa).
Fiica
mai tânără s-a mutat curând la Dumnezeu, iar fericita Teodora a
fost căsătorită de către părinţi, împotriva voinţei ei, cu un
tânăr evlavios din Ismail. Neavând copii, iar sufletul Teodorei
fiind rănit de dragoste pentru Iisus Hristos şi arzând de dorinţa
unei vieţi cu totul curate, închinate numai Lui, s-au învoit să
îmbrăţişeze viaţa monahală. Marii sihaştri, vechii ei
sfătuitori, ce se nevoiau în acea vreme prin pădurile şi munţii
din ţinutul Neamţ, precum şi duhovnicul care îi cunoştea firea
evlavioasă şi râvna pentru rugăciunea de taină, o îndemnau spre
viaţa de sihăstrie.
Astfel,
fericita Teodora a îmbrăţişat cinul monahal la Schitul Vărzăreşti
- Vrancea, iar după doi ani, soţul ei s-a călugărit în Schitul
Poiana Mărului, primind numele de Elefterie. Aşa a binevoit
Dumnezeu să-i povăţuiască pe amândoi pe calea sfinţeniei şi a
mântuirii.
Fiecare
călugăriţă din schit se nevoia cu mare râvnă pentru Hristos,
însă Cuvioasa Teodora întrecea pe toate celelalte surori cu
rugăciunea, cu smerenia şi cu nevoinţa duhovnicească.
După
câţiva ani, năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc
Schitului Vărzăreşti. Atunci toate surorile din obşte s-au
risipit în pădurile seculare din partea locului, aşteptând să
treacă primejdia şi mânia lui Dumnezeu. La fel a făcut şi
Cuvioasa Teodora. S-a retras în munţii Vrancei împreună cu
stareţa ei, schimonahia Paisia, a cărei ucenică era. Acolo se
nevoiau singure, acoperite de mâna lui Dumnezeu, în post şi
rugăciune, răbdând multe ispite de la diavoli, foame, frig şi tot
felul de încercări.
Răposând
stareţa ei, fericita Teodora, în urma unei descoperiri
dumnezeieşti, a părăsit munţii Vrancei şi s-a retras în părţile
Neamţului, pentru a se nevoi în pădurile neumblate din jurul
schiturilor Sihăstria şi Sihla. După ce, mai întâi, s-a închinat
la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea
Neamţ, egumenul lavrei a trimis-o la Sihăstria să urmeze sfatul
egumenului de acolo. Cu binecuvântarea ieroschimonahului Varsanufie,
egumenul Sihăstriei, fericita Teodora a fost încredinţată
duhovnicului Pavel, care a dus-o în pustie, în apropierea Schitului
Sihla, sfătuind-o să rămână acolo până la moarte, dacă va
putea răbda asprimea vieţii pustniceşti, iar de nu va putea suferi
ispitele şi frigul iernii, să se aşeze la o sihăstrie de
călugăriţe.
Aşa
a ajuns fericita Teodora în munţii Sihlei, iar un sihastru milostiv
i-a oferit chilia sa, care se afla aproape de schit şi de peştera
care îi poartă numele. Acolo s-a nevoit Cuvioasa cu bărbăţie
mulţi ani, ostenindu-se singură în post şi rugăciuni de toată
noaptea, în lacrimi şi mii de metanii, departe de lume. Numai
Cuviosul Pavel din Sihăstria, duhovnicul ei, o cerceta din când în
când, o mărturisea, o îmbărbăta, o împărtăşea cu Sfintele
Taine şi îi ducea cele de trebuinţă.
După
un timp, a răposat fericitul duhovnic Pavel, nu departe de Schitul
Sihla, într-o mică colibă pustnicească, iar Cuvioasa Teodora a
rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei
nevoinţă. Cu timpul i s-au rupt şi hainele, iar ca hrană avea
doar măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a
liniştii şi nevoinţei a dobândit Cuvioasa darul rugăciunii de
foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi
al negrăitei iubiri de Dumnezeu. Acum nu se mai chinuia nici de
frig, nici de foame, nici diavolii nu o mai puteau birui, căci
dobândise darul facerii de minuni şi era ca un diamant strălucitor
în munţii Sihlei, fiind uitată de oameni, însă umbrită de darul
Duhului Sfânt.
