Chemarea
A
venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas
pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles
şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira,
nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te
cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă
din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe.
Cuvintele
acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe
care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să
cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine
zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică
strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa
de înger, căci tu înger eşti.
Dacă
nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia
lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de
minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce
ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat
cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate
face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea
ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la
educaţia aşa-zis „ateist-științifică”, ai fost privat în
mod neomenos de lumina adevăratei culturi, de strălucirea
spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.
Unde
ai auzit, prietene, cuvintele acestea: „Iubiţi pe vrăjmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine
celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc”? Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept
ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale
mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti
orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi
vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de
Iisus până la ultimele ei consecinţe?
Te
văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se
schimbă în tine, fața ta se schimonoseşte, instinctele îţi
răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţa ca o dezlănţuire de
stihii, şi devii violent... De unde ai învăţat violența, tinere?
De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi,
ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut
că nu de la ei ai învăţat-o... Atunci, de unde? Pleacă-ţi
urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui.
Afară,
pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi
închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am
văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau
dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând –
şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de
marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată,
cine este vinovat pentru căderea ta.
Vino
la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa
ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai
în Biserică vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe:
„Fiule, iertate îți sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai
suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai
greşeşti”... Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea,
dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ură de clasă, de ură politica,
de ură şi mereu de ură.
Cuvântul
„iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi
arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum
sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument
prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas
al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său: „Au nu
ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, că în tine locuieşte
Duhul lui Dumnezeu?”. Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că
eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor:
tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui
Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic;
eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din
sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi
te chemăm la puritate.
Dacă
nu ai uitat cuvântul „inocență”, dacă au mai rămas zone de
copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări.
Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocența şi
puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care
este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre
stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în
moarte, ci în înviere; că existenţa noastră este spre Hristos şi
că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească
neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea
o credinţă şi credinţa te va mântui.
Vei
avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Aceasta este, tânărul
meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin
tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu
te-a învăţat să te lupţi, prin transparența viselor tale de
inocență, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută,
Iisus te-a aflat!
Cuvânt
rostit în Biserica Radu-Vodă, în miercurea din ”Săptămâna
brânzei”, la 8 martie 1978.
(Preot
Gheorghe Calciu - 7 cuvinte către tineri, ediție îngrijită de
Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, București, 1996, pp. 21-24)
Rememorând
epopeea celor 7 cuvinte, părintele Gheorghe Calciu relatează
într-un amplu interviu că "în momentul când am hotărât să
încep acțiunea cu cele șapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult lui
Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reținea. Era
ca și cum m-aș fi aruncat cu capul în prăpastie. Pe de altă
parte, era ceva în mine care mă mâna. Văzusem viața de la
Seminar, știam că elevii erau supuși la tot felul de influențe și
ispite, că Departamentul de Culte îi obliga să facă un fel de
curs – de educație socială, ziceau ei – dar în care se făcea
elogiul Partidului și al situației din țară. Asta era obligația,
n-aveai ce-i face! Și mă gândeam că toți copiii aceștia
așteptau ceva nou. Era o rutină la Seminar, a profesoratului mai
ales, și atunci am pornit acțiunea aceasta, încercând să schimb
ceva. Nu le ziceam lucruri noi, ceea ce făceam eu era să le spun
într-un mod nou lucrurile pe care le cunoșteau deja. Să ajung la
inima lor. Să reușesc să-i scot din această amorțeală, din
rutina aceasta a credinței, pe care o practicasem și eu într-o
vreme, rutină care te osifica, pentru că nu mai era o credință
vie."
În
acest sens, primul cuvânt rostit a fost sugestiv intitulat
”Chemarea”, adresat exclusiv elevilor seminariști. Ulterior au
început să vină și studenți de la alte facultăți.
Fiecare
cuvânt al părintelui dura câteva ore pentru că după fiecare
predică, urmau discuții cu tinerii veniți, așa încât Cuvântul
se termina pe la doisprezece sau chiar unu noaptea. La sfârșit
seminariștii se îndreptau spre dormitoarele lor iar cei veniți de
la alte facultăți îl conduceau pe părintele Calciu până la
acasă. Nefiind vreun mijloc de transport la orele acelea, iar
părintele fiind îmbrăcat cu reverenda, veneau deseori bețivi care
îl înjurau că este "popă" care "înșeală lumea",
și aducându-i tot felul de ofense. Însă părintele era înconjurat
și protejat de acei tineri, pe care îi considera îngerii săi
păzitori.
Sursa:
Ortodoxia Tinerilor
0 comments:
Trimiteți un comentariu