de Tatiana Șișova şi Irina
Medvedeva
Talentatul
jurnalist Serghei Ignatov a realizat o emisiune în care a discutat imaginea
despre femeie pe care şi-o formează copiii în urma vizionării desenelor animate
occidentale. Realizatorul a făcut o afirmaţie care le-a deschis ochii părinţilor
asupra lucrurilor ce sunt sădite în minţile şi sufletele copiilor lor: „Veţi râde,
dar în comportamentul eroinelor din desene nu există pudoare”.
Discuţia ne-a stârnit
nedumerirea cu privire la un amănunt, despre care l-am întrebat pe Serghei:
– Dar unde este ridicolul? De ce aţi vorbit aşa?
Oare pudoarea e ceva ridicol?
– Pentru unii, cu
certitudine e ridicolă!, ne-a răspuns el. Şi vă asigur că astfel de persoane nu
sunt puţine. Acum nici nu se mai pomeneşte acest cuvânt. De aceea a trebuit să
mă delimitez oarecum.
Un cunoscut de-al
nostru ne rugase cu ani în urmă:
– Să scrieţi neapărat
ceva despre feciorie!
Pe el nu îl stânjenea
deloc cuvântul, ci dimpotrivă, îl stânjenea că nimeni (sau aproape nimeni) în
ziua de astăzi nu-l mai pomeneşte.
În fond, şi
cunoscutul nostru, şi jurnalistul Serghei Ignatov vorbeau despre acelaşi lucru.
Numai că unul se ruşina de neliniştea sa, iar celălalt nu. Amândoi erau îngrijoraţi
că în societatea contemporană valoarea pudorii se reduce la zero (în cel mai
fericit caz) sau chiar e percepută ca valoare negativă.
Poate sunt persoane
cărora afirmaţia aceasta le va părea exagerat de dură?
Atunci vom încerca să
aducem şi argumente, deoarece nu este vorba de o deviere culturală obişnuită,
ca cele de care am avut parte din belşug în ultimele decenii, ci de o problemă
vitală. Şi, dacă nu tăiem nodul gordian, ne aşteaptă vremuri triste, chiar
tragice, căci efectele se vor resimţi şi în sfere care par să nu aibă nicio legătură
cu subiectul în cauză.
În pas cu moda
Legat de subiectul
respectiv, se pare că, încă de pe la mijlocul anilor 2000, a avut loc ceea ce
Hegel ar fi numit „trecerea de la cantitate la calitate”. Convieţuirea desfrânată,
care în mediul tineretului este în mod viclean denumită „căsătorie de probă”
sau chiar „căsătorie civilă” (creându-se intenţionat o confuzie, căci căsătoria
civilă este un acord matrimonial înregistrat la oficiul de stare civilă), a
devenit un fenomen atât de răspândit, încât e percepută ca noua normă. Şi vârstnicii
au încetat să mai judece acest obicei, cu toate că odinioară nu se prea grăbeau
să gândească la fel ca tinerii.
Cum se spune mai nou, au o „atitudine înţelegătoare”:
„Să îi lăsăm să trăiască aşa, să se cunoască mai bine, să îşi verifice
sentimentele. Căsnicia nu e glumă. Uite câte divorţuri sunt azi! Şi de ce? Păi
de-aia că s-au grăbit la oficiul stării civile!
Ba chiar apar şi
atitudini mai radicale. De exemplu, la întrebarea ce mai face fiul-student, răspunsul
tipic sună acum aşa:
– Bine, slavă
Domnului! I-au venit minţile la cap, trăieşte cu o fată. Are o influenţă bună
asupra lui: are grijă ca el să înveţe, să nu bea, să nu se amestece cu cine ştie
cine. Ne bucurăm mult!
Dacă riscaţi să
numiţi acest tip de convieţuire „dezmăț”, vă veţi confrunta cu nenînţelegere generală.
Veţi fi privit ca un mamut din Epoca Glaciară readus la viaţă:
– Ce legătură are
dezmăţul? Dezmăţ e când schimbi zilnic partenerii. Sau când faci perversiuni...
Iar aici, dimpotrivă, tinerii s-au potolit, încearcă să trăiască o viaţă de
familie. Nu numai că nu e vorba de dezmăţ, ci e chiar un comportament moral, o
atitudine responsabilă şi serioasă faţă de căsnicie!
