Copilul la o vârstă fragedă percepe totul prin simţămintele sale. Pe măsură
ce creşte, e nevoie să se dezvolte întru el voinţa. Cum la o fragedă vârstă
omul trăieşte în primul rând atras de simţurile şi dorinţele sale, mintea lui
nefiind coaptă incă, nu trebuie să-l împovărăm pe copil atât de mult cu mulţime
învăţături şi demonstraţii logice.
Educaţia în familie începe cu obişnuirea
copilului cu ascultarea. Cu cât mai devreme copilul este atras să împlinească
cele indicate de părinţi, cu atât mai uşor va fi cu educaţia lui de mai târziu.
La început, educaţia se rezumă la interdicţii: nu fă aceasta, iată ai făcut
aceasta şi nu e bine… însă copilul creşte şi e nevoie să-i prezentăm ceva
pozitiv, să-l învăţăm, să-l educăm. Aici începe greul. Ca să-i insufli copilului
un comportament adecvat nu sunt de ajuns întotdeauna doar cuvintele. De obicei,
aici ne ciocnim de încăpăţânarea copilului de a se supune, de o oarecare
„opoziţie” din partea sa. Pentru a depăşi această stare, părinţii trebuie să
recurgă uneori şi la metode ceva mai dure.
Există două moduri de a acţiona
eficient: unii părinţi foIosesc pedeapsa, în timp ce alţii recurg la mijloace
religioase de acţiune, pedeapsa fizică desigur devenind uneori necesară; dar
dacă aceasta este folosită adeseori ca un mijloc predominant în educaţie, ea va
conduce la efecte contrare. În primul rând, copilul este pus să împlinească
ceva de nevoie, constrâns, şi nu învaţă să facă cele de trebuinţă sub un imbold
lăuntric. În al doilea rând, dacă pedeapsa devine prea deasă, aceasta îl face
pe copil răutăcios, retras, suspicios şi poate să lase trăsături adânci în
caracterul lui. Cea mai reuşită metodă de acţiune este educaţia religioasă.
Părinţii aproape că nu au nevoie să recurgă la pedepse corporale atunci când ei
îi insuflă copilului nu propria lor dreptate, ci ceea ce cere Domnul Dumnezeu. Mama
credincioasă îl învaţă pe copil astfel: „Nu face aceasta — lui Dumnezeu nu-I
place… Aceasta nu se poate. Dumnezeu nu vrea să faci una ca asta” ori: „Dacă
vei face aceasta, îl superi pe Dumnezeu.” Şi dacă copilul a avut de suferit
pentru neascultarea lui (a căzut ori s-a ars), atunci mama îi spune. „Uite,
vezi, e vina ta, că nu ai ascultat de Dumnezeu.”
Treptat, pas cu pas, părinţii
pot să-i insufle copilului simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Dacă copilul
începe să facă în taină ceva care nu se cuvine, atunci trebuie să i se spună:
„Tu nu ştii că Dumnezeu vede ceea ce faci aici când eu nu sunt?” — şi i se
arată copilului icoana din colţ. Când un copil, dorind să fure bomboane din
bufet, întoarce mai întâi icoana cu faţa la perete „pentru ca Dumnezeu să nu-l
vadă”, mama trebuie să-i explice acestuia că Dumnezeu se află pretutindeni şi
vede tot. Nu doar cele oprite trebuie insuflate în numele lui Dumnezeu. Mai
important e ca, în lucrurile pozitive, micuţul va trebui să se întemeieze pe
autoritatea dumnezeiască. E nevoie să i se explice copilului că îi ajută
Dumnezeu în toate cele bune, că principala cale pentru primirea ajutorului lui
Dumnezeu este rugăciunea. Copilul trebuie să înţeleagă că fără ajutorul lui
Dumnezeu nu poate realiza nimic. Astfel, copilul trebuie să fie învăţat să
mulţumească lui Dumnezeu pentru toate câte are: pentru sănătate, pentru hrană,
pentru împliniri, pentru lucrurile pe care el le primeşte. Tot astfel este
nevoie să fie învăţat să se roage pentru părinţii săi. O mare importanţă în
educaţia copiilor este conştientizarea conceptului de Dumnezeu ca Tată Ceresc
Care ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi. Când, de pildă, copilul rămâne acasă
singur ori printre străini, atunci mama să îl linişteşte: „Nu eşti singur. Dumnezeu
este cu tine. El te apără mereu.” Trebuie să se povestească copilului despre
îngerul păzitor care îl însoţeşte, care ocroteşte şi astfel, treptat, copilul
este învăţat să nu se mai teamă de întuneric şi de singurătate.
