Femeile cananeence şi câinii lor

foto: Orthphoto

Bunica răsturna mămăliga pe fundul de lemn, o tăia cu sfoara, ne punea înainte feliile aburinde, printre strachinile cu murături și cartofi prăjiți în untură. Când ne apucam de mâncat, cinci guri, nu ne mai dădeam rând. Bunica aștepta să terminăm, muia în untura caldă o bucată de mămăligă și mă trimitea s-o dau la câine. La urmă, aduna resturile de cartofi într-o strachină, apoi se așeza într-un colț, cu boțul de mămăligă în mână. Frământa boțul acela, privind în gol, oprindu-se din când în când, apoi, luând seama, întingea în strachină și mușca încet din el, dusă pe gânduri. Când observa că o pândim, lăsa strachina și râdea la noi.

Când a murit tata, mama avea 35 de ani și nu s-a mai recăsătorit niciodată, n-a mai avut timp, a intrat muncitoare la filatură, în trei schimburi, și așa ne-a crescut, doi copii. Odată s-au băgat portocale la alimentară, mama m-a trimis să stau la rând, am așteptat vreo două ceasuri. Când s-au deschis ușile, valul de oameni m-a dat la o parte, m-am trezit printre ultimii și m-am întors acasă plângând și fără portocale. Mama m-a luat de mână și ne-am întors la alimentară, s-a băgat de-a dreptul în față, „unde te bagi, nerușinato”, a răcnit un om, eu m-am speriat, dar mama i-a răspuns liniștită, „băiatul meu este olimpic la matematică”, și vânzătorul ne-a dat un kilogram de portocale.

Pe la 20 de ani, dacă cineva mi-ar fi spus, într-o zi, că voi fi preot, aș fi râs de glumeț și l-aș fi cinstit cu o vodcă. Eram ziarist, îmi petreceam zilele în redacție, iar nopțile în cârciumi. În biserică intrasem o singură dată, de nevoie, când m-am cununat. În diminețile de duminică, soția trăgea de mine, „a început liturghia, e păcat să dormi”, eu îi spuneam, „dar când eu fac liturghia, ei dorm”, ea se tulbura, „nu mai râde de cele sfinte”, „cele sfinte sunt pentru proștii care au nevoie de ele” îi spuneam, „atunci, trezește-te de dragul unei proaste”, și așa m-am trezit odată, am ieșit la plimbare, am intrat într-o biserică din Copou, la vremea când un dascăl fonfăit cânta heruvicul, și n-am mai ieșit niciodată. Am mai dormit, apoi, multe somnuri de moarte, din care ea s-a rugat cu aceeași răbdare să mă trezesc.

Binecuvântate să fie umilința și dragostea tuturor femeilor cananeence, care au hrănit câinii cu firimiturile de la masa stăpânilor!

Sursă: Jurnal scoţian