Vrei să știi cine ești cu adevărat? Înfiază un copil / Sfaturi pentru părinţi

foto: Gazeta.ru

Gelia Haritonova / 4 iunie 2015, Pravmir.ru

Înfierea unui copil este șansa ta. Aceasta este convingerea Geliei Haritonova, care împărtășește cititorilor “Pravmir” experiența ei cu adevărat ascetică.

L-au iubit pentru că le era asemănător ?

Opt temeri ale celor care înfiază

Elena Fortuna: orice copil poate fi iubit

Iubirea universală a tuturor orfanilor

Nici nu-mi mai amintesc în ce moment mi-a venit ideea înfierii. Fie au prezentat la televizor un subiect despre un copil abandonat, fie am citit un articol despre o casă de copii, pe scurt, am suferit, mi-a părut rău, am plâns și, în final, am simțit o iubire universală față de toți copiii abandonați. Da, exact. I-aș fi luat pe toți… Vreo doi ani m-a chinuit acest lucru. Dar asemenea lucruri nu se fac sub impulsul emoțiilor.

La început, soțul meu a fost șocat. Nici prin cap nu i-a trecut un asemenea gând. El era fericit să fie tatăl propriilor copii, dar ca să devină tatăl unui copil străin nu s-a gândit nicicum și niciodată.

Dar picătura tocește piatra și eu, ca o rugină a fierului, l-am “tocit”. Doi ani. Cât timp m-am frământat, l-am “tocit” și pe el. Am sentimentul că această sâcâială a fost nu numai pentru soțul meu, ci și pentru mine: vorbind tot timpul despre asta, parcă mi-am întărit gândul despre înfiere. În final, el a fost de acord, “din dragoste pentru mine” – mi-a zis.

Copiii mei erau mici și nu am discutat cu ei prea mult. Le-am spus numai că în curând vom mai avea un copil, ei au aprobat și au pus întrebări de genul “când?” și asta a fost tot. Fiica cea mare avea în jur de 20 de ani, nu mi-a spus nimic, dar am avut impresia că ea nu prea agrează această idee. Cel mai greu mi-a fost cu mama. Ea a fost categoric împotrivă. Mi-a adus argumentele deja cunoscute despre faimoasele gene pe care nu le poți “inhiba cu un deget”, despre faptul că voi împărți inegal dragostea mea față de copii, iar acest nou-venit va crește și-i va omorî pe toți…

Cum să alegi copilul? Casa de copii nu este magazin.

Am început, eu și soțul meu, să întocmim în liniște documentele. Eu nu puteam deloc să înțeleg cum voi alege copilul. Nu-mi imaginam realizarea practică a acestei hotărâri. M-am rugat foarte mult la Dumnezeu să-mi arate calea către copilul nostru.

Și, odată, m-am nimerit la o întâlnire, unde m-am cunoscut cu o femeie – educatoare într-o casă de copii. Am înțeles clar atunci că mă aflam la această întâlnire exact pentru ea. I-am relatat situația mea și am rugat-o să-mi dea fie un ajutor, fie un sfat. Ea mi-a spus: am pe cineva în vedere, pe care eu însămi l-aș fi înfiat, dar nu-mi permite vârsta (sunt înainte de pensionare). Și eu, fără să stau prea mult pe gânduri, am considerat că aceasta este providența Domnului și am hotărât că pe acest copil trebuie să-l iau.

Apoi, după vreo două zile, când educatoarea mi-a trimis în formă electronică fotografia lui, mi-am întors capul de la monitor – într-atât mi s-a părut că acesta nu este “copilul meu”. Iată că nu l-am acceptat de prima dată. Dar m-am liniștit treptat, mi-am zis că această primă impresie nu este adevărată, este doar o fotografie. Am hotărât să nu dau înapoi…

Vania – oglinda mea

L-am luat acasă pe Vania, după instanță, și nu numai că nu simțeam iubire pentru acest copil, dar, pur și simplu, nu-l puteam suferi: un miros necunoscut și neplăcut, o altă conformație corporală, mâinile păroase, picioarele, spatele, unghiile – sunt altfel decât la copiii mei și mănâncă, scoțând niște sunete caracteristice, vorbește cu un accent groaznic, plânge îngrozitor, și râde așa de răsunător – de nesuportat.

Ce mai, când din toată lumea de copii abandonați, pe care am iubit-o de la distanță, s-a desprins acest omuleț, am realizat că nu sunt în stare să-l iubesc… Mama mea, însă, l-a iubit pe Vania de la început și pentru totdeauna.

Eram la limită. Am citit o grămadă de literatură, până când o mamă adoptivă înțeleaptă m-a informat că 60% dintre persoanele care înfiază trec prin așa-numita depresie de adopție și mi-a enumerat tocmai simptomele pe care le aveam și eu.

Și după… După și până în prezent, înțeleg că Vania este oglinda mea. Datorită acestui copil, am aflat cine sunt eu de fapt.