Nu mai puţin
important pentru copil este să-i insuflăm dragostea de Dumnezeu — Izvorul
tuturor bunătăţilor.Pentru ca aceste învăţătura să nu fie doar lucruri
abstracte, e nevoie ca, împreună cu părinţii, copilul să, trăiască o viaţă
îmbisericită. E nevoie ca el să participe la Sfânta Liturghie, la biserică, să
sărute icoanele, să aprindă lumânări înaintea icoanelor, să vadă reprezentări
din Sfânta Scriptură şi ilustraţii sfinte, să participe la rugăciunea de acasă
împreună cu ceilalţi, să bea agheasmă pe stomacul gol şi să se împărtăşească
regulat. Acestea îl disciplinează pe copil, obişnuindu-l să urmeze anumite
dreptare. Astfel, voia lui începe să se supună voii lui Dumnezeu. Copilul
trebuie să vadă că viaţa Bisericii nu este doar o obligaţie exterioară pentru
părinţi, ci un lucru profund, care le aduce bucurie — şi atunci el chiar va fi
atras de aceasta; va fi bucuros să se trezească dimineaţa în ziua împărtăşirii,
va fi atras să se închine la icoane, va avea aplecare să înveţe rugăciuni. Se
înţelege de la sine că, pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să
înlocuiască cele din afară cu întărirea supunerii lăuntrice către Dumnezeu. Aceasta
trebuie să se manifeste prin dreptate, smerenie, blândeţe, nerăutate, iubire de
nevoinţă, perseverenţă, iertarea jignirilor aduse etc. Dacă la acestea adăugăm
în familia creştină şi obişnuinţa respectării principalelor zile de post şi a
praznicelor – atunci pentru copil vor fi create condiţii favorabile, care pot
să îndepărteze orice pedeapsă corporală.
Dacă comparăm această metodă de
educaţie cu metoda pedepsei corporale ţinând cont de valorile acestei lumi,
atunci vom vedea cât de des acolo se folosesc ţipetele, bătăile,
plictisitoarele şi lungile cicăleli, care nu disciplinează nici simţurile, nici
voinţa copilului şi care, pe de altă parte, îngăduie neînfrânata voie proprie
şi trivialitatea. Toate acestea doar rănesc copilul. În aceasta constă
diferenţa de abordare în educaţie; observăm copii din diferite familii care
atât de rar se aseamănă unul cu celălalt, căci unii sunt drăguţi, încrezători,
sensibili la toate cele bune şi compătimitori, iar alţii sunt ursuzi,
neîncrezători, cruzi şi neînfrânaţi în dorinţele lor. Cel mai adesea, educaţia
lumească exterioară lipseşte pe copil chiar de cele mai scumpe şi înalte
calităţi omeneşti. Ori chiar mai rău – atunci când educaţia religioasă este pur
exterioară, bazată pe lungi şi plicticoase învăţături morale, „evlavioşii
părinţi” pot să-l înstrăineze pe copil de biserică. În orice metodă de
educaţie, dar mai cu seamă în cea religioasă, cea mai mare influenţă o au nu
doar cuvintele ori pedepsele, ci exemplul personal. Comportamentul celor
apropiaţi este cel care acţionează în fiecare zi şi în fiecare ceas asupra
sufletului copilului. Copiii se confruntă cu două grupuri de oameni: cu cei ai
casei şi cu ceilalţi – colegi de şcoală, vecini ori mai simplu cu „strada”. Se
întâmpla foarte adesea ca familia să dea copilului un bun exemplu, în vreme ce
colegii săi, vecinii şi copiii de pe stradă să-l influenţeze cu lucruri rele. Iar
părinţii doresc atunci să-i interzică copilului orice legătură cu cei din jur. Insă
aceasta ar crea o ruptură artificială a copilului cu cei din jur şi l-ar lipsi