Cu durere suntem
nevoiţi să constatăm că asemenea vederi nu mai sunt deloc o raritate, chiar şi
printre ortodocşi.
Nu au fost degeaba
apelurile insistente „de a iubi copiii, de a evita presiunea asupra lor şi
moralizarea excesivă, luând în considerare realităţile lumii, care s-a schimbat
ireversibil”. Şi mai ales îndemnurile de a păstra bunele relaţii cu copiii,
orice s-ar întâmpla, pentru că tocmai acesta ar fi semnul dragostei adevărate.
Actuala stare de fapt
este urmarea legitimă a fricii nevrotice că nu vom fi înţeleşi de ceilalţi. De
câte ori nu am auzit în anii trecuţi:
– Nu este voie să
pledăm pe faţă pentru interdicţia avortului! Oamenii nu ne vor înţelege! Nu
trebuie să le mai interzicem fetelor să poarte fuste mini cu talie joasă, care
lasă buricul la vedere! Vom fi ridiculizaţi. Şi este în general absurd să vorbeşti
împotriva filmelor cu scene erotice. Toate filmele sunt acum aşa. Ce, acum să
nu ne mai uităm la filme? Să ne uităm doar la filme vechi? Să nu lăsăm cumva
impresia că suntem nişte obscurantişti şi marginalizaţi! Trebuie să fim în pas
cu lumea modernă!
Şi, cum lumea
modernă a ultimelor decenii se sexualizează tot mai mult, tendinţa de a merge în
pas cu ea atrage, fireşte, renunţarea la alte şi alte principii. Aşa ajungem să
auzim tot mai des de femei ortodoxe care se bucură că fiul, chiar dacă nu s-a însurat,
măcar „trăieşte cu o fată”. Ce-i drept, de obicei astfel de afirmaţii sunt încă
însoţite de un oftat: adică nu e neapărat bine, dar nu avem ce face.
Nu foarte des, dar
uneori, mamele care vin la şedinţele cu părinţii se plâng de atmosfera imorală
din rândurile elevilor care frecventează şcolile ortodoxe. De exemplu, o fetiţă
a fost retrasă de la şcoală, deoarece colegele ei de clasa a cincea se lăudau
cu aventurile lor amoroase, care cică nu constau doar din priviri aruncate pe
furiş şi alte asemenea „fleacuri romantice”. Fetele se lăudau că aveau deja câte
un prieten, iar Sveta (să o numim aşa) nu avea. Fata îşi făcea griji şi era
frustrată din cauza asta. Cu siguranţă erau mai degrabă fantezii copilăreşti,
dar fantezii depravate. Nu dăm amănunte, însă vă asigurăm că, fără acces la
site-uri pornografice şi alte surse informative „de iluminare sexuală”, un
copil normal educat într-o familie ortodoxă nu va avea astfel de fantezii. Asta
înseamnă că cel puţin o parte dintre fetiţele respective fuseseră expuse la
astfel de surse de informare. Ceea ce ne duce la concluzia că părinţii lor,
aparent orientaţi spre valorile creştin-ortodoxe (altfel de ce şi-ar mai fi dat
copiii la o şcoală ortodoxă cu plată?), nu considerau cultivarea pudorii ca pe
o problemă importantă.
Aşadar, ne confruntăm
cu fetiţe de 12-13 ani dintr-un mediu ortodox, care deja au „prieten”. Şi cu
mame care, cu un calm olimpian, îşi lasă fetele să se adune într-o gaşcă veselă
la o vilă unde nu vor fi prezenţi adulţi. Sau mama care îşi lasă copiii singuri
acasă? La întrebarea mirată: „Nu vă e frică să-i acordaţi copilului libertate
nelimitată într-o astfel de situaţie?”, ele răspund ca tipicele eroine din
filmele occidentale: „Este destul de mare. Sper că e cu capul pe umeri”.
Totuşi, în mediul
bisericesc, aceste exemple sunt deocamdată „excepţii”.
Să ne amintim de
povestea din copilărie...
– Şi ce dacă?, vine
de obicei replica. Ce e rău în asta? Să zicem că au apărut obiceiuri noi.
