„Mi-a omorât copilul! Mi-a omorât copilul!“: ziua în care Cultura morţii mi-a răpit fiica

 

de Jason Jones,9 decembrie 2013

Era într-o sâmbătă dimineaţă şi mai aveam două zile până să împlinesc 17 ani. În ziua anterioară jucasem într-un meci. Aşa că mă simţeam obosit şi mă durea tot corpul, dar de jos venea miros de mic dejun, în timp ce pe scară se auzeau nişte paşi urcând. Eram pe jumătate adormit. S-a deschis uşa. Era prietena mea şi i-am zâmbit, desigur, dar avea o expresie care-mi spunea că nu e cazul să zâmbesc. Era ceva grav, aşa că mi-am făcut curaj. 

După câteva clipe lungi, m-a privit în faţă şi mi-a zis:

– Sunt însărcinată.

Asta m-a trezit rapid. Ne-am aşezat acolo, doi adolescenţi în dormitor. Camera mea încă arăta ca a unui băieţel, cu postere de fotbalişti, tenişi şi mănuşi de baseball împrăştiate pe podea. Dar iată că şedeam acolo, lângă prietena mea însărcinată. Brusc, mi-am dat seama că pierdusem dreptul de a mai fi doar un băieţel. Ea mergea la şcoala catolică şi se pregătea pentru facultate, iar eu visam la o echipă de fotbal universitară şi o carieră în Liga Naţională de Fotbal American (NFL). Aveam proiecte de viaţă. Acum trebuia să renunţăm la ele.

Ne-am făcut un plan de bătaie, pentru a putea avea grijă de noua fiinţă căreia îi dădusem viaţă. Totul părea perfect firesc şi, în mod paradoxal, chiar entuziasmant: ne începeam viaţa adultă mai repede decât plănuisem, dar aveam să ne descurcăm cumva. Iată ce hotărâre am luat împreună: eu urma să renunţ la liceu pentru a intra în armată (un prieten de-al meu tocmai făcuse la fel). Ea avea să păstreze secretul, purtând pulovere largi şi luând vitamine până mă întorceam din concentrare şi atunci puteam fi împreună, iar eu voi putea avea grijă de familie.

Aşa am făcut. M-am dus la biroul de recrutare şi am făcut actele, care trebuiau semnate de mama şi de directorul liceului. Cum din cei 565 de elevi de la  Liceul „Amos Alonzo Stagg“ eram pe locul 565 la învăţătură, directorul a fost fericit să semneze hârtia. Mama, care avea cinci copii, a semnat şi ea rapid fără să-mi pună prea multe întrebări.

După ce m-am încorporat, nu mergeam la biserică. Am încercat o dată, dar era prea mult pentru mine. De fapt, mi-am dat seama că mai degrabă aş fi făcut altceva în timpul acela. Aşa că i-am întrebat pe sergenţii de instrucţie:

– Nu pot să rămân şi să curăţ ceva în timp ce voi mergeţi la biserică?

Au fost de acord, aşa că mi-am luat o sarcină pe care nimeni nu o voia, aceea de a curăţa oalele şi cratiţele. Pe lângă maşina de gătit am găsit şi un congelator în care sergenţii de instrucţie ascundeau îngheţata. Mi-am dat seama că, dacă luam nişte îngheţate şi le puneam în găleţi cu gheaţă, pe care le strecuram sus, în baracă, când soldaţii se întorceau de la biserică, le puteam negocia contra altor servicii: „Îmi faci pantofii timp de o săptămână? Bine, uite o îngheţată. Îmi lustruieşti alămurile timp de o săptămână? Bine, îţi dau o îngheţată. Îmi faci patul...?“ Astfel, dacă chiuleam de la biserică, nu mai trebuia să-mi lustruiesc alămurile şi pantofii sau să-mi fac patul. Nu era tocmai un început bun pentru educaţia mea morală….