pe el de pregătirea necesară pentru viaţă. Mai mult, „părinţii râvnitori” uită
că cel mai important lucru pentru creştin este să înveţe să iubească pe toţi
oamenii, căci aceştia sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Pe de altă parte, este
„negativ” din punctul de vedere al părinţilor faptul că doar în clasă copilul
poate învăţa „dreptarul” prieteniei care să nu fie dăunătoare şi care să-l
apere mai mult. Pentru că familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra
copilului sunt necesare atât supravegherea lui neîntreruptă din partea
părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Iată calităţile pe care trebuie să
le aibă părinţii pentru a-i putea da o educaţie aleasă: — dragoste către copil;
— o relaţie corectă cu el; — urmărirea acţiunilor lui — „cum învaţă şi cum
procedează el”. Înţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii
conştientizează tot mai mult datoria faţă de copiii lor.
Este plăcut să observi
cum o familie tânără încearcă să dea copilului un bun exemplu şi cum începe ea
însăşi să aibă legături mai strânse şi să se ocupe de autoeducaţie. Se pare că
nu doar părinţii îşi cresc copiii, ci şi copiii au o influenţă binecuvântată
asupra părinţilor lor. Este de dorit ca ambii părinţi să fie credincioşi şi să
aparţină Bisericii Ortodoxe. În cazul în care e vorba de o căsătorie mixtă (un
ortodox cu o neortodoxă ori invers) este foarte important să se ajungă la o
înţelegere (de preferinţă înainte de căsătorie), ca [pruncii] să fie botezaţi
în Biserica Ortodoxă şi să fie crescuţi în duh ortodox. Diferenţele de păreri
la părinţi în chestiunea credinţei şi mai cu seamă disputele asupra chestiunilor
principiale în prezenţa copiilor creează o ruptură în sufletele acestora şi pot
chiar să-i vatăme. Din păcate, în viaţa de zi cu zi, copilul creşte foarte
adesea într-o familie în care numai unul dintre părinţi este credincios. În
aceste situaţii doar toleranţa reciprocă şi dragostea îl vor învăţa pe copil ca
pe viitor să aibă răbdare şi dragoste către oamenii care nu împărtăşesc
aceleaşi convingeri. În prezenţa copiilor, în nici un caz părinţii nu trebuie
să se critice unul pe celălalt ori să se înjosească; în cele din urmă se va
ajunge ca autoritatea ambilor părinţi să nu mai existe. În general, părinţii ar
trebui să fie foarte atenţi în convorbirile cu copiii. Unii cred că cei mici nu
înţeleg chiar totul. Copilul însă, chiar dacă nu înţelege cu mintea, dintr-un
instinct lăuntric cuprinde acea convorbire, ceea ce îi oferă un impuls
gândurilor sale rele. În acest chip se poate vătăma sufletul copilului ori se
naşte din partea lui o serie de întrebări la care cu greu se poate răspunde. Este
mai bine să nu se discute anumite teme cu copiii, să evităm să râdem de cineva
de faţă cu ei, să nu ne arătăm nerespectuoşi către acel lucru care pentru copil
este sfânt. De pildă, să nu-i criticăm pe profesori, pe preoţi etc.
“Iar cine
va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine — a spus Hristos – mai
bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în
adâncul mării” (Mt. 18, 6).
Extras din Când şi cum începem să-i vorbim
copilului despre Dumnezeu, Editura De Suflet, Bucureşti, 2011
Sursă: ortodox.md
0 comments:
Trimiteți un comentariu