Povestea extraordinară a femeii cu doar jumătate de corp, dar cu o viaţă împlinită

   

 de Anna Danilova / 17 octombrie 2011

Încă din copilărie, Rosemary Siggins are numai o jumătate de corp. Ea are însă un soț iubitor, doi copii sănătoși, o muncă plăcută ca mecanic auto și un skateboard credincios cu ajutorul căruia se deplasează.

Rose Siggins este o femeie neobișnuită. Mașinile, motoarele, piesele de schimb sunt domeniul în care se simte în elementul ei. Pasiunea ei este să repare un Mustang vechi, pe care încă visează să îl conducă!

Barby fără picioare

Rosemary s-a născut cu o boală genetică gravă: hipoplazie. Picioarele fetei erau puternic deformate și lipsite de sensibilitate, tălpile erau îndreptate în diferite părți. Picioarele lui Rose se puteau încurca oriunde, ea ar fi putut să și le taie sau să și le ardă. Când Rose a împlinit doi ani, mama ei a hotărât să i le amputeze. Și astfel, Rose, fetița-jumătate, a început o viață relativ normală.

„Imaginați-vă o Barby, căreia i s-au rupt picioarele. Aceasta sunt eu. Aproape normală, numai că mai scurtă. Nu am 4 vertebre. Părinții mei au luat o hotărâre corectă. Nu-mi imaginez viața într-un cărucior pentru invalizi. Rudele au fost pro și contra. Dacă îmi lăsau picioarele și mă puneau într-un cărucior, nu m-aș fi putut dezvolta normal. Dacă îmi amputau picioarele, aș fi fost fetița-pocitanie...

Eu, însă, sunt bucuroasă că au ales amputarea. Părinții m-au susținut foarte mult și m-au învățat să fiu puternică și încrezătoare în mine. De fapt, îmi este mai simplu să merg în mâini. Este la fel ca pe picioare.”

Rose, împreună cu fratele ei retardat, a crescut în statul Colorado. Pasiunea ei: mașinile, motoarele, șurubelnițele, cheile pentru piulițe.

„Am fost adesea întrebată: nu vreau să fiu normală? Eu nu știu cum este altfel! Acesta este normalul meu. Cum ar fi dimineața când mă scol să îmbrac pantalonii, crac după crac. Este un lucru absolut de neînțeles!”

Ajung cu skateboard-ul

În școală s-au străduit să o facă să meargă cu picioare-proteze. Despre această perioadă Rose își aduce aminte cu fiori. 

„Școala a fost un coșmar. Au vrut să ne pună pe toți sub un singur standard și aspect exterior și m-au obligat să merg cu proteze. Groaznic! În clasa a 9-a mi s-a terminat răbdarea și am hotărât să fiu eu însămi. Am ajuns la școală cu skateboard-ul, m-am așezat pe scaun. Toți elevii se holbau la mine. Am fost teribil de mândră că am îndrăznit.

A intrat profesoara și a întrebat:

Rose, n-ai uitat nimic?

Nu, mi-am făcut temele! Și mă pregăteam să i le arăt.

Nu, ție îți lipsește ceva!

M-au trimis la director, apoi au chemat părinții. Administrația școlii a înțeles că sunt încăpățânată, părinții erau de partea mea și nu m-au eliminat. Mi-au permis să merg cu skateboard-ul și nu cu proteze.”

Când a împlinit 16 ani, tatăl i-a cumpărat o mașină pe care au adaptat-o integral pentru conducere manuală. I-a pus o pârghie care accelera sau frâna mașina.

S-a așezat în genunchi în fața mea

Rosemary s-a cunoscut cu viitorul ei soț, Dave Siggins, la muncă. Dave lucra într-un magazin cu piese de schimb auto, Rose la un service auto. La început au discutat îndelung la telefon, au glumit și chiar au flirtat.

„Odată, la lucru, am avut nevoie să merg la magazin pentru piese de schimb, unde lucra Dave. M-am apropiat de tejghea și m-am adresat vânzătorului. I-am explicat ce-mi trebuie și el m-a ajutat. Glasul mi s-a părut cunoscut. Vânzătorul s-a apropiat de mine, s-a așezat pe vine ca să fie la același nivel cu mine – și așa am stat de vorbă.

