Sfântul Nicodim Aghioritul: Cum să luptăm împotriva patimilor trupeşti / Cuvinte pentru tineri

“Frate! Împotriva patimilor trupeşti ai a duce o luptă deosebită de toate celelalte. Iar ca să ştii a lupta după rânduială, trebuie să deosebeşti trei momente şi trei atacuri: înainte de ispită, în timpul ispitei şi după ispită.

Războiul dinainte de ispită este, de obicei, împotriva cauzelor care produc această ispită. Adică trebuie să lupţi astfel împotriva acestei patimi, nu stându-i împotrivă cum te-am învăţat la celelalte patimi, ci fugind cu toată puterea de orice prilej care te poate ademeni. Şi dacă vreodată e neapărată nevoie a vorbi cu cineva [de sex opus sau care poate constitui o ispită, n.n.], vorbeşte scurt, cu faţa respectuoasă, liniştită şi serioasă. Dă, mai bine, cuvintelor tale puţină asprime, iar nu dulceaţă.

“Nu da crezare vrăjmaşului tău în veacul veacului”, zice Sirah (12, 12). Nu te încrede nici în tine. Fiindcă, după cum arama (bronzul) naşte dintr-însa rugina, tot astfel firea ta cea stricată naşte dintr-însa răutatea. “Fiindcă după cum arama rugineşte, aşa şi răutatea lui” (Ibid).

Încă o dată, nu te încrede în tine însuţi, chiar de am zice că nu simţi şi n-ai simţit atâţia ani aceste îmboldiri ale trupului. Căci acest viciu condamnabil face într-o oră ceea ce n-a putut face în mulţi ani şi adeseori are lucrările lui tainice şi ascunse. Cu cât se face mai prietenos, cu atât muşcă mai mortal.

De aceea şi marele Nil a zis: “Chiar de ţi s-ar părea că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei. E foarte amăgitor şi invidios. Vrea să te trântească la pământ, înainte ca mintea-ţi să fie trezită“. Iar pricina pentru care ne supără pofta trupească, este că, după cum, fiecare, în chip firesc se iubeşte pe sine, tot astfel doreşte a-şi câştiga părtaşi la păcat şi semeni în ticăloşie. De aceea, după cum totdeauna iubirea de sine ne amăgeşte, tot astfel şi pofta trupească ne încătuşează greu, şi anevoie scăpăm de ea, dacă nu ne-am pus în pază la vreme.

De aceea, e mai bine a se teme cineva (cum a arătat şi arată experienţa) de persoanele cu care se însoţeşte, decât a avea o tovărăşie nechibzuită, fie pentru motivul că i-ar fi rude, fie pentru că sunt cucernice şi bogate, ori pentru că a primit o binefacere de la ele şi se crede totdeauna îndatorat a le purta respectul şi a le mulţumi. Cu o astfel de tovărăşie nechibzuită se amestecă plăcerile otrăvitoare ale simţurilor, încât fără a ne da seama, încet-încet, străbat până la măduva sufletului adevărat, întunecând raţiunea în aşa fel că ei încep a crede că nu-i nimic, oricât de monstruoase şi periculoase ar fi cauzele păcatelor, adică: privirile drăgăstoase, cuvintele dulci ale unei părţi şi ale alteia, semnele şi mişcările necuviincioase, strângerea mâinilor ş.a. Apoi ajung să cadă, fie în păcatul cel mare, fie în pasiunile diabolice, din care cu greu se pot libera.

Mulţi, de multe ori, au fost amăgiţi de astfel de feţe îmbunătăţite şi evlavioase, femeieşti ori bărbăteşti, de neam rău, şi locuind împreună cu ele, ori chiar din neatenţie întovărăşindu-se cu dânsele, au căzut în patimile necurăţeniei, fiind furaţi de calităţile bune ale acestora: fapta bună, cucernicia şi evlavia. Iar noi adăugăm aici că nu numai din acestea prinde cineva patimă şi dragoste, ci şi dacă ele sunt persoane din părinţi bogaţi, de neam bun, meşteri la cuvânt, cu voce aleasă, frumoase la faţă, inteligente, îndemânatece la lucrul de mână şi meşteşuguri, ori cu alte daruri de acest fel. Toate acestea cresc pasiunea şi dragostea. De aceea, trebuie să ne păzim şi să fim cu băgare de seamă.