Instrucţia de bază şi cea avansată pentru infanterie erau pe terminate, iar eu mă pregăteam de absolvire şi de întoarcerea acasă. Nu voi uita niciodată ziua aceea – era într-o duminică, iar eu tocmai curăţam oalele şi tigăile în timp ce toţi ceilalţi se rugau. Un prieten a venit în fugă şi mi-a zis:

– Jones, e prietena ta la telefon şi plânge!

Am fugit la telefon, deşi nu aveam voie să plec din post sau să primesc telefoane. Când am ridicat receptorul, ea plângea cum nu mai auzisem nicio altă femeie plângând. Niciodată. Nu-mi pot explica decât prin faptul că îi plângea sufletul. Şi îmi spunea întruna, iar şi iar:

– Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău. Nu din vina mea.

Apoi, ridicând receptorul din altă cameră, tatăl ei mi-a zis:

– Jason, ştiu secretul vostru, acum nu mai există. A făcut avort.

„Sunaţi la poliţie, tatăl prietenei mele mi-a omorât copilul!“

Imediat ce mi-a spus asta, un sergent s-a întins peste umărul meu şi mi-a închis telefonul. I-am dat un pumn. Alt sergent de instrucţie m-a înşfăcat, dar m-a văzut că plângeam şi nu făceam decât să repet:

– Mi-a omorât copilul! Mi-a omorât copilul!

M-au târât în biroul căpitanului, unde m-au trântit pe un scaun. Când m-a văzut în ce hal eram, căpitanul – un ofiţer voinic din elita infanteriei – a părut şi el destul de afectat de spectacol. Am reuşit să formez nişte propoziţii:

– Să trăiţi, domnule căpitan, sunaţi la poliţie! Tatăl prietenei mele mi-a omorât copilul.

Mi-a cerut să-i spun ce se întâmplase. I-am spus, iar el părea încurcat, aşa că mi-a zis:

– Soldat, de ce să sun la poliţie? Nu ştii că avortul este legal?

Chiar nu ştiam.

Cu toate că eram doar un soldat cu cel mai mic grad în armată, plătit cu trei sute de dolari pe lună, ştiam un lucru: că viaţa omului începe din momentul concepţiei. Nu era o informaţie pentru care îţi trebuia doctoratul. Ştiam despre copilul meu că e o fiinţă umană. Probabil că şi căpitanul gândea la fel, poate era chiar creştin, fiindcă mi-a făcut, pe un ton grav şi compătimitor, un rezumat al cazului istoric Roe vs. Wade (n.red.: judecat la Curtea Supremă în SUA, a decis dreptul femeii de a face avort ca parte a dreptului acesteia la viaţă privată). Apoi mi-a dat un fişic de monede pentru telefonul public şi mi-a spus:

– Du-te la intendenţă, nu vreau să deranjezi tot batalionul.

M-am dus la intendenţă, simţind pierderea ca pe un mare gol în stomac, în timp ce suspinele prietenei mele încă îmi mai răsunau în urechi. Gândul la copil îmi dăduse putere în fiecare zi cumplită de instrucţie. Aveam inima frântă.

În cap, mi se puseseră rotiţele în mişcare. Mi se tăia răsuflarea când mă gândeam la ceea ce era cu adevărat de neînţeles, şi anume că ceea ce se întâmplase cu copilul meu era perfect legal. Asta nu-mi putea intra deloc în cap. Era nebunie curată. Am ajuns la telefonul public şi am sunat-o înapoi. Am stat pe fir până când am consumat toţi banii, iar vocea robotului ne-a anunţat: „Mai aveţi 60 de secunde. Vă rugăm să mai introduceţi monede“.

Dar nu ştiam ce să-i spun, fiindcă ea plângea întruna. Aşa că am consolat-o, spunându-i singurul lucru care mi-a putut trece prin cap. Şi aveam de gând să mă ţin de cuvânt. I-am spus:

– Chiar dacă nimănui altcuiva nu-i pasă de asta, şi chiar dacă o să-mi ia toată viaţa, îţi promit că, în numele fetiţei noastre, Jessica, o să mă lupt ca să nu mai existe avorturi! 