Totul a fost fără speranță și greu. Nicio licărire de bucurie, nicio înduioșare, niciun fel de compătimire – nimic. Doar oroarea faptei pe care am făcut-o. Groaza de mine însămi, că am crezut despre mine că sunt în general un om bun și s-a dovedit că sunt o nemernică, ce nu poate iubi un orfan nefericit.

Dezamăgirea de sine a fost foarte puternică. Ura față de copil, de asemenea. De exemplu, puteam să mă uit la el și să gândesc: cum poate să mănânce așa, cum poate să-și smiorcăie nasul, cum merge, cum își strâmbă gura când plânge… și tot așa până la nesfârșit.

Odată, pentru a nu știu câta oară, mi-am ieșit din fire, iar el urla într-una, m-am apropiat de el, l-am luat de umeri și i-am zis: uită-te la tine cum arăți și l-am întors cu fața spre oglindă ca să-și vadă fața schimonosită, … dar în acest moment am văzut în oglindă fața mea. Mi-a fugit pământul de sub picioare. O astfel de față groaznică, rea, n-am mai văzut niciodată. Gâtuită, m-am dus la bucătărie, am avut un șoc de la ce am văzut… Șoc de mine.

Deosebit de greu mi-a fost atunci când mi-a agresat fiul cel mic. Încă din prima lună de stat la noi, Vania l-a împins spre colțul ascuțit al mesei și băiatul s-a lovit în frunte (între sprâncene) și i-a curs sânge. L-am apucat pe Vania de mâini, iar el a început să sară în pat și să râdă. A fost groaznic. Am crezut că-l voi pocni în momentul acela, dar m-a reținut fiul meu, pe care l-am luat în brațe.

Foto: mk.ru

În urma mea, parcă s-a închis o ușă

De fapt, mi s-a părut că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Mă uram. Dar nici nu l-am dat înapoi pe Vania. La început mi-era rușine de lume. Apoi am sperat că totul se va schimba, poate că-l voi iubi, iar eu renunț la el înainte ca această iubire să vină.

Iar apoi, când situația a devenit de nesuportat, mi-am imaginat pur și simplu cum îl dau înapoi și am încercat să trăiesc în sinea mea, amănunțit, pas cu pas: cum îl duc înapoi , la orfelinat, cum plânge, cum se uită înapoi în timp ce educatoarea îl duce de mână, cum mă întorc acasă, ce le spun copiilor, cum continui să mă duc la muncă, cum fac mâncare, cum îmi trezesc copiii dimineața, cum le citesc cărți… – în general cum o să trăiesc fără Vania. Cum am putut, am suferit în mine și am înțeles că fără el, chinul va fi și mai cumplit, că, pur și simplu, mă va mustra conștiința, că toată nefericirea, care se va întâmpla cu mine și cu copiii mei, o voi pune pe seama faptei mele, ca plată pentru aceasta, și, în final, voi înnebuni.

Nu mai vorbesc despre ce lecție și dovadă de trădare le ofer eu copiilor mei și cum se va reflecta acest lucru în atitudinea lor față de mine în următoarea perioadă a vieții lor. De aceea, trăind în minte acest scenariu groaznic, mi-am propus ca nici măcar prin gând să nu-mi mai treacă ideea de a-l returna pe Vania.

M-am liniștit, am simțit ca și cum în spatele meu s-a închis o ușă. Am încetat să mă învinovățesc pentru lipsa mea de iubire, să-mi scot din minte acest lucru. Am înțeles că ar fi fost prea simplu și de necrezut – să accept și să iubesc, din primul moment, din toată inima un copil străin. Pentru aceasta trebuie să te străduiești. Foarte mult. Și în funcție de cât te străduiești, vor veni și rezultatele.

Iată că mă străduiesc. Lucrez cu mine, nu cu Vania. Asta pentru că singurul om pe care pot să-l schimb – sunt eu. Cel mai important lucru este cum mă educ eu, alături de Vania. Iar Vania – este oglinda mea, în care îmi văd toată urâțimea, tot păcatul meu. Iar dacă oglinda îmi arată toată urâțenia mea, cum pot eu să-l iubesc…

Când se întâmplă să am accese de bunătate, dispoziție și simpatie față de Vania, practic mă agăț de ele și încerc în aceste momente să fac, cât de cât, ceva pozitiv – să-l mângâi pe cap, să-i spun o vorbă bună, să zâmbesc, să-l laud, să-l îmbrățișez. Nu se poate explica acest lucru și cel care n-a trecut prin asta, nu-l poate înțelege.