El nu s-a uitat la mine o clipă, așa cum o fac alții holbându-se să înțeleagă ce mi s-a întâmplat. Când am terminat de discutat în legătură cu piesele de schimb, m-a invitat la o cafea, după slujbă. Bineînțeles că am fost de acord!”

El a plăcut-o pe Rose și s-au împrietenit. Dave a devenit pentru ea mai mult decât prieten, însă ea nu putea să facă primul pas. Și primul pas l-a făcut Dave. El a făcut nu numai primul pas, ci a cerut-o pe Rose de soție la televiziunea națională. El a luat-o pe Rose prin surprindere: desigur, ea spera în taină că Dave o să-i propună, dar nu s-a gândit că acest lucru se poate întâmpla în realitate și, mai mult, la televiziune.

Dave:

“Nimeni nu m-a întrebat: de ce ești cu ea, ce ai găsit la ea? N-ai putut să-ți găsești pe cineva mai ca lumea? Nimic de genul acesta! Pur și simplu, n-au fost asemenea întrebări.

I-am făcut cunoștință cu mama. Ea m-a întrebat: cum te descurci?

Cu ce?

Cu infirmitatea ei?

Dar ce are?

Nu are picioare!

Eu n-am observat!

Când am hotărât să ne căsătorim, eu am glumit că ea nu poate fugi de la cununie, că n-are cu ce să fugă.”

Rose:

„Eu nu am visat la un prinț, care să mă ducă pe un cal alb, la un castel uriaș și că vom avea 3 copii minunați... Dar m-am gândit că poate o să mă mărit, că nu sunt atât de groaznică... Poate cineva o să mă placă...”

Cea mai mare problemă este lipsa de tact a celor din jur.

Rose:

„Oamenii se holbează. Copiii, adulții – aproximativ la fel. Copiii, însă, se ascund mai puțin...”

Dave și Rose s-au căsătorit. Rose a îmbrăcat o bluză albă, tatăl i-a dus buchetul. Părinții au plâns de fericire.

Cu un asemenea diagnostic nimeni până acum nu a născut!

La un moment dat, Rose a înțeles că este gravidă. Nicio femeie cu o asemenea boală, pe care o avea Rose, nu a mai născut! Avea două alternative – fie să fie prima, fie să moară.

„Totdeauna mi-am dorit copii. Mi-a fost însă teamă să merg la doctor. Mi-a fost teamă că o să-mi interzică. Mama mea – foarte credincioasă – îmi spunea întotdeauna: Dacă Domnul vrea, atunci El îți va da neapărat copil.”

Medicii s-au temut s-o ia pe Rose în evidență. Mulți o sfătuiau să facă avort. Era neclar dacă copilul va fi sănătos. Rose a discutat cu soțul ei. El a zis:

- Ce poate fi mai rău? Poate să nu aibă mâini, picioare, să nu poată să gândească singur. Vei face întrerupere de sarcină?

- NU! Acesta este o ființă vie, crește înăuntrul meu. Este o parte din mine. Dacă Domnul a vrut ca eu să nasc acest omuleț, așa am să și fac. Și gata, nu mă mai gândesc la asta!

În prezent Rose se miră cum a putut să pună astfel problema:

„Gândiți-vă numai dacă mama mea s-ar fi dus la medic și i-ar fi spus – fiica dumneavoastră are probleme cu picioarele și nu va putea să ducă o viață normală – eu nu aș mai fi existat.”

O bună bucată de timp, doctorii s-au purtat cu Rose ca și cum ar avea de-a face cu o extraterestră. Toți aveau reacția – vezi, tu și așa nu ești normală, iar acum vei mai avea și...

„Eram însărcinată prima dată. Am crezut că o să fiu ajutată. M-am dus la un medic și s-a uitat la mine mirat. Ceva de genul – mda, ai dat de belea. Cum de-ai ajuns aici?!”

Singurul medic, care a fost de acord să urmărească sarcina lui Rose, a fost doctorul Wolfson.

„Acest cuplu, în special mama, a hotărât să păstreze sarcina, aducând ca jertfă propria viață, pentru că nimeni nu știa ce se va întâmpla. Nimeni până la Rose nu a trecut prin această situație. De la început i-am spus că poate să moară”.

