Pe vremuri, la noi
– nu mă gândesc la perioada comunistă – se vorbea despre cultura naţională şi
despre specificul naţional cu mare seriozitate şi cu multă responsabilitate. În
multe ţări, din preajma noastră sau de mai departe, se întâmplă acest lucru şi acum.
Îmi amintesc cât de serioase erau dezbaterile dintr-o ţară vecină cu România,
cu puţin înainte de 2004, despre modalităţile de păstrare a identităţii
culturale naţionale după integrarea acelei ţări în Uniunea Europeană. Nimeni nu
punea în discuţie nevoia păstrării identităţii, a specificului naţional unitar,
ci doar modalităţile cele mai potrivite pentru îndeplinirea scopului, pentru
evitarea topirii unei culturi, exprimate într-o limbă mai puţin vorbită, în
malaxorul globalizării.
acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
La disciplina şcolară
„Limba şi literatura română“ – botezată mai nou, ca să sune cât mai neutru şi
impersonal, „Limbă şi comunicare“ – am învăţat de la dascălii mei braşoveni că
nu există scriitori cu-adevărat universali care să nu fi exprimat un anumit
specific local, mai ales naţional. Astfel, dacă Dante reflectă lumea italiană
de la 1300, cu problemele sale, Cervantes o prezintă pe cea hispanică,
Shakespeare pe cea engleză, Goethe pe cea germană, Sienkiewicz pe cea poloneză
etc. Exprimând locuri, timpuri şi comunităţi bine precizate, dar făcând-o cu
forţa unor talente neobişnuite, toţi aceştia au ajuns să fie percepuţi în chip
universal.
Noi ne ferim azi să
mai vorbim despre aceste lucruri, ca şi cum ar fi de rău augur. De altfel,
toate cele ce ating identitatea românească, ţara, patria, patriotismul le apar
intelectualilor „subţiri“ de astăzi depăşite, învechite, ruşinoase, purtătoare
de infantilism cultural şi, mai ales, de naţionalism. Fireşte, în numele
naţiunii, s-au purtat războaie şi s-au comis crime, dar şi în numele altor
comunităţi, valori, instituţii, sentimente şi idei s-au produs astfel de
lucruri şi nimeni nu a confundat planurile. Cu alte cuvinte, nimeni nu a
demonizat dragostea, familia, credinţa, biserica, libertatea sau democraţia,
deşi s-au comis crime şi în numele lor!
Statuia „Bucovina înaripată” din Suceava
Vă mărturisesc
sincer că nu înţeleg de ce nu le putem vorbi tinerilor noştri despre cultura
naţională, despre ţară, cu sinceritate, fără să fim catalogaţi negativ.
Fireşte, când ne rostim despre ţară, se cuvine să ne cuprindem de sentimentul
responsabilităţii cuvintelor noastre, în sensul în care cronicarul zicea – cu
peste trei secole în urmă – că el va da seamă de toate ale sale câte le scrie…
Ţara nu este o
abstracţiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe şefi, pe soartă
ori pe propriile greşeli. Ţara suntem noi toţi, cu strămoşii în noi, deoarece
le purtăm moştenirea, adesea fără să ne dăm seama de aceasta, cu urmaşii pe
care-i pregătim pentru viitor, cu spaţiul nostru vălurit, cu cerul şi pământul,
cu marea şi râurile, cu toate care se găsesc acolo unde Carpaţii şi Dunărea de
Jos se îngemănează… Numai noi înşine, românii, putem percepe toate astea.
Lucian Blaga spunea într-o memorabilă poezie că „ţara şi-a împins hotarele
toate până la cer“, iar Alexandru Davila, în faimoasa sa dramă istorică Vlaicu
Vodă, definea ţara prin mijlocirea datinii, făcute de domni şi de neam, de
oamenii simpli: „Datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-şi
cunoaşte ţara din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orice
soi,/ Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le
topeşte, le strecoară/ Şi le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către ţară./
Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români/ Timp de veacuri neamul ţese datina
de la străbuni…“. Prin urmare, domnii (principii, conducătorii autentici) simt
pulsul poporului (neamului) şi făuresc viitorul în consecinţă. De aceea cred că
România poate rămâne la esenţa sa, dar se poate şi schimba în mai bine, în
măsura în care noi înşine suntem capabili de o asemenea atitudine. Este vorba
despre puterea de a ne conserva esenţa în vârtejul schimbărilor.