Înainte nu puteam să-l îmbrățișez. Așa un lucru mărunt – să-l îmbrățișezi, pur și simplu să te apleci și să-ți trece mâinile peste umerii și spinarea lui, dar NU PUTEAM. Nu mi se împreunau mâinile în jurul lui, nu puteam să-mi înclin corpul. O mamă adoptivă înțeleaptă mi-a spus că nu trebuie să fac lucruri pe care nu le simt și nu le doresc, întrucât copilul simte acest lucru și de astfel de “îmbrățișare” el nu are nevoie. Trebuie să simți nevoia de a-l îmbrățișa sincer, călduros și numai atunci să o faci.

Copiii mei, cu timpul, au început să-l iubească. Sunt acum cei mai buni prieteni, toți trei, se apără unul pe altul, învață împreună, își dau prioritate, se iartă. Când eu nu-i pot oferi lui Vania nimic bun, o fac ei pentru mine, ei umplu acea breșă, pe care nu pot eu s-o închid.

Exact de astfel de copil am nevoie

La început, el a fost un copil cu un comportament deviant tipic, care se abătea de la toate normele. El făcea tot ce fac copiii din orfelinate, dar cel mai mult mă scoteau din sărite țipetele lui, plânsul și istericalele pe care mi le făcea pe stradă. Fără să aibă vreun motiv, absolut niciunul. Din te miri ce începea să urle isteric. Era, pur și simplu, imposibil de calmat.

El putea s-o țină timp îndelungat “ma-ma-a-a-a”, fără nicio inflexiune emoțională. Se balansa dintr-o parte în alta. Făcea în ciudă. Amenința că omoară pe mama, tata, fratele și sora – acest lucru fiind ca o joacă pentru el. În general, însă, a fost și este un băiat bun.

Îmi era indiferent. El era un străin. De multe ori mă întorceam la prima impresie, când l-am văzut pe ecranul calculatorului și m-am gândit că atunci ar fi trebuit să-mi ascult instinctul.

Treptat, însă, am ajuns la convingerea că Dumnezeu mi-a dat acest copil în familia mea. Exact un astfel de Vania îmi trebuia pentru ca eu să nu mai fiu o tanti egoistă, nervoasă și rea și să învăț să împart. Chiar și acum îmi este greu să-i pun lui Vania cotletul cel mai bun și cel mai mare și nu copiilor mei.

Pe Vania l-au plăcut și îl plac toți cei din jurul nostru, fără excepție. Și acest fapt m-a indignat și m-a făcut să gândesc: ce fel de om groaznic sunt, ce fel de persoană de nimic sunt, care nu poate, mai bine-zis, nu vrea să vadă acel lucru minunat, bun, generos, care se află în Vania. Din cauza aceasta aș fi vrut să mor, să nu mai fiu, să nu mai respir, să nu mai aud, să nu văd – pur și simplu să nu mai exist, întrucât mi-a fost cumplit de greu să înțeleg și să conștientizez cine sunt eu, de fapt.

Trăiesc cum pot în momentul de față

Am înțeles că pot să citesc sute de cărți despre educație, să ascult și să văd zeci de exemple de mame destoinice, însă toate acestea nu mă apropie deloc de tipul acelei mame, care, după mine, ar trebui să fiu. Tot timpul sunt nemulțumită de mine. Și cel mai bine îmi iese atunci când uit de faptul că sunt o mamă rea și, pur și simplu, trăiesc – așa cum pot în momentul dat.

Desigur, eu fac tot ce se cuvine – îi spăl, spăl rufe, fac curat, îi hrănesc, le citesc. Dar eu nu mă joc cu păpușile, cu soldățeii, nu-mi învăț fiica să coasă, pentru că eu însămi nu știu, nu-i învăț să facă curat prin casă, pentru că mi se pare că eu fac mai repede. Desigur, ei spală vasele, m-ajută să fac mâncare, își strâng jucăriile, patul și altele. Dar asta face parte din normă.

Singura mea comoară – este faptul că-mi iubesc soțul și el mă iubește pe mine, avem o relație minunată, pentru că soțul meu este un om unic, de o generozitate sufletească, frumusețe și putere de jertfire extraordinare. Trăim ca două suflete pereche și acest lucru este observat de copiii noștri. Ei parcă trăiesc sub aura acestei iubiri, se încălzesc cu ea, cresc cu ea. Ei văd cum noi avem grijă unul de altul, cum cedăm reciproc, niciodată (!) nu ridicăm glasul unul la altul, ne ajutăm reciproc. Sper foarte mult, că, văzând relațiile dintre noi, copiii vor lua ce e mai bun din ele.

Venim în întâmpinare unul către celălalt

Deja nu mai fac față cu sentimentul de vină. Am încetat să mă mai autoflagelez și să mă torturez. Am acceptat faptul că în mine nu există iubire pentru Vania. Și mă urăsc pentru asta. Am înțeles că nu pot să dezvolt această iubire în mod artificial. Eu pot să fac tot ce-mi stă în putință, să mă străduiesc emoțional și atunci, poate, Dumnezeu îmi va da iubire pentru acest copil.