De aceea, frate, fugi de foc fiindcă eşti câlţ. Nu zice niciodată că eşti câlţ udat ori îmbibat cu apă. Nu te bizui pe o voinţă puternică. Nu! Consideră-te câlţ uscat şi îndată ce vei mirosi focul, eşti nimicit, cum este scris de Samson: “A rupt vinele cum ar rupe cineva o aţă de câlţi care ar atinge-o focul” (Judec. 17,9). Nu te bizui nici pe hotărârea ta. Oricât de fermă ţi s-ar părea şi oricât de sârguitor te-ai socoti. Mai bine să mori decât să loveşti pe Dumnezeu cu păcatul. Fiindcă, chiar de am presupune că eşti câlţ ud, totuşi printr-un neîntrerupt contact de tovărăşie, focul cu fierbinţeala lui, încet-încet, usucă apa voii tale celei bune şi pe nesimţite atât te vei lipi de diavolescul dor, încât nu te vei ruşina de oameni, nu vei păzi rudenie ori prietenie, nu te vei teme de Dumnezeu, nici nu vei recunoaşte viaţa, nici toate pedepsele iadului şi ale muncii, ci vei săvârşi păcatul.

De aceea, fugi, fugi cât poţi.

 a) Întâi de tovărăşia persoanelor care sunt piatră de scandal [sminteală], dacă într-adevăr nu vrei să fii prins de păcat şi să mori.

De aceea Solomon numeşte înţelept pe cel ce se teme şi fuge de cauzele relelor, iar pe cel ce se bizuie pe sine şi nu fuge de ele îl numeşte nebun. “Înţeleptul temându-se se abate de la rău, iar cel nebun nădăjduindu-se într-însul se amestecă cu păcatul” (Prov. 14,16) . Înţelept a fost şi preafrumosul Iosif şi de aceea lăsându-şi haina şi fugind de păcat, a scăpat de el. Că de n-ar fi fugit, negreşit ar fi căzut cu stăpâna sa, după cum socotesc mulţi dascăli. Iar cum scrie ava Macarie, nebun a fost acel ucenic al lui Hristos, care după ce a suferit multe munci pentru Hristos, fiind în închisoare, ispitit de o călugăriţă, a căzut în preacurvie, fiindcă s-a bizuit pe el şi nu s-a ferit de faţa ei care-l smintea.

b) Fugi de lene şi trândăvie. Stai deştept şi treaz cu gândurile şi cu faptele ce se potrivesc stării tale.

c) Nu asculta vreodată de tine, ci supune-te cu lesnire superiorilor şi Părinţilor tăi duhovniceşti, făcând cu râvnă şi fără întârziere cele poruncite. Mai ales cele ce te smeresc şi sunt împotriva voii şi pornirilor tale fireşti.

d) Nu judeca niciodată şi nu osândi cu obrăznicie pe aproapele tău. Adică nu-l condamna; mai ales pentru acest păcat trupesc de care vorbim, chiar de s-ar vădi într-însul. Totdeauna să ai îngăduinţă faţă de el. Nu te întărâta asupra lui, nici nu-l ocărî. Ci din pilda lui smereşte-te şi recunoaşte că eşti slab, praf şi cenuşa, zicând: el a căzut azi, eu pot cădea mâine. Fiindcă dacă te vei grăbi a judeca şi a defăima pe ceilalţi, Dumnezeu te va pedepsi grozav de aspru, lăsându-te să cazi în aceeaşi greşală. Domnul zice: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Mat. 7, 1).

Smereşte-te ca să-ţi poţi cunoaşte mândria ta. Altfel, din cădere şi mândrie îţi vei cunoaşte smerenia ta. Caută tămăduire pentru amândouă: pentru mândria şi pentru curvia ta. Deşi de te va păzi Domnul şi nu vei cădea, nici nu-ţi vei schimba gândul, totuşi nu te bizui în tine, ci îndoieşte-te de tine şi teme-te totdeauna de starea ta.

e) Ia bine seama dacă vei câştiga vreun dar dumnezeiesc ori vei fi în vreo bună stare să nu iei în sine-ţi vreo idee deşartă ori vreo nălucire că ai fi ceva şi că vrăjmaşii tăi nu te vor ataca, fiindcă te arăţi că-i urăşti şi te întorci de la ei.