Suntem liberi. Cine vrea poate face căsătorie de probă, cine nu, se poate săruta
prima oară la cununie. Nimeni nu ne impune să trăim ca pe vremuri.
Această obiecţie
este pe cât de frecventă, pe atât de superficială. Păcatul, viciul şi orice rău
nu pot coexista paşnic pe picior de egalitate cu binele. Ori trimiţi răul la
locul lui, în vizuina sa de şobolan, ori îl laşi să iasă de acolo, permiţându-i
să avanseze repede şi agresiv până te domină. Răul creşte şi ajunge să îi atragă
pe orbita lui pe cei care nu au o puternică temelie morală, riscând să-i
strivească pe cei care i se opun după ce el deja a crescut.
De exemplu, porneşti
de la premisa că întrebuinţarea de droguri este alegerea liberă a fiecăruia şi
nimeni nu este forţat să o facă. Dar, în final, ceea ce a început în deplină
libertate se termină în cătuşele viciului: sunt aruncate în infernul narcotic întregi
state, ale căror cetăţeni nu mai au apoi altă posibilitate de a-şi câştiga
existenţa decât cultivând mac pentru opiu, cânepă sau plante de coca.
Povestea populară
rusească despre vulpe şi iepure ilustrează foarte bine dinamica expansiunii răului.
La început, vulpea este atât de slabă, de nenorocită, de îngheţată bocnă în căsuţa
ei rece, că nu-ţi poţi imagina ce rău se poate întâmpla dacă iepurele o lăsă în
tinda lui. Dimpotrivă, este foarte mărinimos să faci o faptă de milostenie cu
amărâta îngheţată, trecând cu vederea că e, de fapt, un animal de pradă! Numai
că vulpea nu rămâne prea mult timp în tindă, ci începe să o facă pe stăpâna în
casă şi, în scurt timp, îl dă afară pe iepurele cel mărinimos. Cum s-ar zice
astăzi, îi uzurpă drepturile.
Cu fecioria e aceeaşi
poveste. Nu poţi coexista paşnic cu dezmăţul. Cu ceva timp în urmă, părinţii şi
profesorii începeau să observe cu mirare că multe fete de liceu şi chiar şi mai
multe studente ascundeau cu ruşine faptul că… erau virgine. Ce era ruşinos? Ba
dimpotrivă! Castitatea este o virtute indiscutabilă. Şi, cum astăzi este o
raritate, ar trebui, în mod logic, să fie cu atât mai mult preţuită. În schimb,
ea stârneşte doar ironii. De acestea se feresc fetele şi băieţii care îşi păstrează
curăţia. Vă daţi seama? Băieţii feciorelnici se tem de batjocură, de parcă
fecioria ar fi un handicap! Cu toate astea, lumea modernă dezaprobă ironizarea
handicapului. În astfel de cazuri, conform legii, se poate apela chiar şi la
instanţa de judecată. Aşadar, curăţia trupească este mai rea decât un handicap.
Cu atât mai paradoxal, cu cât handicapul nu depinde de om, dar păstrarea curăţiei
este o chestiune de alegere personală. Pe care acum o percepem ca pe o vină. Ca
şi cum comportamentul nostru este deviant şi antisocial. Din casa conştiinţei
noastre sociale a fost dată afară noţiunea de feciorie ca virtute. În ea stăpâneşte
acum vulpea-viciu.
Nu lăsa viciul să-ţi
calce pragul!
În Occident, viciul
îşi manifestă superioritatea şi mai hotărâtor – mai bine zis şi mai furios. Am
primit de la o profesoară din Suedia manuscrisul cărţii sale de eseuri, Şcoala
suedeză prin ochii unei mame rusoaice. În carte se relatează multe episoade şocante,
dar cel mai oribil, despre propria ei fiică, nu este cuprins în carte. Profesoara
ni l-a relatat ea însăşi. Într-o zi, pe când avea 14 ani, fetiţa ei a rămas după
ore să mai stea de vorbă cu colegele. Acestea au servit-o cu o ţigară. După ce
le-a refuzat, o fată mai mare a întrebat-o batjocoritor:
– Te pomeneşti că eşti
şi virgină?
Fata profesoarei,
fiind educată de o mamă ortodoxă, a răspuns sincer:
– Da.