M-am obișnuit cu el. El este, fără îndoială, membru al familiei noastre. Nu mă mai irită. Sigur că, uneori, mă supăr pe el, dar mă supăr și pe proprii copii, și îi cert la fel ca pe Vania. Se pare că lui îi este bine la noi.

Acum câțiva ani am invitat o psiholoagă care să îmi ajute să mă descurc cu mine însămi și cu copiii. Ea a venit, s-a ocupat de copii, a discutat cu mine și la sfârșit mi-a spus că lui Vania îi este bine la noi în casă, se simte confortabil. Atunci, eu am aflat de la psiholoagă că, de regulă, din doi, unuia singur îi este neconfortabil – fie părintelui adoptiv, fie copilului adoptat.

M-am bucurat foarte mult. Am fost fericită că lui Vania îi este bine. Este mai bine să-mi fie mie așa cum îmi este, decât lui. Probabil că n-aș fi supraviețuit să știu că acestui copil îi este rău la noi în casă. Faptul că lui îi este bine mă încălzește și mă ajută mult. Pentru nimic în lume nu l-aș da pe Vania cuiva, acum. Și nu regret deloc ce am făcut.

Eu și cu Vania venim în întâmpinare unul către celălalt, uneori ne oprim, facem popasuri, uneori ne prăvălim, mergem în direcția greșită, ne întoarcem, dar oricum ne mișcăm. Și această mișcare este, de fapt, viață. Conviețuirea noastră este grea, dar este plină de viață.

Traducere: Nicoleta Macovei

Preluare de pe Știri pentru viață

******************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

În afară de traducerea unor articole avem nevoie şi de voluntari care să realizeze prescurtări în limba română ale unor articole din engleză. Mai multe detalii le puteţi afla aici.

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

Fetiţa din vis. Cum am adoptat doi copii / Revista pentru Viaţă nr.2

Cineva m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre adopția de copii, pentru a încuraja această imensă binefacere. De ce să scriu eu despre asta? Pentru că am făcut acest gest. Nu o dată, ci de două ori! De ce să adopți un copil? Ca să faci un gest frumos, ca să faci un bine, din milă, din simț civic? Nu! Să adopți un copil din iubire! Numai și numai din iubire!

Cine nu iubește copiii, cine nu e capabil să dăruiască iubire, cine nu e capabil de sacrificiu pentru alții, cine nu știe să se uite pe sine, pentru a se dărui total, să nu adopte un copil! Dar cine știe că poate face toate acestea să se ducă într-un centru de plasament și Dumnezeu va îndrepta spre el copilul destinat să-i umple viața. Nu-l alegi tu pe el, te alege el pe tine!

Și, din primul moment, de cum l-ai luat în brațe, știi că va deveni rațiunea ta de a trăi. E greu să spui ce simți atunci! Am trecut de două ori prin aceste momente, dar e ceva atât de profund, încât cuvintele sunt neputincioase.

Primul copil a fost o fetiță abia născută. Dumnezeu mi-a arătat cu două săptămâni înainte semnele că ea va intra în viața noastră. Am visat-o! M-am visat în maternitate, că am născut ușor și stăteam între doctorițe, în picioare, cu o fată frumoasă în brațe. M-am trezit din somn râzând. I-am povestit soțului ce visasem.

Peste două săptămâni, m-au chemat la maternitatea din oraș, unde fuseseră abandonați şase copii, mamele fugind din spital. Cinci băieți şi o fată! Și fata aceea superbă, după trei zile, era în casa noastră: cadou de ziua mea de naștere, cadou de ziua mea de nume, cadou de ziua căsătoriei noastre. Cui nu crede în destin îi spun eu să creadă!

De 21 de ani, această minune e viața, destinul și rațiunea noastră de a trăi! Este frumoasă, deșteaptă, talentată, pentru că pașii ei au fost însoțiți de iubirea noastră imensă, de grija noastră imensă, de prezența și sprijinul nostru permanente. Și fiecare clipă dăruită de ea în viața noastră este o mare bogăție!

La doi ani după prima adopție, în vizită la un centru de plasament, de Crăciun, cu daruri și dulciuri pentru copiii de acolo, Dumnezeu mi-a oprit privirea asupra unui băiețel de patru ani și jumătate care, atunci când fetița de lângă el mi-a mai cerut tort, el i-a dat farfuria lui.

Acest gest i-a schimbat destinul lui, dar și nouă, pentru că, de atunci, a intrat în viața noastră și nu va mai pleca niciodată. Este băiatul nostru pentru totdeauna. Dumnezeu ni i-a trimis, Dumnezeu ne-a netezit drumul adopției lor, Dumnezeu ne-a ajutat mereu, să putem să le fim părinți!