Aflasem că fusese o fetiţă, deoarece medicul care a efectuat procedura i-a spus ulterior prietenei mele: „Á propos, a fost fetiţă“. Acum ştiu că nimeni nu poate învinge singur în lupta împotriva Culturii Morţii. Dar eu chiar credeam atunci, la 17 ani, că voi pune capăt avorturilor prin simpla mea determinare. 

Chiar credeam în asta.

Când m-am întors la post, mă gândisem cu ce să încep. Eram încartiruit la Cazarma Schofield, din Hawaii. Mi-am spus: „O să-ncep să bat pe la uşi“. Ştiam că mormonii şi martorii lui Iehova îi băteau mamei la uşă, iar ea stătea de vorbă cu ei. Chiar lângă cazarmă erau o mulţime de reşedinţe pline de imigranţi filipinezi veniţi să lucreze la ferme. Le băteam la uşă, ei îmi deschideau şi ziceau: „Haole (n.red.: Albule), ce vrei?“ Eu, un puşti sfrijit şi ras în cap, cu haine civile urâte, luate de la intendenţă, le ziceam: „Vreau să-ţi vorbesc despre avort. Putem vorbi despre avort? Ştiai că e legal?“

Se uitau la mine ca la un nebun, dar uneori îmi turnau o ceaşcă de băutură Coors Light cu gheaţă şi stăteau de vorbă cu mine. Alţii îmi trânteau uşa în nas, dar cel mai adesea erau de acord cu mine că avortul era o crimă oribilă, care trebuia oprită.

Acesta era planul meu! În timpul liber, până la sfârşitul vieţii, aveam de gând să bat pe la uşi. Asta era singura idee care-mi venise. Dar, într-o zi, am primit un telefon la cazarmă. Era o femeie nebună de furie. M-a întrebat:

– Eşti omul care merge prin vecini şi zice că ne reprezintă?

Şi mi-a zis numele organizaţiei la care lucra.

– Nu, doamnă, nici nu am auzit de voi. N-am zis niciodată că vă reprezint.

– Ba da, mi-a zis ea.

– Doamnă, îi zic eu, în viaţa mea n-am auzit de voi, oameni buni! Cum să spun că vă reprezint, dacă nici nu ştiam de voi?

– Nu eşti Jason Jones?, zice ea. Nu i-ai dat numărul tău de telefon lui cutare? Şi nu mergi din uşă în uşă ca să vorbeşti cu oamenii despre avort?

– Ba da, îi zic.

– Păi, cu asta ne ocupă noi. Suntem organizaţia Hawaii Right to Life (Dreptul la viaţă din Hawaii)!

Atunci, în loc să mă supăr, am fost încântat:

– Adică există o grupare? Suntem mai mulţi?

Putem pune capăt avortului

Înainte să părăsesc armata, unul din ofiţerii mei a aflat cu ce mă ocupam. Auzise zvonuri. M-a chemat la el în birou şi mi-a spus:

– Soldat, am auzit lucruri ciudate. Aud că în permisie te duci uneori prin împrejurimi şi hărţuieşti civilii în legătură cu problema avortului.

– Da, să trăiţi, aşa fac.

– Ai înnebunit?, m-a întrebat.

–  Nu, să trăiţi.

Şi i-am zis ce voiam să fac: să pun capăt avorturilor în America.

M-a fixat cu privirea şi s-a gândit pentru o clipă, apoi mi-a spus:

– Ştii, ca ofiţer, am fost învăţat că, dacă ai un scop înalt, trebuie să ai şi un plan bun. Porneşti de la scop şi refaci calea înapoi până la momentul actual, pas cu pas. Ai nevoie de un plan. Du-te şi fă-ţi un plan! Fiindcă ţi-ai propus să faci ceva măreţ.

Aşa că m-am dus şi am pus pe hârtie un plan superambiţios. I l-am arătat şi i-am zis:

– Să trăiţi, iată planul! Iată cum o să pun capăt avorturilor.

– E un plan bun, mi-a zis el. Pune-l în aplicare! Lucrează la el pentru tot restul vieţii şi poate îţi vei atinge scopul.