Atunci, celelalte
fete au început să o bată. Au lovit-o cu picioarele, inclusiv în cap. Timp de o
jumătate de an, schilodită, s-a zbătut între viaţă şi moarte. Totuşi a supravieţuit.
E lesne de înţeles că nu s-a mai întors la şcoala respectivă. Mama a încercat să
deschidă proces, dar sistemul suedez de protecţia copiilor, care păzeşte
drepturile minorilor „aflaţi în conflict cu legea”, a apărat bine drepturile
tinerelor care o atacaseră pe fată. Experta în psihologie la care s-au adresat,
ascultând povestirea fetiţei, s-a alarmat: Ar fi putut şi ea să mintă! Dacă nu ar
fi făcut pe inocenta, nu ar fi avut probleme.
Cazul este strigător
la cer, dar deloc singular. La începutul anilor 2000, una dintre prietenele
noastre din Kiev, angajată la Rada Supremă, parlamentul ucrainean, a reuşit să-şi
trimită fiica de 15 ani într-o tabără britanică pentru tineret, crezând că
astfel fetiţa va cunoaşte Anglia şi îşi va exersa engleza. În realitate, nu s-a
întâmplat nici una, nici alta. Aproape imediat după sosirea în tabără, fata a
dat telefon şi a cerut să fie luată acasă. La întoarcere, s-a aflat care a fost
problema. Colegii ei „civilizaţi” făcuseră sex în grup şi încercaseră destul de
energic să o forţeze la acest act. De frică să nu fie violată, a fugit din tabără
şi, timp de câteva zile, până când s-au rezolvat detaliile de călătorie, a
locuit la nişte cunoştinţe londoneze ale părinţilor (bine că a avut
coordonatele lor!).
Să nu uităm că întâmplările
de mai sus nu sunt dintr-o închisoare sau din bârlogul vreunei bande, ci
dintr-o prestigioasă şcoală suedeză şi, respectiv, dintr-o nu mai puţin
prestigioasă tabără de tineri din Anglia care beneficia de cele mai bune
recomandări pentru un copil ca cel al unei funcţionare la parlamentul
ucrainean.
Cei care iubesc atât de mult Occidentul se pot „mângâia” cu faptul
că şi la noi, în Rusia, dezmăţul prinde avânt în mod agresiv. De curând, mama
unuia din pacienţii noştri ne-a povestit ce a păţit cu băieţelul ei de 11 ani.
Fiindcă a vrut să-l ferească de influenţe vătămătoare, nu s-a uitat la bani şi
l-a mutat la o şcoală particulară foarte scumpă, unde se menţinea o disciplină
foarte severă, nu erau narcomani, se încuraja atitudinea serioasă faţă de învăţare
şi – ceea ce pentru băiat era important – se juca hochei, sub conducerea unui
antrenor. Kolia adora hocheiul, aşa că abia a aşteptat să înceapă noul an şcolar.
Într-o zi de iarnă,
el a apărut acasă cu dintele din faţă spart. Mama a crezut că a alunecat pe
gheaţă şi a căzut sau că a avut un accident la hochei. Kolia nu a comentat, dar
nici nu a intrat în detalii. Spre seară, deoarece tatăl avea de gând să lămurească
situaţia cu antrenorul, băiatul a fost nevoit să dezvăluie cele întâmplate. Roşind
şi bâlbâindu-se stânjenit, le-a povestit că dintele i l-a spart colega de clasă,
înfuriată că nu a vrut să o sărute de ziua ei (împlinea 11 ani), cum făcuseră
toţi ceilalţi băieţi. Ba chiar băiatul i-a zis că e ruşine să faci aşa ceva!
Să ne amintim din
nou povestea despre vulpea care l-a scos pe iepure din propria casă. Cu menţiunea
că viciul, spre deosebire de vulpe, nu se potoleşte nici după ce câştigă teren.
El vrea să şteargă virtutea de pe faţa pământului, să o distrugă, să nu mai rămână
nimic din ea, nici măcar amintirea. De aceea, viciul nu trebuie să-ţi calce
pragul. Nu trebuie lăsat să-ţi intre-n tindă. El trebuie respins şi înghesuit
departe, în casa rece a dispreţului social.