Copilul a fost sănătos

Iată ce ne povestește Rose:

„Odată, la ecografie, medicul mi-a enumerat toate părțile corpului copilului. Și dintr-o dată el a pronunțat cuvântul – femurul. L-am întrebat imediat ce este acesta și dacă poate fi tratat. Doctorul mi-a spus atunci că acesta este un os al piciorului și că micuțul le are pe amândouă la locurile lor. Am întrebat dacă picioarele copilului sunt în regulă, iar doctorul mi-a spus că tocmai împinge cu ele! Am fost atât de uimită – copilul meu poate fi normal! Eram deja pregătită să primesc de la Dumnezeu orice fel de copil – sănătos sau nu”.

Principalul risc au fost plămânii. Doctorul s-a temut că dacă fătul nu va avea suficient loc să se dezvolte, el se va deplasa în sus și asta înseamnă că va afecta tot sistemul respirator al mamei.

A doua problemă – cezariana. Copilul era dispus transversal, ceea ce presupunea ca operația să fie făcută pe linia mediană a abdomenului – cum se făcea în secolul al XIX-lea.

Mama lui Rose a asistat la naștere și Rose i-a spus răspicat: „Dacă se va întâmpla să fii nevoită să alegi între mine și Luke – alege-l pe Luke! Gândește-te numai la Luke”.

Trebuie să numărăm degetuțele

Operația cezariană a fost cavitară și destul de grea, dar, în final, s-a născut un băiat absolut sănătos! Când pe Rose au dus-o prima dată la copil, nu-i venea să creadă că este sănătos: 

„M-am trezit și mi-am adus aminte ce abdomen umflat aveam. Și am realizat imediat: Copilul! Am dat de-o parte scutecul și m-am uitat la picioare, și-mi aduc aminte cum i-am numărat degetuțele. Au fost 10 – da, este întreg! Totul este bine. Totul va fi bine!

Nu m-am gândit că pot să am copii. Și, mai ales, nu am visat că o să am copii sănătoși. Acum Luke are 12 ani.”

„Luke are succese mari în fotbal și mă mândresc cu el. Mă străduiesc să-l fotografiez în timp ce joacă, deși la 12 ani nu-i mai place să pozeze pentru mama”.

Luke merge excelent cu skateboard-ul (mama l-a învățat) și patinează la fel de bine (a învățat singur să patineze; mama îi lega patinele de skateboard-ul ei și-l ducea la patinoar.) 

Curând în casa lor s-a abătut o nenorocire.

Când Luke nu avea încă doi ani, mama lui Rose a fost diagnosticată cu cancer în ultimul stadiu. Era toată familia în grija ei – tatăl cu Alzheimer, fratele retardat. Ea susținea familia, o consolida, se ocupa cu treburile gospodărești, îi susținea pe toți. Moartea ei a fost o lovitură enormă.

Mamele sunt pentru totdeauna

După moartea mamei sale, Rose s-a mutat în casa părintească. Acum grija pentru patru bărbați era asupra ei: tatăl, soțul, fiul și fratele retardat mintal!

„Mulți mă întreabă: cum te descurci cu toate? Pur și simplu acționez. Dumnezeu i-a poruncit mamei mele să nu ne abandoneze, iar eu acum nu pot să-i abandonez.”

„Invalizii consideră adesea că viața le este datoare. Eu am crescut cu sentimentul că nimeni nu-ți este dator cu nimic! Asta este tot ce ai, trăiește! Ridică-te! Acționează! Caută-ți forțele! Nu sta, nu te plânge că totul este groaznic. Da, viața este uneori detestabilă, dar trebuie să le așezi pe toate la locul lor.

Fiți pozitivi! Nu trebuie să căutați numai negativul!”

Jimmy, fratele lui Rose, nu s-a putut împăca cu venirea lui Rose în casa părintească: el a plecat de acasă. L-au căutat cu poliția. În final când tutela a amenințat că-l ia pe Luke din familie, s-au hotărât să se folosească de programul de reabilitare a invalizilor. După plecarea lui Jimm, viața a devenit mai ușoară. În curând Rose a descoperit că așteaptă al doilea copil.