Când am ieşit din armată, am început să-mi pun în aplicare planul. Şi lucrez la el de atunci. Desigur, Dumnezeu intervine şi mă mai face să deviez uneori, aşa că trebuie să schimb planul pentru a-l adapta la schimbările politice din ţara mea. Dar orice fac în viaţa privată sau în carieră poartă pecetea ţintei pe care mi-am trasat-o la 17 ani, când am pierdut-o pe fetiţa mea, Jessica: să promovez valoarea inestimabilă a persoanei umane.

M-am înscris la Universitatea din Hawaii, am înfiinţat un grup de studenţi pro-life şi am devenit vicepreşedintele organizaţiei Tinerii Republicani. Când eram la facultate, încă ateu – fiind chiar un fan al scriitoarei raţionaliste şi ateiste Ayn Rand –, mi-am dat seama de cât curaj ai nevoie dacă vrei să aperi valoarea vieţii umane. Cei care răspândesc cultura morţii în campusul universitar – dintre care cei mai vocali sunt îmbătrâniţii în rele care susţin că trebuie să faci avort dacă vrei la facultate – refuză să recunoască faptul că noi încercăm să apărăm demnitatea şi valoarea inestimabilă a persoanei umane. Papagalii hipioţi te portretizează ca pe un tip care încearcă să le strice cheful tuturor, transformând escapade amoroase „inofensive“ în catastrofe care-ţi schimbă viaţa. Iar misiunea ta e să-i faci să înţeleagă că nişte „cuplări“ în camere imunde de cămin nu pot justifica denigrarea demnităţii persoanei umane şi negarea valorilor morale transcendente precum dreptatea, iubirea şi compasiunea.

Acum, când apar şi pe genericul unor filme de la Hollywood, oamenii vin şi mă felicită pentru curaj. Ştiţi ce le spun? „E incomparabil mai uşor să fii anti-avort la Hollywood decât într-un campus universitar. Ştiţi cine sunt curajoşii? Studenţii care fac activism anti-avort. Ei sunt în prima linie de foc“.

Este esenţial ca tinerii care cred în valoarea vieţii să rămână curajos pe poziţii. Să nu uităm că, pe lângă fiecare persoană care aderă la un grup studenţesc pentru viaţă sau ia cuvântul în favoarea cauzei, sunt cel puţin alte 100, poate 1.000 care sunt de acord cu aceasta, deşi nu se exprimă. Asta e valabil chiar şi în campusurile universitare, dar mai ales în restul societăţii (viitori şefi, colegi, posibili soţi).

Cercetările sociologice au demonstrat asta. În 2012, un sondaj Gallup arăta că numai 41% din americani s-au declarat „pro-choice“ (în favoarea dreptului femeii de a alege dacă păstrează copilul), în timp ce 50% s-au declarat „pro-life“. Este cel mai bun procentaj înregistrat de poziţia anti-avort de când Gallup a început să le pună oamenilor această întrebare, în 1995. Iar opţiunea pentru viaţă este pe o tendinţă ascendentă. Adevărul că viaţa e sacră este întipărit în inimile oamenilor şi nicio minciună nu-l poate birui la nesfârşit.

Am aflat asta citind una din cele mai puternice cărţi care mi-au căzut în mână. Este vorba despre autobiografia Papei Ioan Paul al II-lea, Memorie şi identitate. A fost ultima carte pe care a scris-o înainte de moarte. În ea, Papa scrie despre cele trei mari ideologii ale răului cu care s-a confruntat de-a lungul vieţii: nazism, comunism şi cultura morţii. El subliniază că a trăit pe vremea când nazismul părea de neînvins. Naziştii cuceriseră cea mai mare parte a Europei, ameninţau Anglia şi se scurgeau încolonaţi direct spre Moscova, pornind maşinăria de exterminare. Cei care au trăit sub ocupaţie germană aveau toate motivele să creadă că puterea acestora va dura un timp nedefinit. Dar, în realitate, regimul a căzut după numai 12 ani. Atâta s-a ales din Reich-ul lor de o mie de ani.