Descoperirile lui
Pitirim Sorokin
Numele lui PitirimSorokin este prea puţin cunoscut cititorilor ruşi. În perioada sovietică, lucrările
sale nu s-au bucurat de prea multă promovare, deoarece a făcut parte din primul
val de emigranţi ruşi în SUA. Iar azi e trecut sub tăcere, întrucât părerile
sale vin în contradicţie flagrantă cu ideologia contemporană liberală. Cu toate
acestea, Pitirim Sorokin nu a fost un simplu sociolog, ci un adevărat geniu. În
mod caracteristic geniilor, a depăşit cu mult vremurile în care trăia. Cartea
sa, Revoluţia sexuală americană, a fost publicată în 1956, când în America nici
nu se folosea termenul de „revoluţie sexuală”. Chiar şi în Europa, care era mai
avansată, sintagma a apărut abia în 1968. Savantul rus, care poseda un talent
unic pentru previziuni ştiinţifice, a reuşit să vadă în viitor. A analizat cu
scrupulozitate şi a prelucrat (fără calculator şi Internet!) un enorm volum de
date din domeniul istoriei, culturii, literaturii, psihiatriei.
Iată cum îşi
prezenta el această muncă titanică: „Studiind aproximativ 200.000 de tablouri şi
sculpturi, nu am găsit, practic, reprezentări erotice ale corpului realizate între
secolele al X-lea şi al XIII-lea. Dar, de atunci şi până în zilele noastre,
ponderea lor a crescut mereu: 0,4% în secolele XIV-XV, 10,8% în secolul al
XVI-lea, 21,3% în secolul al XVII-lea, 36,4% în secolul al XVIII-lea, 25,1% în
secolul al XIX-lea şi 38,1% în primii douăzeci de ani ai secolului XX”.
Arătând că
sexualizarea conştiinţei umane duce la distrugerea familiei prin creşterea numărului
de divorţuri, incapacitatea de a trăi în familie, refuzul de a naşte copii şi
creşterea abandonului de copii, Pitirim Sorokin face apoi o amplă sinteză. El
analizează influenţa revoluţiei sexuale (cu 15 ani înainte de începerea
acesteia!) asupra economiei, culturii şi politicii. Pe scurt, asupra situaţiei
statului şi a societăţii.
„Deoarece viaţa
sexuală dezordonată zdruncină sănătatea fizică, psihică, morală şi capacităţile
de creaţie ale adepţilor săi, ea are aceeaşi influenţă şi asupra unei societăţi
majoritar formate din oameni depravaţi. Cu cât este mai mare numărul acestora,
cu cât comportamentul lor devine mai pervers, cu atât mai grele sunt consecinţele
pentru societate. Iar dacă societatea este în cea mai mare parte formată din
anarhişti sexuali, până la urmă aceştia o vor distruge”.
Savantul american
de origine rusă mai scria: „Când viaţa sexuală dezordonată se răsfrânge asupra
majorităţii membrilor societăţii, creşte numărul de boli psihice, de furtuni
emoţionale şi de crize sau paralizii ale voinţei…. Paralizia voinţei
indivizilor duce la incapacitatea societăţii de a mai controla impulsurile
biologice şi emoţionale, ispitele trupeşti, dorinţa de îmbogăţire materială,
setea de putere. Şi scade apetitul societăţii pentru sacrificii şi pentru îndeplinirea
îndatoririlor dificile, dorinţa societăţii de a-şi determina un parcurs istoric
şi de a-l urma. Dintr-o comunitate care se autodetermină şi se autocontrolează,
societatea degenerează în ceva ce pluteşte pasiv până la marginea Niagarei
istorice”.
Paralizia voinţei,
adică incapacitatea societăţii de a se împotrivi ispitelor, duce la
nerespectarea legilor şi, în consecinţă, la slăbirea acestora. Iar „când o
grupare conducătoare şi societatea în ansamblu slăbesc severitatea legilor,
scrie Pitirim Sorokin, după numai trei generaţii are loc decăderea culturii. La
fel s-a întâmplat în ultima etapă a civilizaţiilor babiloniană, persană,
macedoneană, mongolă, greacă şi... la finele dinastiei Ptolemeilor în Egipt”.
