Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul - rugăciunea specifică a Postului Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul:

“Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile, căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare).

La prima citire, o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunînd: “Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”. Întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o “verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă “în jos” decât “în sus”, care încearcă mereu să ne convingă că nicio schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde “pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că, fundamental, Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea, devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este, astfel, o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe “alţii”. Se poate exprima, la fel de bine, prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează, astfel, cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata “pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este, prin acelaşi simbolism, supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine, este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat, el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt, astfel, “obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată, deci, prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi, rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci, opusul său este tocmai plinătatea. Dacă, de obicei, înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală, îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care, de obicei, trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea, se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul “natural” sau “căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine, se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este “iertător”, ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi, în orbirea noastră, nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea, acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: “dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci cînd “vedem greşalele noastre” şi când “nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman, mândria, va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi, asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi “a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne “psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic)

Sursă: Logos

Sensul cuvântului: "Părinte, roagă-te pentru mine!"

Mikhail Nesterov, Linişte, 1903

O perioadă am stat împreună, după care Stareţul a părăsit chiliuţa sa şi s-a retras mai departe, cam la 200 de metri, în altă chilie, pe care i-o pregătisem eu însumi. Într-o zi, după ce am mâncat, când i-am pus ca de obicei metanie ca să merg la chilia mea mi-a strâns mâna şi mi-a spus zâmbind:

– În seara asta îţi voi trimite un pacheţel. Ia aminte să nu-l pierzi!

N-am înţeles la ce s-a referit, nici nu m-am gândit prea mult la asta, ci am plecat. După odihnă, ca întotdeauna, am început privegherea şi m-am pregătit, aşa cum îmi arătase, să-mi încep rugăciunea, ţinându-mi, pe cât puteam, mintea să nu rătăcească. Uitasem cu desăvârşire ceea ce-mi spusese despre pacheţel.

Nu-mi aduc aminte cum am început, dar ştiu bine că n-am apucat să rostesc de multe ori Numele lui Hristos, că inima mi s-a şi umplut de dragoste faţă de Dumnezeu. Deodată am început să rostesc Rugăciunea cu atâta uşurinţă, încât nu mă mai rugam, ci mă minunam foarte mult de această revărsare de dragoste. Doream să-i îmbrăţişez şi să-i sărut pe toţi oamenii şi toată zidirea şi, în acelaşi timp, cugetam atât de smerit, încât simţeam că sunt sub toate făpturile. Însă plinătatea şi flacăra dragostei mele erau pentru Hristos, pe Care-L simţeam prezent, dar nu-L puteam vedea, ca să cad la preacuratele Sale picioare şi să-L întreb cum pârjoleşte atât de mult inimile şi totuşi rămâne ascuns şi necunoscut. Aveam atunci o încredinţare lăuntrică că acela era Harul Duhului Sfânt şi că aceea era Împărăţia Cerurilor, despre care Domnul nostru spune că este înlăuntrul nostru (Lc. 17, 21), şi ziceam: „Doamne al meu, să rămân aşa şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Starea asta a ţinut destulă vreme, dar încet-încet, am revenit la starea de la început, aşteptând cu nelinişte şi cu nerăbdare să vină vremea potrivită să merg la Stareţ, ca să-l întreb ce fusese ceea ce mi se întâmplase şi cum de se petrecuse.

Era în jur de 20 august şi era lună plină. Am alergat la Stareţ şi l-am găsit umblând prin mica lui curte. De îndată ce m-a văzut, a început să zâmbească şi, înainte de a-i pune metanie, mi-a spus:

– Ai văzut ce dulce e Hristosul nostru? Ai înţeles, prin lucrare, ce este aceea de care întrebai cu stăruinţă? Acum sileşte-te să faci acest Har proprietatea ta şi să nu ţi-l fure trândăvia!

Atunci am căzut la picioarele lui şi i-am spus cu lacrimi:

– Părinte, eu, cel mai nevrednic decât toată zidirea, am cunoscut Harul şi dragostea lui Hristos şi am înţeles acum cât de mare este îndrăzneala Părinţilor la Dumnezeu şi puterea rugăciunilor lor.

Când i-am spus în amănunt ce mi s-a întâmplat şi când l-am întrebat cum de s-a petrecut asta, el, din smerenie, a evitat să-mi răspundă. A adăugat numai atât:

– Dumnezeu S-a îndurat şi te-a miluit, arătându-ţi ca arvună Harul Său, ca să nu te îndoieşti de spusele Părinţilor şi să nu te împuţinezi cu sufletul.

Atunci am înţeles sensul obiceiului obştesc de a cere rugăciuni unul de la altul: „Părinte, roagă-te pentru mine!”, „Părinte, fă şi pentru mine vreo rugăciune!”, „Părinte, adu-ţi aminte şi de mine în rugăciunea ta!”.

Desigur, multe sunt chipurile în care creştinii cer ajutorul drepţilor în nevoile lor şi fiecare primeşte răspunsul potrivit cu credinţa sa. Însă, ca un om duhovnicesc să simtă ce trebuinţă are un suflet, a cărui stare o cunoaşte cu siguranţă, şi să spună poruncitor: „Mergi şi roagă-te, ca să primeşti ceea ce-ţi voi trimite, ceea ce-ţi trebuie!”, să ştie ce trimite şi să ştie dacă acela a primit cele trimise, acestea toate depăşesc limitele firescului şi aparţin celor care au ajuns la starea „mai presus de fire”.

Nu era prima dată când primeam mângâiere pentru rugăciunile Stareţului. Şi să nu-mi spună nimeni că e firesc ca ucenicii să simtă binecuvântarea stareţului lor. Desigur, este şi aceasta, şi fericiţi sunt cei ce au credinţă în părinţii lor duhovniceşti şi se acoperă, într-adevăr, cu rugăciunea lor. În cazul nostru însă s-a petrecut altceva, ceva mai înalt şi mai însemnat. Altceva este ca ucenicul, cu credinţa şi evlavia sa, să primească în chip tainic ajutorul Harului în clipe şi situaţii obişnuite. În felul acesta se izbăveşte de primejdii şi de greutăţi şi primeşte înştiinţare de la Dumnezeu în diferite situaţii încurcate şi simte, în general, o oarecare binecuvântare tainică, care îl păzeşte de orice rău. 

Aceasta o simte cel ce se supune, chiar şi în mod simplu, chiar şi fără să ştie, stareţului său, şi care, auzind spusele ucenicului referitoare la acestea, se minunează într-adevăr de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dar altceva este ca însuşi stareţul să trimită, ca cel ce are stăpânire, Harul şi binecuvântarea la ucenicul său sau altundeva, cât şi oricând vrea, cu înştiinţare şi din iniţiativa sa. Lucrul acesta este propriu numai celor cu adevărat oameni duhovniceşti, acelora care, după Pavel, „pe toate le judecă şi niciodată nu sunt judecaţi”(1Cor. 2, 15). „Duhul, spune Domnul nostru, suflă unde voieşte, dar nimeni nu ştie de unde vine şi încotro se duce” (Ioan 3, 8). Astfel sunt şi cei ce au „duhul şi mintea lui Hristos” (1Cor. 2, 16). Citeşte mai mult...