Gândind astfel uşor cazi.

Acestea sunt cele ce trebuie să le ţii şi să le păzeşti înainte de ispita patimii trupeşti. Iar în timpul ispitei, gândeşte de unde vine acest război: din cauze externe ori interne. Pricinile din afară sunt: pofta şi curiozitatea ochilor, cuvintele şi sunetele dulci, moliciunea şi împodobirea cu haine scumpe, parfumurile cele ales mirositoare, convorbirile, semnele, strângerile de mâini şi pipăirile care îndeamnă la acest păcat.

Iar doctoria acestor întâmpinări este: cucernicia, smerenia şi modestia hainelor.

Să nu voieşti a asculta, a mirosi, a vedea, a vorbi ori a pipăi toate cele ce ne îndeamnă la această răutate.

(…)

Iar pricinile dinăuntru provin din: bunul trai al trupului, gândirile minţii care vin din relele noastre deprinderi şi patimi ori din îndemnul diavolului.

Bunul trai al trupului poate fi moderat cu posturi, privegheri, dormitul pe jos şi mai ales cu metanii şi cu alte multe practici, cum sfătuieşte şi învăţătura Sfinţilor Părinţi. lar doctoriile gândurilor, ori de unde ar veni, sunt: citirea sfintelor cărţi, mai ales Sf. Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Everghetinosului şi a Filocaliei ş.a.

Cugetarea şi rugăciunea fă-o astfel. Când va începe a te supăra vreun gând al curviei, îndată înalţă-ţi gândul la Cel Răstignit şi zi din adâncul sufletului: “Iisuse al meu, prea dulcele meu Iisus, ajută-mi degrab să nu cad rob acestui vrăjmaş”. Şi uneori, îmbrăţisând, în gând ori în realitate, Crucea pe care-i răstignit Domnul tău, sărută-i rănile de multe ori, zicând cu dragoste: “Prea frumoase răni, răni prea sfinte, răni prea curate, răniţi această ticăloasă şi necurată inimă a mea şi opriţi-mă a vă vătăma“.

Când se înmulţesc gândurile dulceţurilor trupeşti, să nu se ridice cugetarea ta drept împotriva lor, deşi unele cărţi îndeamnă astfel (Ex: socotirea amărăciunii produsă de dulceaţa trupească, mustrarea cugetului produsă de relele făcute, primejdiile, stricăciunea vieţii şi pierderea fecioriei tale, prihănirea cinstei ş.a).

Gândirea ta să nu se îndrepte la aceste lucruri, fiindcă o astfel de cugetare nu-i totdeauna aşa de puternică şi întemeiată ca să te poată elibera de ispitele trupului.

Mai lesne îţi aduce vătămare. Căci deşi mintea ar lepăda gândurile deodată, cu astfel de cugetare, totuşi ea-i neputincioasă şi pătimaşă, când cugetă aceste lucruri şi mai lesne îşi imaginează plăcerea şi dulceaţa şi atunci cedează.

De aceea, adevărata doctorie a dulceţilor trupeşti este să fugi totdeauna nu numai de ele, ci şi de orice alt lucru, chiar dacă acel ceva ar fi opus lor şi ne-ar aduce aminte de ele.

Adică înţelepciunea cea mare e să ne ducem cu mintea la viaţa şi patimile Domnului nostru Iisus Hristos Cel răstignit, la ceasul înfricoşat al morţii, la ziua grozavă a judecăţii şi la feluritele munci veşnice.

Iar deşi aceste gânduri trupeşti te frământă mai mult decât de obicei, cum deseori se întâmplă, nu te îngrozi, nici nu lăsa cugetarea celor mai de sus şi să te întorci la ele ca să le stai împotrivă. Nu! Urmează cât mai cu luare aminte aceste cugetări.

