A trece in nefiinţă - Pr. Nicolae Napoleon Dabu

Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Facere 2, 7)

Între reminiscenţele educaţiei atee primită de români în spiritul materialismului dialectic, se numără şi expresia a trece în nefiinţă. Prin majoritatea mijloacele de informare în masa, care în ultima vreme promovează din ce în ce mai mult grotescul, kitsch-ul şi prostul-gust, s-a prezentat cu argumente de netăgăduit adevărul că noi ne-am născut creştini şi români, români şi creştini. Însă, aruncându-ţi privirea, chiar şi fugară, peste mesajele de condoleanţe tipărite, rămâi neplăcut surprins să constaţi că, în locul frumoaselor expresii creştine: a trecut la cele veşnice ori s-a mutat la Domnul, cei afectaţi de decesul unei fiinţe dragi, anunţă cu durere trecerea sa în nefiinţă.

După învăţătura Bisericii, omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinţă vie, deodată trup şi suflet (dihotomic) şi aşezat în bucuria nesfârşită a Raiului. Neascultarea poruncii divine a atras după sine nu numai pierderea de către acesta a legăturii directe cu Cel ce l-a creat şi alungarea lui din Eden, ci şi dobândirea morţii: trupeşti şi sufleteşti. Moartea este o consecinţă a păcatului, iar efectele ei nu constau în anularea totală a existenţei fiinţei vii numită om, ci numai a manifestării sale trupeşti, pentru că trupul se întoarce în pământ, iar sufletul merge la Cel de unde fiinţă şi-a luat (Eclesiast 12, 7). Nemurirea sufletului omenesc se întemeiază în primul rând pe Bunătatea, Veşnicia, Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu, care şi-a pus la creaţie amprenta nemuririi în fiecare dintre noi prin chipul Său (raţiunea, voinţa şi sentimentul). Omul nu este o existenţă oarecare ca obiectele, plantele sau animalele din natură, ci o fiinţă personală, creată după chipul Icoanei Veşnice a lui Dumnezeu, purtând în sine capacitatea de a se ridica sinergetic la asemănarea cu Creatorul său. Deşi trupul moare, sufletul continuă să existe, să se manifeste, să fiinţeze cu, în şi prin Dumnezeu, în Rai, sau să se chinuie în Iad (pilda Bogatului nemilostiv şi săracul Lazăr). Posibilitatea dobândirii vieţii veşnice, în sensul intrării omului în împărăţia cerurilor (Sânul lui Avraam), stă în asumarea mântuirii prin Hristos: Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16), Şi aceasta este viaţa veşnică, să te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care Tu L-ai trimis.

Deşi s-au hrănit cu fărâmituri ale revelaţiei divine, popoarele antice aveau credinţa fermă în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de moarte. Astfel, filosofii greci ca Socrate, Platon şi Aristotel, sub influenţa misterelor orfice, şi-au mărturisit permanent credinţa în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de moarte. În Dialogul Fedon, Socrate îndeamnă pe toţi cei care au trăit după adevăratele principii să moara cu nădejde şi curaj că vor găsi dincolo de această viaţă şi mai mari bunuri, căci moartea nu este decât o punte de legătură între viaţa de-aici şi cealaltă.

Opunându-se materialismului, ateismului, scepticismului şi altor sisteme filosofice, Biserica a învăţat dintotdeauna că sufletul este nemuritor şi că dincolo de viaţa aceasta pământească există viaţa veşnică (Crezul).

Pr. Nicolae Napoleon Dabu

Sursa: Orthograffiti