A schimba în mai
bine România nu este, la prima vedere, o mare filosofie, dacă ne fixăm
strategia cuvenită. Această schimbare ar putea presupune câteva lucruri simple:
să ne facem datoria acolo unde suntem chemaţi; să facem nu totul, ci numai ceea
ce trebuie şi ceea ce ne permite expertiza (specialitatea) noastră; să
îndeplinim opere sociale; să avem sentimentul comunităţii şi al solidarităţii
etc. Adică, mai simplu, să fim dascăli cu tot sufletul nostru (dacă ne-am făcut
dascăli), să plantăm câte un arbore, să ne creştem curat copiii, să ne curăţăm
trotuarul din faţa casei, să întindem mâna celui aflat în nevoie ori în
suferinţă, să lăsăm orgoliul la o parte şi să ne cerem scuze când greşim (şi
cine nu greşeşte!?), să fim drepţi şi cinstiţi, dar mai ales buni, generoşi, cu
spiritul senin şi frumos…
În ultimele două
decenii, am (re)dobândit multe virtuţi, mai ales pe filiera ideii de libertate
şi de demnitate umană, dar am devenit mai rapace, mai reci, mai dornici de bani
şi de avere (dobândite, adesea, uşor, dacă nu de-a dreptul prin înşelăciune).
Şi avem chiar – unii dintre noi, din păcate – o plăcere sadică de a lovi în
alţii, de a-i acuza pe alţii, de a da vina numai pe alţii, de a lăsa totul
baltă şi a pleca în lume… Ne revoltăm pe ţară, când ar trebui să ne revoltăm pe
noi înşine şi să luăm măsuri în consecinţă.
Pornesc de la
principiul că dacă iubim oamenii trebuie să ne iubim ţara şi valorile ei. Nu-mi
iubesc ţara nici pentru că e mare, nici bogată, nici ideală, ci o iubesc pentru
că este a mea, cu toate cele bune şi rele, cu patimi şi eresuri, cu victorii şi
înfrângeri, cu bucurii şi dezamăgiri, cu viii şi cu morţii ei. În legătură cu
ţara, cu patria (pater înseamnă părinte, prin urmare patria este locul
părinţilor noştri, al părinţilor lor ş.a.m.d.), facem câteva greşeli curente:
1) ne ferim să vorbim despre ea, fiindcă nu este de bonton, fiindcă termenii
s-au tocit, fiindcă au lăudat-o unii peste măsură; 2) îi lăsăm să monopolizeze
patriotismul şi discursul despre ţară pe reprezentanţii mişcărilor
naţionalist-şovine, care dau cu barda şi care şi-au pierdut orice
credibilitate; 3) ne temem că, vorbind de bine despre moşie, despre ţară ori
patrie, îi supărăm pe alţii sau creăm impresia că îi urâm pe alţii; 4) când
suntem dezamăgiţi, trişti, deprimaţi – din varii motive personale – dăm vina pe
ţară, ne supărăm pe ţară, acuzăm România şi chiar o părăsim; 5) nu-i mai
învăţăm pe copiii noştri despre „Făt Frumos din lacrimă“, nici despre
„Împăratul Roşu“, nici despre „Prâslea cel voinic“, ci le stimulăm mintea şi
sufletul cu „Harry Potter“, cu „Ţestoasele Ninja“ sau cu „Stăpânul inelelor“.
Or, valorile
universale se pot asimila numai prin mijlocirea celor naţionale, regionale,
locale. Înainte de a înţelege rostul conurbaţiei Parisului în lumea europeană,
mi-e mult mai la îndemână să-mi cunosc satul cu „Ozana“ lui, „cea frumos
curgătoare şi limpede ca cristalul“, ori oraşul în care, poate, mai „plouă de trei
ori pe săptămână“ sau „codrii de aramă“, în care, „lângă izvoară, iarba pare de
omăt“…
Marii creatori ai
lumii sunt aceia care au exprimat magistral specificul local. Faptul că noi,
românii, ne împrăştiem prin lume poate fi, în esenţă, de bun augur. Popoarele
viguroase au colonizat lumea, s-au răspândit peste tot. Ideea este să ducem cu
noi un mesaj de demnitate, să ducem valori, de la doină şi limbă până la
mămăligă şi mititei. Dacă recunoaştem că suntem români, străinii nu ne întreabă
de hamburgeri sau coca-cola, ci vor să ştie cum percepem noi cerul, cum ne
facem nunţile, cum ne jelim morţii, cum ne ridicăm din necazuri, cum trecem şi
petrecem prin această lume. În fapt, astăzi, mulţi dintre noi ne ruşinăm de
ţară, ne ferim de ea, ne ascundem, fără să ne dăm seama că astfel ne condamnăm
pe noi înşine, ne micşorăm, ne nimicim singuri.
Grav este zelul cu
care ponegrim cultura românească, limba, literatura şi trecutul naţional, ca şi
instituţiile menite din vechime să apere şi să cultive valorile naţionale.