Fiindcă nu-i mai bine a sta împotriva acestor gânduri, deşi te-ar ataca neîncetat, să te faci că nu le iei în seamă. În sfârşit, să termini cugetarea-ţi cu această rugăciune:

“Slobozeşte-mă, Ziditorul şi Izbăvitorul meu, de vrăjmaşii mei, pentru patima Ta cea sfântă şi după negrăita Ta bunătate”.

Nu-ţi întoarce mintea la această trupească răutate. Pentru că-i primejdios a-ţi aduce aminte de dânsa chiar singur. Nu sta şi te tângui cu această ispită şi nu te iscodi dacă ai ajuns la învoire cu dânsa ori nu.

Această iscodire, deşi pare bună, totuşi, în realitate, este o amăgire a diavolului, ori o maşinaţie ca să te supere şi să te facă a deznădăjdui, a scădea cu duhul, ori a te ţine totdeauna împleticit în gânduri de acest fel.

De aceea, la această ispită, când n-ai cedat încă, ţi-e destul a mărturisi aceasta pe scurt la duhovnicul tău, rămânând cu cugetul curat, fără a mai gândi ceva şi fără a-i arăta orice gând al tău, fără a mai fi stăpânit de vreo sfială or ruşine.

Căci dacă ne trebuie puterea smereniei ca să-i biruim pe toţi vrăjmaşii noştri, cu atât mai vârtos avem nevoie de puterea ei în acest război trupesc. Înfrângerea în această luptă este mai totdeauna consecinţa şi pedeapsa lipsei de smerenie. În fine, după ce va trece ispita, aceasta-i ce-ţi rămâne de făcut: Deşi ţi s-ar părea că eşti slobod de cele trupeşti, totuşi stai cu gândul departe de acele persoane şi feţe pricinuitoare de tulburare.

Sf. Ioan Scărarul zice: “Cine a căzut în curvie ori în alt păcat trupesc acela dinainte avea mândria. A căzut pentru a fi smerit. Unde-i căderea, acolo n-a fost smerenie, ci mândrie”. Ori, “Certarea mândrului este căderea” (Cuv. 22).

Să nu socoteşti că-i bine a te întovărăşi cu ele, căci îţi sunt rudenii, îmbunătăţite ori binefăcătoare. Şi aceasta este o amăgire a firii tale celei rele şi o cursă a vicleanului nostru vrăjmaş – diavolul, care se preface în îngerul luminii ca să ne arunce în întuneric (2 Cor. 16, 14)”.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, “Războiul nevăzut”, Editura Egumeniţa)

Sursa: Război întru Cuvânt

Cuvinte către tineri (XI) - Părintele Zaharia Zaharou: Când nu iertăm rămânem închiși faţă de harul lui Dumnezeu

De ce nu putem ierta? De ce avem tendinţa de a răspunde răului cu rău?

Nu putem ierta pentru că suntem stăpâniți de dorinţa de a supravieţui; ne iubim viaţa noastră mai presus de orice. În Epistola către Evrei, Sfântul Pavel ne spune că cei care au trăit temându-se de puterea morţii au crescut în păcate și au îngăduit morții să fie stăpână pe viaţa lor  (cf.  Evr. 2, 15). Dar atunci când ne încredem în cuvântul Domnului și mai ales când urmăm pildei lui Hristos, Care nu Și-a cruţat viaţa pentru mântuirea tuturor, ne putem încumeta să-i iertăm pe cei care ne rănesc. 

Iertarea semenilor ne deschide calea către Dumnezeu. Când nu iertăm înseamnă că ne iubim pe noi înșine mai presus de orice și atunci rămânem închiși faţă de harul lui Dumnezeu. Atunci când nu iertăm devenim atât de egoiști încât suntem în stare de orice nelegiuire. Când iertăm credem în cuvântul Domnului care ne vorbește ca și cum am fi egalii Lui: „Dacă tu ierţi greșeala aproapelui tău, și Eu o să îţi iert păcatele” (cf. Mat. 6, 14).