Am fost norocoși. Viața noastră s-a împlinit prin prezența copiilor noştri. Nimic nu e mai greu în viață decât să fii părinte! Dar nimic nu e mai frumos în viață, decât să fii părinte! E multă teamă, e multă grijă, sunt multe spaime, sunt multe obstacole, dar este atât de minunat, atât de multe momente de satisfacție, de împlinire, de iubire! Este păcat să treci prin viață și să nu trăiești asta!

Și sunt atâția copii cu care zarurile vieții nu au fost de la început câștigătoare, dar care doresc să umple viața cuiva! Și sunt atâția oameni care au de dăruit iubire, dar se tem, sau nu știu drumul către brațele întinse de copii care aşteaptă să fie luați în brațe, strânși la piept!

Dacă aveți mintea, inima, sufletul pline de iubire de dăruit unui copil, lăsați-vă conduși de Dumnezeu și dăruiți-le! Un copil adoptat nu înseamnă doar schimbarea unui destin nefericit, ci înseamnă împlinirea vieții voastre. Pe noi Dumnezeu ne-a ajutat. Și viața noastră este plină și cu rost pe acest Pământ. Merită să faceți acest pas! Și copiii nimănui merită această șansă!

de Ioana Vladimir, Bucureşti

(Numele a fost schimbat pentru protejarea identităţii)

Foto: Shutterstock

Sursă: Ştiri pentru Viaţă

O familie „absolut obişnuită”, cu 20 de copii… şi încă mai e loc!

de Bill Lohmann

În 2003, mi s-a sugerat să scriu despre Bill şi Sharon Edwards şi familia lor. Când am auzit de ei, am fost de acord că meritau un articol. Cu toate acestea, ei nu înţelegeau ce e atât de ieşit din comun în ceea ce-i priveşte. „Tocmai asta îi face atât de speciali”, mi-a spus persoana care mi-i recomandase, un medic.

Când i-am cunoscut, ştiam că Bill şi Sharon Edwards au 11 copii, cel de al 11-lea fiind născut cu sindrom Down. Această cotitură a vieţii i-a determinat să facă ceva ce nu i-ar fi trecut nimănui prin cap: au adoptat alţi trei copii, dintre care doi aveau sindrom Down.

„Ni se pare foarte important să putem contribui cu ceva la societate, chiar dacă asta înseamnă doar să îi oferim un cămin sigur şi iubitor unui copil care ar fi putut să nu beneficieze niciodată de aşa ceva”, îmi declarase Bill Edwards pentru articolul pe care l-am scris despre ei în 2003.

Asemenea oameni nu se uită. Acum, după 10 ani, le-am făcut din nou o vizită, împreună cu fotograful Dean Hoffmeyer. Voiam să vedem ce mai fac. Şi am descoperit că fuseseră foarte ocupaţi. Într-o zi rece şi cenuşie, am intrat în casa mare din South Richmond, care are în faţă o groapă cu nisip.

Exact ca în urmă cu zece ani, am fost întâmpinaţi de o liotă de copii, însă de data asta învăluiţi într-o linişte remarcabilă: jucau jocuri sau citeau. Sharon stătea într-un fotoliu comod uriaş cu doi din cei mai mici în braţe. Dar numai mie mi se părea scena ieşită din comun.

„Nu e nimic neobişnuit pentru noi. Îmi dau seama că nu ne prea încadrăm în modelul tipic de familie, dar pentru noi, care am crescut în astfel de familii, e ceva normal”, îmi explică Bill, care acum zece ani îmi spunea că el şi Sharon nu-şi făcuseră planuri pentru o familie atât de mare.

Cei doi aveau 14 copii când i-am cunoscut, în 2003. Acum au 20, după ce au adoptat şase în ultimul deceniu, dintre care doi cu sindrom Down şi unul care suferă de fibroză chistică. Cel mai mare copil al familiei are acum 38 de ani, iar cea mai mică, Bella, adoptată din Bulgaria, tocmai împlinise patru ani. Numai 11 dintre copii mai stau cu ei, ceilalţi mergând la facultate sau pe unde i-a dus cariera.

„Merg pe 40 de ani”, mi-a spus Bill râzând când am încercat să vorbim despre vârstă. Asta înseamnă că a dat timpul înapoi, căci acum zece ani avea 50 de ani, iar Sharon 49.

Ne-au mai spus ce fac copiii cei mari, despre copiii cei noi şi puzderia lor de aventuri, cum ar fi călătoriile făcute pentru a adopta din Dagestan, o republică din Federaţia Rusă cunoscută pentru conflicte etnice, terorism şi o neîncredere generalizată în americani.

„Nimeni nu merge acolo”, spune Sharon. Dar ea şi cu Bill s-au dus, fiindcă văzuseră fotografia unei fete pe website-ul unei agenţii de adopţii şi se hotărâseră s-o adopte. Abia după aceea şi-au dat seama că se afla într-un orfelinat din Dagestan. Li s-a spus să nu meargă, dar deja erau convinşi că acel copil trebuia să fie împreună cu ei.