Suntem asiduu învăţaţi, de către un soi de noi „toboşari“ ai vremurilor
actuale, că Eminescu trebuie pus în debaraua istoriei, că limba noastră este
bună doar pentru înjurături, că trecutul este tarat iremediabil de naţionalisme
şi presărat cu mituri naţionale, că România s-a născut întâmplător, din
„bucăţi“, că nu avem decât creatori minori şi creaţii periferice…
Din această
perspectivă, Academia Română – făurită tocmai cu scopul de a fi un scut al
limbii, literaturii şi istoriei naţionale – ar fi o instituţie conservatoare,
învechită, expirată. Din păcate, pentru mulţi români, mai ales tineri, aceste
afirmaţii şocante prind, tocmai fiindcă sunt iconoclaste. Mulţi caută ineditul
cu orice preţ, chiar dacă acest inedit înseamnă minciună, defăimare, calomnie.
Unii creatori, cultivaţi ca formatori de opinie şi eseişti, şi-au asumat
misiunea demolării tuturor valorilor naţionale autentice, de la personalităţi
până la instituţii, spre a putea apoi pescui în ape tulburi, spre a perverti
conştiinţe şi a manipula atitudini. Nu pretinde nimeni laude, discursuri
encomiastice şi elogii nemeritate! Critica stă în firea lucrurilor şi este
absolut necesară. Eminescu nu a fost un zeu, nici istoria noastră nu a fost
imaculată, plină de victorii neîntrerupte şi de glorie eternă. Ne-am străduit
să urmăm o cale şi ne-am împotmolit, ne-am urnit greu şi ne-am prostit din nou
de-a lungul vremii, am disperat şi am urlat a pustiu câteodată, am fost şi
curajoşi şi laşi, dar, dincolo de toate, am continuat să rezistăm şi, deci, să
existăm. A critica nu înseamnă a denigra! Un ton de bunăvoinţă şi de optimism
(în inerenta critică) ne-ar scuti de multe teribilisme ce ar putea părea
adolescentine, dacă nu ar fi rostite la bătrâneţe şi dacă nu ar avea
substraturi emfatice, distructive, malefice, duşmănoase.
Cred că a sosit un
timp în care ne trebuie realism, responsabilitate, asumare, solidaritate. La
baza culturii stau instruirea şi educaţia, adică şcoala. Pe fondul marasmului
din şcoală se nasc promoţii semidocte, chiar semianalfabete, care nu-şi mai
cunosc bine nici limba maternă. Ele devin un mediu propice pentru ideile
distructive, nihiliste, teribiliste despre trecut, prezent şi viitor, rostite
din vârful buzelor de anumiţi „analişti“ interesaţi. Şcoala şi familia se cuvin
repuse în drepturile lor, cultivate, preţuite, stimulate. Guvernanţii şi noi
toţi avem datoria să ne recâştigăm conştiinţa de români, însoţită de ideea că
avem un mesaj de transmis lumii.
Dacă nu am pierit –
precum hunii, gepizii, avarii, cumanii şi alte atâtea neamuri care s-au
perindat pe la noi –, înseamnă că avem un rost. Avem o ţară cu suprafaţa
Regatului Unit al Marii Britanii, suntem cel mai numeros popor din sud-estul
Europei, rezistăm şi existăm aici, ca români, de peste un mileniu! Ce premise
mai bune putem cere Domnului? Nu ne rămâne decât să construim împreună, în
ambianţa Europei instituţionale, în care am intrat din 2007, să ne adecvăm
visurile la realitate, să nu ne mai lamentăm şi să nu dăm nici lecţii
orgolioase altora. Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să vrem o ţară mai bună,
iar această ţară se cheamă pentru noi România.
Retrăiesc, de
fiecare dată când sunt dezamăgit de mine şi de compatrioţii mei, mesajul
câtorva cuvinte repetate obsesiv din copilărie, la Radio Europa Liberă: „Noi nu
sfătuim pe nimeni să plece din ţară, fiindcă locul românilor este în România“.
Tata – acum de pioasă amintire – m-a făcut atent la ele, deşi comuniştii l-ar
fi putut determina să urască România. De la el şi de la bunici am învăţat că
ţara nu se poate urî, că ţara nu este ca o pâine, din care să rupă fiecare câte
o felie până se termină, ci este ca o casă fără margini, în care, cu grijă,
încăpem toţi ai noştri, ca şi oaspeţii noştri. Unitatea spirituală a acestei
ţări trebuie să fie mai puternică decât unitatea politică, iar forţa acestei
unităţi spirituale este cultura naţională, în centrul căreia stă limba română.
Un umanist italian,
pe la 1480, spunea că ştie secretul supravieţuirii românilor: aceştia nu s-au
lăsat înecaţi de valurile barbare, fiindcă şi-au iubit mai mult limba decât
viaţa! Peste secole – confirmând involuntar spusele italianului –, Mihail
Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbea
româneşte, iar Nichita Stănescu vedea în limba română de-a dreptul patria sa.