Înţelegerea este inegală: ea îl cinstește pe om. Când primim această cinste și încercăm să îl iertăm pe cel care ne-a mâhnit, dobândim harul lui Dumnezeu și începem să înţelegem că un singur lucru este important în viaţa noastră: ca El să crească prin har în noi, iar noi să ne micșorăm pe noi înșine, să ne micșorăm egoismul. Precum spunea marele Prooroc și Botezător Ioan: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 30).  Și a spus acest cuvânt în ceasul în care slava lui ajunsese la apogeu în Israel; unii îl considerau a   chiar Mesia (cf. Luc. 3, 15). Și deși era cel mai mare s-a făcut pe sine cel de pe urmă spunând că el nu e vrednic nici măcar să dezlege cureaua încălţămintei Domnului (cf. Ioan 1, 27). Pentru că el s-a considerat pe sine a   cel mai mic, Dumnezeu l-a înălţat și l-a făcut să fie cel mai mare (cf. Luc. 7, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spune că dacă răspundem cu răutate celor care ne fac rău, atunci ne urâm sufletul. Dar dacă ne silim pe noi înșine să primim ocara și umilirea, am urcat deja pe prima treaptă a scării care duce la desăvârșirea dumnezeiască. Și dacă ne rugăm pentru cel care ne-a nedreptăţit, am pășit pe a doua treaptă a scării. Și dacă simţim milă pentru cel care ne-a nedreptăţit, căci prin aceasta el și-a vătămat sufletul, am urcat chiar mai sus. Și dacă ne bucurăm pentru că am fost învredniciţi să suferim pentru porunca Domnului, precum apostolii atunci când au fost alungaţi din sinedriu (cf. Fapt. 5, 41), am ajuns la desăvârșirea acestei scări a urcușului dumnezeiesc.

Cum explicaţi sentimentul de respingere faţă de un lucru care se repetă, precum slujbele zilnice din Biserică?

Eu cred că slujbele ne oferă un cadru în care ne putem ruga. Dar ca să primim folos deplin din participarea la slujbe și din adunarea în biserică, înainte de a ne duce la întâlnirea cu celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos, trebuie mai întâi să pregătim un loc tainic înlăuntrul nostru, unde căldura pocăinţei noastre să adune toată aplecarea cea smerită a inimii, toată iubirea pentru cuvântul lui Dumnezeu, toate aspiraţiile de iubire frăţească, toate dispoziţiile noastre duhovnicești. Dacă aducem toate aceste dispoziţii, tot ce avem noi mai bun, ca pe un dar la întâlnirea cu frații, atunci înfăţișarea noastră înaintea Domnului nu va   în deșert și nu va rămâne fără roadă. Micul dar pe care l-am adus și noi la adunarea Bisericii ne va uni cu restul Trupului Bisericii  și ne va ajuta să intrăm în comuniunea darurilor tuturor mădularelor Bisericii, a celor prezenţi acolo în chip văzut și a celor care sunt prezenţi în chip nevăzut, dar cât se poate de real. Astfel, intrând în comuniunea darurilor sfinţilor, a fraţilor noștri, devenim bogaţi, cu toate că suntem săraci. Și atunci  caare cuvânt rostit în timpul slujbei nu va spus din puterea noastră, ci din puterea harului la care noi ne-am făcut părtași.

Sfinţii ne spun că atunci când slujeau Sfânta Liturghie, fiecare cuvânt al Liturghiei pe care îl rosteau era încărcat de energia harului și ieșea din gura lor asemenea unei limbi de foc. Trebuie să încercăm să ne creăm acest loc tainic înlăuntrul nostru, care ne va oferi libertatea duhovnicească de a ne înfăţișa înaintea Domnului în biserică, într-un chip care ne va însufleţi și ne va aduce folos duhovnicesc. Atunci cuvintele Domnului și ale rugăciunilor vor fi pentru noi mereu noi. Iertaţi-mă!

Cum să nu văd păcatele aproapelui și să nu îl judec?

Nu putem să nu vedem păcatele aproapelui, dar putem să ne ferim să îl judecăm. Trebuie să încercăm să îl vedem cu ochii lui Dumnezeu, Care moare pentru păcatul fiecăruia dintre noi, și de aceea să avem compătimire pentru fiecare chip al Său. Așa cum Domnul a murit pentru cei păcătoși, așa și noi, când avem compătimire faţă de aproapele atunci când acesta păcătuiește, Îi bineplăcem lui Dumnezeu. Păcatul este „vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8, 7) și atunci când avem compătimire pentru cel păcătos, Dumnezeu ne consideră aceasta ca pe o virtute și ne dă în schimb harul Duhului Sfânt.