Apoi, Papa arată că şi comuniştii, care luptaseră mult împotriva naziştilor, pentru ca apoi să le ia locul în rolul de cuceritori şi tirani, păreau absolut imbatabili. Comunismul s-a întins peste Europa de Est, a cucerit China şi şi-a exportat agenţii şi armatele în toate colţurile lumii, blindându-se cu arme nucleare care ar fi putut şterge umanitatea de pe faţa pământului.

Dar iată că, în 1989, colosul comunist s-a prăbuşit dinăuntru. Fusese construit pe o temelie de minciuni despre persoana umană, aşa că oamenii l-au respins în cele din urmă. Ne-am născut pentru a cunoaşte adevărul şi  ceva din noi are repulsie faţă de minciună. Această revelaţie cere timp şi efort. Dar, în cele din urmă, este de neoprit.

Acum, o generaţie întreagă a crescut în libertate în ţări precum Polonia Papei Ioan Paul al II-lea – la timp pentru a se confrunta cu ceea ce Papa a numit al treilea rău al secolului: cultura morţii. Pare prea profund împământenită pentru a mai fi dislocată. Elitele noastre culturale o îmbrăţişează ca pe litera de Evanghelie, fără să o pună în discuţie. Guvernul o finanţează şi o promovează nu doar la noi, ci şi la nivel global, exact ca sovieticii, care promovau cândva comunismul peste hotare. În timp ce scriu aceste rânduri, guvernul federal, prin noua lege a sănătăţii promovată de administraţia Obama, ameninţă cu închiderea orice instituţie – religioasă sau nu – care nu se va supune culturii morţii prin includerea pilulelor contraceptive în planul de asigurare de sănătate al angajaţilor lor.

Perspectiva poate părea sumbră. Dar Papa Ioan Paul ne reaminteşte că aceasta era şi mai sumbră în 1940, şi apoi în 1948. Iar ambele imperii ale minciunii s-au prăbuşit. Aşa se va întâmpla şi cu acesta – cu condiţia ca întreaga noastră viaţă să ne-o punem în slujba demnităţii, frumuseţii şi incomparabilei valori a persoanei umane.

Acum înţeleg că nu voi putea să-mi ţin promisiunea făcută când eram un băiat naiv în vârstă de 17 ani, care tocmai renunţase la şcoală şi voia de unul singur să şteargă avortul de pe faţa Pământului. Dar acum ştiu  şi că toţi cei care lucrăm împreună vom apuca să vedem schimbarea culturii noastre într-una a vieţii. De aceea, ţin foarte mult la munca pe care o face organizaţia Students for Life of America (Studenţi Americani pentru Viaţă). Ei fac ceea ce este absolut necesar pentru această schimbare. Ei inspiră şi educă această generaţie de aboliţionişti – cea care a supravieţuit ea însăşi avortului şi a devenit acum ţinta industriei avorturilor, care are scopul de a distruge generaţia viitoare. Students for Life of America ştie prea bine că bătălia crucială pentru schimbare se dă în campusurile universitare şi este totodată unica organizaţie cu această lucrare esenţială. Mă simt onorat să le fiu alături.

Ştiu că, dacă toţi ne vom dedica viaţa şi resursele acestei cauze, cea mai măreaţă din domeniul drepturilor omului, vom apuca să vedem vremea când se va obţine deplina protecţie a legii pentru persoana umană, fie ea copil în pântecele mamei sau în braţele ei, de la embrion până la adultul vârstnic. 

Jason Jones este activist pentru drepturile omului, preşedintele organizaţiei I Am Whole Life, producător co-executiv al filmului artistic Bella, producător al scurtmetrajului Crescendo şi producător asociat al filmului artistic TheStoning of Soraya M. Acest eseu a fost publicat iniţial în volumul Courageous: Students Abolishing Abortion in This Lifetime (Curajoşi: Studenţii care Abolesc Avortul în Această Generaţie), şi este reprodus cu permisiunea organizaţiei Students for Life of America. Află mai multe despre volum aici. Eseul a fost preluat şi în publicaţia Intercollegiate Review.

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Ştefana Totorcea

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com