Efi avea
şaptesprezece ani şi vara locuia cu părinţii şi fratele ei la Boghiati. Aveau
şi livadă, şi grădină de legume, şi vindeau ceea ce scoteau din ele.
Îtntr-o seară, mama
a trimis-o pe Efi la un magazin, aproape de ei, să cumpere gaz pentru lampă.
Gândiţi-vă că atunci nu aveau curent. întorcându-se acasă, Efi a întâlnit un
băiat, coleg de-al ei. Vorbeau despre lecţii.
Se opriseră însă în
spatele unui camion şi, trecând fratele ei pe acolo, i-a văzut şi s-a smintit,
bănuind-o de viclenie, şi a pârât-o mamei.
- Efi ne face de
ruşine, a zis, stă la taclale în drum cu un băiat.
Când Efi a ajuns
acasă, mama a certat-o mult şi a şi bătut-o. Principiile erau foarte aspre
atunci. Efi s-a amărât mult. S-a răzvrătit pentru nedreptatea şi bănuielile
fratelui ei.
În ziua următoare
s-a întors acasă şi tatăl, care lipsise. El s-a purtat însă diferit, cu
înţelegere adică, şi cu bunătate.
- Eu aşa ceva nu
cred, i-a spus. Hai să udăm grădina. Tu stai acolo şi, când vezi că s-a udat un
rând, îmi spui, iar eu mut apa la următorul.
Aşa au făcut. Efi,
însă, nu dormise toată noaptea. Necazul şi nedreptatea o înăbuşeau.
Deznădăjduită, a
hotărât să-şi pună capăt vieţii. Când a plecat deci cu tatăl în grădină, şi-a
făcut un plan: să ia o substanţă toxică pentru stropit grădina şi seara, după
udat, să o bea şi să moară. Se gândea: „O să văd atunci, or să mă
iubească?" A luat deci acea substanţă, a pus-o în buzunar şi aştepta să se
însereze, să o poată lua. Ceasul cel greu n-a întârziat să vină. Fără grijă,
tatăl i-a spus:
- Mergi la capătul
grădinii şi închide apa.
S-a dus repede. Nu
o vedea nimeni, era singură. Tatăl era destul de departe. Tremurând, a băgat
mâna în buzunar. în acea clipă a auzit paşi. N-a apucat să se mişte, şi în faţa
ei a apărut un preot necunoscut. A salutat-o şi i-a zis:
- Efi, ştii cât de
frumos este raiul!... Lumină, bucurie, fericire. Hristos este în întregime
lumină, şi răspândeşte bucurie şi fericire tuturor. Ne aşteaptă în cealaltă viaţă,
să ne dăruiască raiul. Există însă şi iadul, care este întreg întuneric,
tristeţe, necaz, chin, amărăciune. Dacă iei ce ai în buzunar, o să mergi în
iad. Arunc-o de îndată, ca să nu pierdem frumuseţea raiului.
La început Efi s-a
pierdut, dar peste puţin timp şi-a revenit şi, după ce a aruncat, fără să-şi
dea seama, ce avea, a zis:
- Aşteptaţi puţin
să-l chem şi pe tata, să vă vadă. A alergat prin grădină, rătăcindu-se printre
cocenii de porumb. în cele din urmă l-a găsit pe tata şi i-a spus:
- Tată, hai repede
să vezi un preot care a venit la capătul grădinii noastre!
Însă, când au ajuns
la locul unde trebuia să aştepte preotul, nu era nimeni.
Pentru multă vreme
Efi n-a putut să-şi explice toate câte se întâmplaseră în acea seară. Nu-şi
putea explica apariţia preotului. îşi dorea să-l întâlnească. îi salvase viaţa.
În fiecare iarnă
întreaga familie cobora în Athena. Efi mergea de multe ori la naşa ei, care era
foarte credincioasă, şi rămânea multă vreme lângă ea. Naşa ei obişnuia să
primească şi să găzduiască în casa ei teologi, preoţi, monahi. Odată, deci,
când Efi era la naşa ei, aceasta avea pe cineva în vizită, în salon. Efi nu
ştia cine este. La un moment dat naşa a intrat în bucătărie şi i-a zis Efei:
- Efi, pregăteşte
dulceaţă şi cafea pentru oaspete, şi adu-le în salon.
Efi le-a pregătit.
A întârziat însă puţin şi, când era gata să le ducă, a venit naşa, care i-a
spus:
- Nu tava asta.
Pune-o pe cea de argint, căci avem un oaspete de seamă.
Efi s-a întors la
bucătărie, a schimbat tava şi a mers în salon. Dar, ce să vadă! în faţa ei era
acel preot pe care îl văzuse în acea seară grea, la ei în grădină.
- Sunt părintele
Porfirie, i-am zis zâmbind.
Aşa ne-am cunoscut
şi, de atunci, suntem buni prieteni. Efi are acum o familie cu mulţi copii. A binecuvântat-o
Dumnezeu. Vedeţi ce căi poate meşteşugi Dumnezeu, când vrea să mântuiască un
om?
Sursă: Ne vorbeşte
Părintele Porfirie, Editura Egumeniţa, pg. 119-121
0 comments:
Trimiteți un comentariu