„Acolo era ea, n-aveam de ales”, spune Sharon.

Pe scurt, au trecut prin nenumărate puncte de control cu oameni înarmaţi, au ocolit procedurile legale şi au scăpat la mustaţă de o maşină capcană care a explodat la centrul olimpic de antrenament pentru luptătorii ruşi. Localnicii le-au spus că e foarte periculos să locuieşti la hotel. În timpul acestui sejur deloc comod, au fost invitaţi la petrecerea aniversară a directorului orfelinatului, unde s-a închinat în cinstea lor, cu următoarele cuvinte „încurajatoare”: „Pentru curajul vostru!”

Jordan, fata pentru care au trecut prin atâtea pericole, are acum 13 ani.

„Ceea ce e incredibil la Jordan e că am adus-o acasă în februarie 2005 şi în cinci-şase luni stăpânea engleza la perfecţie. Pur şi simplu uimitor!”, spune Bill.

Bella şi Sophia sunt cele mai recente membre ale familiei. Au ajuns la Richmond în ianuarie 2013 din Bulgaria. Ambele au sindrom Down, iar Sophia, care împlineşte şase ani în martie, a suferit un atac cerebral înainte de adopţie şi, în plus, îi vine greu să intre în legătură cu alţii, probabil fiindcă şi-a petrecut cea mai mare parte din cei cinci ani de la orfelinat captivă într-un pătuţ de copil cu gratii. „Nu cred că are prea multă încredere în oameni”, spune Bill.

Totuşi, încrederea se construieşte, fiindcă fata este înconjurată de dragoste şi de mulţi fraţi.

Claire, care are 10 ani, are şi ea sindrom Down. A trecut şi printr-un diagnostic de leucemie şi doi ani de chemoterapie, iar acum e bine.

Sarah, în vârstă de 15 ani, este cea mai mică dintre copiii naturali ai familiei Edwards şi primul lor copil cu sindrom Down. Cu un an şi ceva în urmă, a fost operată de un tromb (cheag de sânge), iar acum are personalitatea unui copil de cinci ani.

Pe lângă faptul că şi-a inspirat părinţii să facă adopţiile care au urmat, Sarah i-a mai ajutat să-şi dea seama că „aceşti copii nu sunt prea diferiţi de alţii – sunt doar nişte copii”, spune Sharon.

„Vreau să vă spun că nu e vorba de niciun sacrificiu din partea noastră. Copiii noştri cu sindrom Down aduc foarte multă bucurie în familie. Motivul pentru care majoritatea fetelor adoptate de noi din alte ţări suferă de sindrom Down este că astfel de copii au un viitor trist în orfelinate. Dacă nu sunt adoptaţi pe la cinci-şase ani, sunt apoi trimişi să trăiască la spitalele de boli mintale, unde nu îi mai aşteaptă nicio speranţă de a avea familie”.

„Este o experienţă incredibilă”, spune Suzanne E. McKeever, logoped pediatric şi nutriţionist care a lucrat cu câţiva din copiii familiei Edwards în ultima decadă.

„Îmi place enorm că în această familie legăturile de sânge nu sunt totul. Ne-au demonstrat multora că familia este un mod de a fi şi că nu trebuie decât să ne deschidem mai larg braţele pentru a include pe mai mulţi în sfera iubirii”, mai spune logopedul.

Ea mai adaugă: „Îmi place şi că Sharon şi Bill au crescut nişte copii uimitori, care vor ieşi în lume şi vor aduce o schimbare, fiind învăţaţi să le pese unul de celălalt”.

Adopţiile internaţionale şi creşterea a 20 de copii sunt scumpe. Dar familia s-a descurcat mereu numai din salariul lui Bill. În 2009, acesta s-a pensionat după ce a lucrat în conducerea fabricii Philip Morris, dar după un an s-a întors să lucreze tot acolo, ca şi consultant. Bineînţeles, sunt foarte chibzuiţi. Şi copiii mai contribuie: fiul lor, Michael, a dat un concert de pian, iar fiica lor, Abigail, unul de harpă, pentru a strânge fonduri ca să le adopte pe Bella şi Sophia. Iar cei mari au plătit orele de terapie pentru micuţele lor surori adoptive.

Opt din copii iau lecţii de pian, cinci au cântat în Ansamblul American de Harpă pentru Tineret, iar trei dintre fetele cele mari care au sindrom Down dansează cu trupa Miracles in Motion. Câţiva din copii au făcut misionarism în alte ţări sau au studiat în străinătate.

Emily a absolvit de curând magna cum laude Facultatea de Relaţii Externe a Universităţii „George Mason”, cu specializarea în Studii Ruse şi Eurasiatice şi a călătorit în vreo şase ţări, iar Megan va absolvi medicina anul acesta, în mai.

Familia îşi educă acasă copiii, iar succesul pe care l-au avut cu cei mari a ajutat-o pe Sharon să devină, cu vorbele ei, „mai puţin stresantă decât poate eram”.