De unde atunci „concluzia“ unor adolescenţi întârziaţi că limba română nu mai
poate fi bună ca mijloc de comunicare, ci, eventual, doar ca instrument pentru
înjurături? Ponegrind limba, slăbim şi veştejim ţara, aşa cum, preţuind-o,
învăţând-o şi cultivând-o, nu facem decât să întărim ţara, în unitatea ei atât
de necesară.
Să nu mai facem
distincţii tendenţioase între provinciile istorice care formează ţara cea mare.
Toate au rostul lor: Dobrogea este cel mai vechi pământ românesc, deoarece
acolo a început plămada daco-romană; Oltenia ni i-a dat pe Tudor, pe Brâncuşi
ori pe Sorescu; din Muntenia au pornit Mihai Viteazul spre Alba Iulia şi
Caragiale şi Nichita spre lume; Maramureşul este obârşia Bogdăneştilor, trecuţi
spre Bucovina, care, la rându-i, este vatra Moldovei, iar Moldova – Moldova
toată – este citadela culturii noastre, a marilor noştri creatori naţionali;
Ardealul este rezervorul etnic românesc, de unde s-a revărsat mereu preaplinul,
fortificând marginile slăbite…
Lăudând una dintre
provincii în detrimentul alteia este ca şi cum am zice că braţele sunt mai
puţin importante decât trunchiul sau lumina ochilor mai preţioasă decât auzul.
Ţara este ca un organism şi trebuie privită ca atare. Iar dacă nu suntem
mulţumiţi de felul cum a funcţionat România de la Marea Unire încoace şi dacă
ne încearcă gânduri de frângere a operei făcute de regele Ferdinand, de Ionel
Brătianu, de Iuliu Maniu, de Vasile Goldiş, de Nicolae Iorga sau de Lucian
Blaga, să ne gândim de zece ori înainte de a vorbi ori de a acţiona: românii au
trăit despărţiţi în varii principate şi provincii, sub diverşi stăpâni, vreme de
un mileniu şi doar de mai puţin de un secol trăiesc – încearcă să trăiască –
împreună! Să ne gândim că, după traiul disparat, dispersat, crispat şi amărât,
de 1.000 de ani, sub diferite dominaţii străine, toate energiile naţionale s-au
reunit pe la 1800 şi 1900 ca să formeze România, adică ţara noastră. Parcă ieri
se încoronau Majestăţile Lor la Alba Iulia! Oare se cuvine să ne clamăm – unii
dintre noi – dezamăgirea după câteva decenii, după nici un secol? Putem compara
un veac de unitate cu un mileniu de singurătate? Graba aceasta nu rezistă
probei obiectivităţii nici dacă ar fi trecut de la 1918 încă 1.000 de ani!
Iar pe Eminescu
trebuie să-l studiem, nu să-l condamnăm! A-l acuza de naţionalism este de-a
dreptul o naivitate, probând lipsa de cultură istorică. Pe vremea lui Eminescu,
când nu exista încă Declaraţia universală a drepturilor omului şi când marile
puteri îşi împărţeau între ele lumea, în detrimentul libertăţii popoarelor, cea
mai progresistă idee colectivă era libertatea naţională, iar luptătorii pentru
libertate naţională erau antemergători, revoluţionari, eroi. Câtă vreme
Imperiile Austro-Ungar şi Rus ocupau regiuni întinse, în care românii alcătuiau
majoritatea populaţiei, a-i condamna pe străinii dominatori era, pentru un
gânditor progresist, în firea lucrurilor. A-i cere lui Eminescu să apere
drepturile minorităţilor, în înţelesul actual al lucrurilor, este ca şi cum
l-am considera pe Iulius Caesar „imperialist“, fiindcă a cucerit Galia!
Eminescu este simbolul nostru naţional, fiindcă aşa a stabilit, în timp,
poporul român, nu vreo instanţă, care ar putea să revoce acum acest lucru. Nu
este în puterea vreunei instituţii să stabilească alt asemenea simbol! De
aceea, Eminescu se identifică plenar cu spiritul românesc, cu lumea românească,
cu România.
România, cu majoritatea regiunilor sale istorice, este azi o parte a Uniunii Europene. Să nu o hulim noi înşine, ci s-o construim şi reconstruim, după matricea noastră, după criteriile verificate de la romani încoace, să renunţăm la ceea ce trebuie renunţat şi să perpetuăm adevăratele noastre valori, aducând „odă bucuriei“, acelei bucurii care ne poate face să trăim cu demnitate, onoare şi optimism.
0 comments:
Trimiteți un comentariu