Năvălind
turcii să prade mănăstirile şi satele, au ajuns până la Sihla,
iar Sfânta Teodora s-a adăpostit în peştera ei din apropiere.
Descoperind-o păgânii, ea s-a rugat lui Dumnezeu s-o scape din
mâinile lor. În clipa aceea, prin minune, s-a crăpat stânca din
fundul peşterii, cum se vede până astăzi, iar fericita s-a
izbăvit de moarte. În această peşteră s-a nevoit Sfânta Teodora
în ultimii ani ai vieţii sale. Rugându-se neîncetat lui Dumnezeu
cu rugăciunea cea de taină a inimii, faţa i se lumina, iar trupul
i se ridica de la pământ, asemenea Sfintei Maria Egipteanca. Din
timp în timp, păsările cerului îi aduceau în ciocurilor lor,
prin voia Domnului, fărâmituri de pâine de la trapeza schitului
Sihăstria, iar apă bea din scobitura unei stânci din apropiere,
numită până astăzi Fântâna Sfintei Teodora.
Ajungând
Sfânta Teodora aproape de sfârşitul vieţii şi cunoscând că o
cheamă Hristos la cereştile locaşuri, unde este odihna şi
desfătarea tuturor sfinţilor, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să-i
trimită un preot ca s-o împărtăşească cu Preacuratele Taine.
Astfel, cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat că
păsările duceau fărâmituri spre Sihla şi a trimis doi fraţi să
vadă unde anume se duc. Călăuziţi de mâna lui Dumnezeu, fraţii
au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o
cum se ruga cu mâinile înălţate spre cer, învăluită în lumină
ca de foc. Atunci, înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa,
chemându-i pe nume, le-a cerut o haină ca să se acopere, căci era
goală, şi le-a spus să coboare la Sihăstria şi să aducă un
duhovnic ca s-o împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui
Hristos.
Călăuziţi
de o lumină cerească, fraţii au mers repede la schit şi dimineaţa
au adus la peşteră pe ieromonahul Antonie şi ierodiaconul
Lavrentie, cu Sfintele Taine. După ce Sfânta Teodora şi-a făcut
cuvenita spovedanie şi şi-a destăinuit viaţa, ostenelile şi
ispitele ei, a rostit Crezul, s-a închinat, a primit dumnezeieştile
Taine şi, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în
mâinile Lui. Apoi părinţii au făcut slujba înmormântării şi
au îngropat sfântul ei trup în peşteră. Aceasta s-a petrecut în
al treilea deceniu al secolului al XVIII.
Trupul
Sfintei Teodora a rămas tăinuit în peşteră până după anul
1830, când familia domnitorului moldovean Mihail Sturza, care a
reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ
şi le-a depus în biserica schitului, spre închinare. Apoi, zidind
o biserică nouă la moşia lui din satul Miclăuşeni - Iaşi, le-a
adus în această biserică şi multă lume venea aici să se
închine, primind ajutorul Cuvioasei. În anul 1856 familia Sturza a
convenit cu stareţul Mănăstirii Pecerska din Kiev să dea sfintele
moaşte în schimbul unor veşminte preoţeşti şi arhiereşti. Aşa
s-au înstrăinat moaştele Sfintei Teodora din patria ei şi se
păstrează în catacombele de la Pecerska, aşezate în raclă de
mult preţ, pe care sunt scrise aceste cuvinte în limbile română:
Sfânta Teodora din Carpaţi şi slavonă: Sveti Teodora Carpatina.
Aceasta
este, pe scurt, viaţa Sfintei Teodora de la Sihla şi acestea sunt
faptele ei, prin care a bineplăcut lui Dumnezeu, numărându-se în
cetele sfinţilor, fiind socotită cea mai aleasă nevoitoare pe care
a odrăslit-o vreodată ţara noastră. Credincioşii din Moldova o
cinstesc ca sfântă îndată după adormirea ei şi merg în
pelerinaj la peştera şi chilia ei de la Schitul Sihla.
La
20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a
canonizat-o, trecând-o oficial în rândul sfinţilor, cu zi de
prăznuire la 7 august.
Cu
ale ei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin!
Sursa:
Doxologia
0 comments:
Trimiteți un comentariu