A doua sarcină

„A doua sarcină nu a fost așa de ușoară ca prima. Aproape toată viața am trăit cu durere, dar acum mi-a fost foarte greu, tot timpul aveam sângerări, respiram greu, pur și simplu organismul se împotrivea noii sarcini. După câteva luni, medicii mi-au indicat repaus la pat. Toate treburile în casă le făcea soțul.

L-am întrebat pe Dumnezeu dacă nu cumva am vrut o bucată mult prea mare de la viață, mai mare decât îmi era permis?”

Nașterea a fost dificilă, operația cezariană a fost făcută pe vechea cicatrice. Când au scos fetița, nu respira. S-au străduit s-o resusciteze prin diferite metode și după câteva încercări nereușite, ea a început să respire.

Când, în sfârșit, fetița a fost bine, medicii s-au putut ocupa și de Rose: au fost puse în evidență principalele probleme ale sarcinii – medicii i-au îndepărtat vezica biliară și apendicele.

„Am fost tare bucuroasă când am aflat că mi-a fost rău nu din cauza sarcinii, nu din cauza micuței, ci din cauza propriilor mele organe!”

Pe 11 ianuarie 2006 s-a născut Shelby Cecilia Siggins

 

„Ne-au făcut ieșirea din spital și au început vremuri grele. Mă dureau toate, mă deplasam cu greutate, am intrat tot mai mult în depresie. Stăteam fără putere și nu-mi puteam lua în brațe nici măcar fetița să o hrănesc – mi se părea că mi se scurg toate măruntaiele.”

Ridică-te!

Rose a visat-o odată pe mama sa. Era nemulțumită că fiica ei nu face nimic și astfel se protejează:

„Nu te-am educat așa! Trebuie să cobori din pat, să începi să trăiești și să-ți îndeplinești obligațiile!”

Și Rose a început încet-încet să se miște, să coboare din pat, să-și hrănească și să-și legene fata.

„Am fost aproape de moarte. Dacă ar trebui să fac alegere din nou între moarte și copil – n-aș sta o clipă pe gânduri!”

După un an Rose și-a îngropat tatăl.

„A trebuit să continui viața din acel moment în care ea s-a terminat, când m-am întors acasă să am grijă de tata și de fratele meu. De aceea am în față acum întrebarea – cine vreau să devin? Acum când am crescut destul.”

Frumoasă istorie, nu? Dar o astfel de istorie a Cenușăresei zilelor noastre – nu are deloc zile luminoase.

Este greu cu copiii – Rose se teme că din cauza bolii ei, ceilalți copii vor râde de Luke și de Shelby: „Copiii pot fi cruzi!”

Rose se străduiește să facă cunoștință cu prietenii copiilor ei și să le povestească ce se întâmplă cu ea, cum poate ea să meargă și de ce este o mamă absolut normal (Da, imaginați-vă, o femeie adultă are discuții lămuritoare permanente cu copii de cinci ani…)

La Rose se holbează toți și oriunde. Venirea ei într-un loc cu oameni este totdeauna o încercare: o să aibă ea suficientă dârzenie să asculte toate întrebările și să suporte toate fețele curioase?

Încet, pe Rose o lasă mâinile.

„Vezi, mâinile nu sunt adaptate pentru mers. Înaintând în vârstă, îmi este din ce în ce mai greu să merg în mâini. Toată greutatea excesivă apasă pe articulații.”

Rose, însă, se scoală în fiecare dimineață, continua să trăiască și în fiecare zi mulțumește Lui Dumnezeu.

Eu tot mă gândesc de ce am hotărât noi că știm ce este frumusețea. Am hotărât că frumusețea este 90-60-90 și credem în asta. Și femeile se străduiesc să intre în aceste standarde ale frumuseții…

Este însă și frumusețea interioară… Știi cât de frumoasă poți deveni în interior?! Atât de frumoasă, că toți își vor aminti de tine – iată cât de frumoasă poți deveni în interior. Eu mă străduiesc din răsputeri…

Articolul a fost alcătuit după materialele: pagina de Facebook a lui Rose Siggins, Emisiunea Etraordinary People (2005, UK).

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com