Cum putem păstra pacea sufletului într-un mediu care ni se pare plin de răutate? Ce putem face ca să-i iubim pe cei din jurul nostru, pe cei care sunt mai dificili?

Apostolul spune că Domnul Care este în noi este mai mare decât cel care stăpânește în lume (1 Ioan 4, 4). Dacă avem o legătură strânsă, puternică cu Dumnezeu, în lumina acelei legături vom găsi o cale fără de păcat pentru a supravieţui în orice condiţii. Autoritatea poruncilor Domnului este absolută în orice împrejurare și datoria noastră este să stăm întotdeauna înaintea Domnului și, cu îndrăzneala dragostei, să-I spunem: „pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre” (Ps. 16, 4) și atunci putem birui toate ispitele. Este bine sau nu să ne smerim în faţa unui om mândru, egoist, invidios? Mă gândesc că un astfel de om poate profita de smerenia noastră și astfel poate fi încurajat spre păcat.

Nu sunt de acord că îl vom încuraja să păcătuiască. Din nou, Domnul nostru Iisus Hristos ne este pildă. Nu există purtare mai nedreaptă decât purtarea oamenilor din vremea lui Hristos faţă de El. Cum a reacţionat Hristos atunci când a fost înjurat și bătut și când toată ocara a căzut asupra Lui (cf. Ps. 68, 11; Rom. 15, 3)? Cum a biruit? „Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat”, zice Isaia (Is. 53, 8). Este o problemă de credinţă. Dar duhul pe care îl învăţăm în Liturghie este exprimat de cuvintele Proorocului Isaia cu care începem Proscomidia, că Domnul nostru a fost dus spre junghiere, precum un miel fără de glas înaintea celor care-l tund, fără să opună nici o rezistenţă, dar „întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine-l va spune?” (Is. 53, 7-8).

Acesta este duhul pe care Sfânta Liturghie încearcă să ni-l împărtășească. Și dacă vrem să aflăm folosul Sfintei Liturghii trebuie să avem același cuget, să dobândim același duh, și atunci Liturghia va deveni locul în care se va petrece un schimb de vieţi: noi vom dărui mica și mărginita noastră viaţă lui Hristos și vom primi în schimb viaţa Lui nemăsurat de mare și veșnică. Și de pe buzele noastre va răsuna cântarea de biruinţă pe care o cântăm la sfârșitul Liturghiei: „Văzut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată”. La această biruinţă ne călăuzește duhul Mielului lui Dumnezeu, Care este dus spre junghiere fără a Se împotrivi celui rău, precum zice Domnul (cf. Mat. 5, 39).

Eu cred că toate scandalurile și tragediile din istoria Bisericii s-au întâmplat pentru că fiecare caută să se îndreptăţească pe sine și nu urmează pilda Mielului lui Dumnezeu; pentru că nu suntem dispuși să luăm asupra noastră vina, ci o punem în cârca celuilalt, și acesta este tocmai opusul vieţii desăvârșite pe care Domnul a arătat-o pe pământ.

Fragmente din cartea "Merinde pentru monahi" - Părintele Zaharia Zaharou

Cartea este disponibilă în format PDF pe site-ul Mănăstirii Putna

Sursă foto: Revista Cuvinte către tineri 2012 

O viaţă întreagă de pocăinţă şi luptă

Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.

În cele din urmă a murit şi acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă.

Părintele Paisie le-a răspuns că el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.

Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel, pentru a nu plânge, au pus raki* în laptele lui pentru ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo, el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Fecioara să-l ajute să reducă câte un pahar de băutură.

După un an a reuşit, cu pocăinţă şi luptă să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbăta. 

Lumea a văzut, de-a lungul timpului, un călugăr alcoolic, care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă pentru a reduce patima sa.

Fără să cunoaştem ce încearcă fiecare să facă şi ceea ce vrea să facă, ce drept avem noi să judecăm efortul său?

*raki - băutură alcoolică tare

Sursă: Pemptousia