„Cred că sunt mai relaxată decât eram cu primii copii. Atunci voiam să fiu sigură că vor reuşi… dar acum nu simt nevoia să-mi mai dovedesc nimic. Lui Bethany îi place să-i citesc, aşa că citim şi citim…”, explică ea.

O casă plină de copii nu este ceea ce îşi închipuie cei mai mulţi. „Nu e rău deloc. Îmi place”, spune mama celor 20.

Întrebat dacă aşa s-ar fi văzut la această vârstă, Bill spune: „Nu mă gândesc la chestii din astea. Îmi place doar să trăiesc. Să faci ce vrei. Avem şi planuri, idei, vise. Asta nu s-a schimbat”.

„Dar nu am fost niciodată în China pentru o fetiţă”, intervine Sharon.

„Da, ştiu”, zice Bill. „Îmi tot trimite poze cu fetiţe din orfelinatele chineze”.

Oare vor mai adopta în următorii 10 ani?

„Nu-i exclus”, râde Bill.

Puteţi vizita blogul lui Sharon Edwards, la http://dearlittlegirlofmine.blogspot.com

Sursa: Life Site News

Preluat de pe Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Te-ar mai putea interesa şi:

Cum m-am asigurat că toţi cei 12 copii ai noştri îşi pot plăti singuri taxele de studii la colegiu

Capul unei familii numeroase din Iujno-Sahalinsk finanţează afişe cu mesaje pro-viaţă

Parodie plină de umor: „Douăsprezece zile de Crăciun” în stilul unei familii pro-viaţă

Numărul mic de fraţi sau absenţa acestora schimbă personalitatea copilului

O societate fără copii: catastrofa demografică care ne așteaptă

Eşti o mamă casnică? Ce faci toată ziua?

Nici un copil lăsat în urmă. Un cuplu adoptă toţi cei patru fraţi aflaţi într-o situaţie de „risc ridicat”

Reducerea valorii maternităţii şi a paternităţii ca urmare a distrugerii modului de viaţă tradiţional al familiei

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Scrisoarea unei fetițe către Patriarhul Rusiei:​ „Rugați-vă, să am și eu o mamă” şi răspunsul acestuia / Şcoala de Duminică

Patriarhul Chiril împreună cu Mila Scelokova

Pe 8 ianuarie, atunci când în Rusia se sărbătorea Crăciunul pe stil vechi, Mila Scelokova, o fetiță de 9 ani dintr-un orfelinat i-a scris o scrisoare Patriarhului Chiril în care i-a adresat următoarele cuvinte :

„Degrabă vine Crăciunul și întotdeauna sunt aduse daruri, însă eu nu vreau un dar, ci aș vrea să vă cer ceva: Rugați-vă, vă rog frumos, să am și eu o mamă, numai să fie bună și să mă ia acasă. Doar sunteți Patriarh și Dumnezeu ascultă rugăciunile Dumneavoastră.”

Mila Scelokova

Vă redăm mai jos Cuvântul Preafericitului Patriarh Chiril la sărbătoarea Crăciunului de la Kremlin din data de 8 ianuarie. De pe scenă, Înaintestătătorul s-a adresat copiilor și părinților lor cu un cuvânt arhieresc:

„Vreau să vă felicit pe toți cu ocazia Nașterii lui Hristos – și pe cei care s-au prezentat atât de frumos, au cântat minunat, au recitat, au dansat. Eu m-am delectat, uitându-mă la voi și m-am gândit: ce copii talentați avem! Când toți acționează după un anumit scenariu, este una, dar câtă improvizație vie a fost în ceea ce noi am văzut! Acest lucru depinde deja de caracterul vostru, de cunoștințele voastre, de dispoziția voastră; de aceea evoluția voastră a fost receptată atât de minunat și călduros.

Aș vrea să vă mulțumesc și pentru cuvintele pline de bunătate, pe care le-ați spus acum. Ați menționat corect că păstor este acela care se dăruiește altora. Dacă păstorul nu face acest lucru, el încetează să mai fie păstor și oile nu-l mai urmează. De fapt, oile știu totul cu precizie. Nicio reclamă, nicio promovare (PR) sau autopromovare (autoPR), cum se spune astăzi, nu poată să decidă – oile merg după acela care se dăruiește.

Aceasta se referă nu numai la păstori. Haideți să cugetăm: dar dacă acest principiu ar sta la baza vieții omului? Dacă noi ne vom dărui altora? Noi vom fi pentru ei oameni buni.

Sunteți foarte tineri, însă timpul trece repede și, în curând, vine o vreme când vă veți întemeia familia voastră, când vă veți educa copiii. Aș dori să vă amintiți cuvintele, pe care Patriarhul vi le-a spus la bradul de Crăciun de la Kremlin, în 2014: veți fi fericiți numai atunci când vă veți dărui altora.