Cultura nu există
separat de societate, ea influenţează direct decăderea şi degradarea acesteia: „O
societate paşnică nu poate fi puternică din punct de vedere moral când mulţi
dintre membrii ei sunt nişte nihilişti egoişti absorbiţi de plăceri. În mod
inevitabil, aceştia vor intra în conflict unii cu alţii, ceea ce va duce la o
permanentă încălcare a normelor morale şi juridice şi la o continuă lezare a
intereselor vitale ale celorlalte persoane. Rezultatul va fi zdruncinarea
treptată a ordinii legislative şi morale existente şi războiul continuu între
membrii comunităţii, care aleargă fiecare să strângă cât mai multe bunuri
materiale şi plăceri. În această luptă, legea va fi mereu încălcată, la fel şi
normele de comportament, care treptat vor fi complet eliminate. Astfel,
societatea se va apropia de starea de anarhie morală, când fiecare se va
considera pe sine însuşi drept unic legiuitor şi judecător, deţinător al
dreptului de a perverti normele morale şi juridice după cum crede de cuviinţă.
O societate ai cărei piloni sunt atât de slăbiţi moral îşi pierde solidaritatea
internă şi virtuţile civile, absolut necesare pentru propria bunăstare. O
astfel de societate va fi tot mai des tulburată de dezordini sociale şi
revolte, iar siguranţa oamenilor va fi mereu sub ameninţarea brutală a infracţionalităţii”.
Temelia securităţii
unui stat
Politicienii,
activiştii publici şi savanţii noştri vorbesc şi scriu mult despre renaşterea ţării.
Se propun noi modele economice, schimbarea cursului politic, reforme în învăţământ
şi sănătate, modernizarea agriculturii, lupta anti-corupţie şi noi iniţiative
legislative. Şi acestea sunt importante. Dar Pitirim Sorokin socotea prioritar
altceva. El făcea o legătură pe care gânditorii noştri contemporani o ignoră
complet. Ba chiar zic că lucrurile stau exact pe dos! Dacă unui general care se
nelinişteşte pentru Patrie şi pentru slăbirea forţelor armate îi spui azi că e
nevoie nu doar de bani, ci şi de păstrarea castităţii în rândul ofiţerilor şi
soldaţilor, se va mira sincer (deşi ştie şi el prea bine că desfrâul zdruncină
sănătatea, iar hedonismului afectează spiritul combatanţilor).
Dacă i-ai spune
acelaşi lucru unui economist, acesta nu va înţelege ce legătură are „obsesia
sexuală” (conform expresiei lui Pitirim Sorokin) cu nişte probleme care nu au
deloc caracter amoros. Desigur, el nu va nega influenţa moralităţii asupra
economiei. Însă, în noţiunea de „moralitate” el va include cu totul altceva:
cinstea, decenţa în afaceri. În legătură cu aceasta, P. Sorokin are următoarele
reflecţii: „Deoarece o activitate economică inteligentă, durabilă şi de succes
este posibilă doar în contextul unei ordini sociale stabile, care garantează
securitatea şi pacea interioară a populaţiei paşnice, dezordinea sexuală este
deosebit de nefavorabilă pentru o bună dezvoltare economică. În cele din urmă, în
astfel de perioade de anarhie morală, scade nivelul de trai, iar activitatea
economică încetineşte. Când dezordinea cronică începe să se răspândească în
toată societatea, apar nenorocirile, sărăcia şi foamea. Acestea se termină doar
când societatea se trezeşte din amorţeală şi îşi corectează modul de viaţă, de
comportament şi de gândire”.
Dacă nu mizează şi
pe castitate, conducătorii noştri mizează în mod cu totul nerealist pe
patriotism. Doar nu credem că nişte egoişti depravaţi conduşi de propriile
patimi şi vicii, pentru care sunt în stare să-şi părăsească şi să-şi trădeze
familia, care se luptă „pentru cât mai multe bunuri materiale şi plăceri”, sunt
în stare să-şi pună viaţa în joc pentru compatrioţii lor – nişte oameni pe care
nici măcar nu-i văd la faţă! Dimpotrivă, unii ca aceştia se vor strădui să
profite de situaţie, nu se vor ruşina de trădare, vor trece de partea
inamicului, vor face orice, doar să îşi păstreze viaţa şi plăcerile.
Ce planuri pot exista
pentru o renaştere a ţării, dacă în contextul dat e greu să mizezi chiar şi pe
o stabilitate relativă?
Demonii gemeni
„Anarhia sexuală
este soră geamănă cu cea politico-socială. Deşi una poate să apară înaintea
alteia, ele sunt strâns legate şi interdependente”, afirma P. Sorokin. El aduce
o mulţime de exemple din vastele sale cercetări: „După secolul al VI-lea, cele
mai tulburi secole din istoria Europei au fost: secolele XIII-XVI, prima jumătate
a secolului al XIX-lea şi secolul XX. În
istoria greco-romană şi europeană, din anul 600 î.Hr. şi până în prezent, au
avut loc 1.623 de revolte interne (cf. cărţii mele, Social and Cultural
Dynamics, V.III. Cap. 12-14). Studierea sistematică a acestor tulburări sociale
arată că, în fiecare din aceste perioade, se înregistrează o creştere a desfrâului.
Uneori libertatea sexuală precede o explozie de perturbări sociopolitice,
alteori cele două procese au loc simultan. Dar aproape întotdeauna aceste două
forme de anarhie au mers mână în mână”.
A fi sau a nu fi?
Cu câţiva ani în
urmă, am înfiinţat proiectul „Mediul curat”. Poate că mulţi veţi crede că e
vorba de unul din acele curente ecologice la modă azi. Într-o oarecare măsură,
aşa şi este. Numai că, în proiectul nostru era vorba despre purificarea
mediului moral, o ecologie morală. Sigur, noi nu atentam la societate în
ansamblu, ci aveam ţeluri mai modeste, la nivelul familiei şi al şcolii. Ba şi
mai modeste: ne doream ca măcar câţiva directori de şcoală (sau unii profesori)
să le ceară părinţilor să supravegheze nu doar cum îşi fac temele copiii, să se
ocupe nu numai de achiziţionarea de rechizite, ci să-şi protejeze vlăstarele de
decăderea morală, deoarece aceasta încetineşte dezvoltarea intelectuală şi împiedică
obţinerea de bune rezultate şcolare. După părerea noastră, părinţilor nu li
s-ar cere mult: să nu le dea voie copiilor să se joace pe calculator sau să aibă
acces la reviste şi site-uri indecente, să îi dezveţe de înjurături, să nu îi
lase să-şi facă piercing şi să se îmbrace provocator etc. Şi, desigur, să
supravegheze cu stricteţe timpul lor liber, împiedicându-i să aibă relaţii
sexuale timpurii. Desfrâul adolescentin poate deveni o situaţie extraordinară,
nu mai puţin periculoasă decât întrebuinţarea narcoticelor. Cu durere, suntem nevoiţi
să recunoaştem că în şcolile de stat ideea noastră nu a fost promovată. Şcolile
ortodoxe se străduiesc, împreună cu părinţii, să creeze un mediu curat din
punct de vedere moral. Dar aceasta este o picătură în mare, în condiţiile înverşunatului
dezmăţ de la nivelul întregii societăţi. În şcolile de stat, proiectul s-a
dovedit nerealizabil, pentru că acolo sunt obligaţi să primească copiii după
criteriul domiciliului, fără să le pună părinţilor alte condiţii.
Poate că acum, când
statul a început să vorbească, în sfârşit, despre educaţia duhovnicească şi
morală a elevilor, va apărea şi nădejdea de a realiza proiectul „Mediul curat”.
(Ne este indiferent dacă se va numi altfel şi alţii vor fi autorii.) Dar vedem
că şcolile care au luat hotărârea să facă acest „experiment curajos” sunt
absolut insuficiente pentru a ne salva ţara. Toată Rusia trebuie să devină un „mediu
curat”. În orice caz, cea mai mare parte a ei.
Dacă vrem ca ţara
noastră să aibă un viitor. Şi nu doar de dezvoltare, ci chiar de continuare a
vieţii! Este foarte important ca oamenii să înţeleagă: apărarea castităţii este
nu doar o problemă legată de propria mântuire, ci şi de securitatea naţională.
Este o chestiune la fel de importantă ca şi apărarea graniţelor ţării.
Literalmente, este o alegere între viaţă şi moarte. Într-atât încât, de fapt,
nu există alternativă. Dacă societatea este în toate minţile, ea nu poate să
aleagă moartea.
Sursă: Ştiri pentru viaţă
Traducere: Diana Guţu
0 comments:
Trimiteți un comentariu