Trebuie să ne amintim: cu cât vom face mai mult bine oamenilor, cu atât mai mult bine se va întoarce la noi, cu atât mai fericiți vom deveni. Când tata are grijă de mama, iar mama se îngrijește de tata, amândoi sunt fericiți și familia este fericită. Iar când vor înceta să se dăruiască unul altuia, atunci se vor despărți pentru toată viața, iar copiii devin orfani cu părinți în viață.

Când vorbim despre necesitatea de a ne dărui altora, când vorbim de necesitatea binelui, noi trebuie să ne amintim că astăzi, ca de altfel mereu, mulți oameni așteaptă de la noi o atitudine bună, să le facem bine. Și astăzi, înainte de toate, mă gândesc la copiii orfani, la cei care sunt în case de copii, care n-au nici mamă nici tată. Aș dori să vă chem, în primul rând pe drept-credincioși, să-i înfiați pe orfani, să nu vă fie teamă. Niciodată cel care va înfia, care se dăruiește pe sine acestor copii, nu va fi nefericit – el va primi binele însutit.

Astăzi am intrat în sală împreună cu o fetiță – Mila -, care se află aici. Am făcut cunoștință. Ea trăiește într-o casă de copii, dar eu mă rog ca să apară tata și mama, care să o ia și sper că acest lucru se va întâmpla.

Uneori ne oprește și faptul că acel copil, pe care vrem să îl adoptăm, pare că nu se potrivește – am vrea o păpușică frumușică, sănătoșică. Iar aici se află principala întrebare: pentru ce adoptăm copii? Pentru propria distracție, propria plăcere? Sau pentru a ne dedica pe sine altora? Dacă pentru distracție și plăcere, atunci nu trebuie să-i luăm. Educarea copiilor nu este o distracție, este întotdeauna o muncă enormă. Dar dacă îl luăm pe acela care are un handicap înnăscut sau dobândit, o anumită maladie – noi facem o lucrare măreață și sfântă.

Eu am pomenit, nu o singură data, o pildă minunată, cum unul din stăpânii noștri, care își ducea ascultarea peste hotare, în vremurile grele de după scindarea Uniunii Sovietice a înfiat un băiețel. Acest copil a fost victima Cernobîlului, era foarte mic – avea trei sau patru ani. A fost adus cu un microbuz din Rovno, când mă aflam acolo, unde locuiește acest arhiereu. Împreună ne-am dus să îl luăm pe acel băiețel. El nu putea să meargă, mânuțele și piciorușele îi erau strâmbate, șira spinării era încovoiată. Medicii au spus că trebuie să suporte mai bine de 30 de operați complicate, ca să poată merge și trăi printre copiii sănătoși. Atunci stăpânul a spus: „Eu îl voi înfia pe acest băiețel.” M-am uitat la copil, m-am uitat la stăpân și am zis: „Poate pe cineva sănătos să înfiezi?” Răspunsul a fost remarcabil: „Pe cel sănătos oricine îl va înfia. De aceea vreau să adopt un copil bolnav, ca să se însănătoșească”. Acum acest băiat își face studiile la universitate și este sănătos.

Am adus acest exemplu ca să fie clar: când luăm copii nu prea sănătoși, dar minunați, capabili, și depunem tot sufletul pentru creșterea lor, noi devenim păstori, devenim fericiți și dragostea ce vine ca răspuns ne înfrumusețează viața în culori minunate, ne face fericiți.

V-am relatat această istorioară ca să vă ilustrez ceea ce ne-au spus copiii despre păstorie. Păstoria este cu adevărat capacitatea de sacrificiu și acest sentiment, această responsabilitate, această datorie aparține nu doar slujitorilor bisericii. Noi trebuie să fim păstori unii pentru alții – părinții pentru copii, copiii mai mari pentru cei mai mici. Atunci se va schimba viața întregului nostru popor, va fi mai multă lumină, bucurie, pace, bunătate, prin urmare, noi vom fi mai vitali, mai puțin receptivi la ispite, tentații și la tot ceea ce se prăbușește acum asupra conștiinței noastre, în special asupra conștiinței tinerilor.

Vă felicit cu ocazia sărbătorii Nașterii lui Hristos, în special pe copiii care, într-un număr atât de mare, s-au adunat în acest palat al Kremlinului. Aș vrea să vă doresc tuturor sănătate, succese la învățătură, ca să deveniți deștepți, studioși, capabili să munciți în condițiile deloc simple ale lumii contemporane pentru binele Patriei, pentru binele Bisericii, pentru binele familiei, al rudelor, apropiaților, pentru propriul bine. Dar, în primul rând, aș vrea să vă doresc tuturor să deveniți buni, deoarece bunătatea este sinonimul fericirii, la care toți oamenii vor să ajungă.

Vă felicit cu ocazia Nașterii Domnului!”

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Nicoleta Macovei 

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com