Dragostea şi îndrăgostirea sunt acelaşi lucru? / Cuvinte pentru tineri

foto: Tijana Lubura (OrthPhoto)

(Selecţii din dialogul dintre Protos. Hrisostom C. și tinerii aflați la Mănăstirea Putna pe 1 ianuarie 2012)

Când eram în şcoala militară am avut un profesor, un ofiţer, care ne preda psihopedagogie. La un moment dat, la unul dintre cursuri, a pus întrebarea: „Cam cum credeţi voi că se petrec lucrurile cu îndrăgostirea? Să vă explic eu cum stă treaba!” A început să ne explice. Pe măsură ce ne explica, începeam să îi dăm dreptate, dar la sfârşitul cuvântului l-am urât pentru că răsturna tot ce era mai frumos, mai înălţător în ceea ce priveşte iubirea. El spunea aşa: „Procesul acesta de îndrăgostire este un proces matematic. Te întâlneşti cu o fată şi îi provoci anumite emoţii. Arta este să ştii ce anume îi provoacă o emoţie mai puternică sau mai puţin puternică. 

Dacă reuşeşti să-i provoci nişte emoţii succesive, fata aceea se va trezi că este îndrăgostită de tine, că nu mai poate fără tine.” 

 
Mi-a trebuit mult timp ca să înţeleg unde greşea. Aceasta nu este dragoste cu adevărat. Este un proces chimic, psihologic, sau cum vreţi să-i spuneţi. Oricum, este trupesc şi nu altfel. Simţi că ai nevoie de respectivul pentru că ţi-a făcut anumite lucruri. Procesul trupesc de îndrăgostire nu are cum să treacă de primul pas, de primul test, dacă vreţi, care este încrederea. Trebuie să treceţi pragul încrederii, care este foarte greu de trecut, să renunţaţi să aşteptaţi ceva în schimb. 

 
Dacă cineva te lasă să-l iubeşti este mare minune. Prinde-l, nu-l lăsa, străduieşte-te să-l iubeşti cât poţi de mult şi inima singură îşi va găsi cale către cealaltă inimă; acesta nu mai este nici un proces chimic, nici mecanic, nici matematic, nici măcar metafizic, acesta este un proces dumnezeiesc: inima îşi găseşte cale către cealaltă inimă.

Sursă: http://putna.ro/revista2012/articol26

Dragostea – cununa vieţii creştine / Sensul vieții

foto: Doxologia

În adevărata sa formă, dragostea este raiul duhovnicesc. Ea este aşezare sufletească plină de căldură, paşnică, binevoitoare, vie, pururea mişcătoare şi făcătoare de bucurie – nu asemenea unui oaspete care vizitează pentru o vreme sufletul nostru, ci statornică, tare, adânc înrădăcinată, nedespărţită de noi prin însăşi firea ei, la fel ca respiraţia sau ca bătăile inimii. Cel în care s-a sălăşluit acest simţământ, această putere, este fericit cu fericire adâncă, netulburată. Chiar dacă este totdeauna în osteneală, nu vede şi nu simte nici osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindcă înseşi greutăţile care apar în calea dragostei n-o micşorează, ci o înalţă, după cum vântul nu stinge, ci întăreşte şi întinde tot mai mult flacăra.

Da, dragostea este rai, însă rai pierdut. Intri în tine însuţi şi nu îl afli acolo, vezi că în ţarina inimii nu creşte acest pom al vieţii. De ce? Fiindcă inima s-a înţelenit cu pomii cei răi ai patimilor, ce înăbuşă dragostea. Unde se află patimă acolo nu este loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo domnesc nepăsarea cea împietrită faţă de suferinţele celorlalţi? Dragostea nu pizmuieşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo trăieşte pizma? Dragostea nu se înalţă şi nu se mândreşte: cum va sta ea în inimă, dacă acolo stăpânesc trufia şi slava deşartă? Dragostea nu caută ale sale (I Cor. 13, 5): cum va sta ea în inimă, dacă acolo punctul de plecare a faptelor, a cuvintelor şi gândurilor omului este iubirea de sine?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 173-174)

Sursă: Doxologia

Predica la Praznicul Schimbării la Față a Părintelui Sofian Boghiu

APOSTOLUL

I Corinteni 13, 4-13; 14, 1-5

Fraţilor, dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

Căutaţi dragostea. Râvniţi însă cele duhovniceşti, dar mai ales ca să proorociţi. Pentru că cel ce vorbeşte într-o limbă străină nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; şi nimeni nu-l înţelege, fiindcă el, în duh, grăieşte taine. Cel ce prooroceşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere. Cel ce grăieşte într-o limbă străină pe sine singur se zideşte, iar cel ce prooroceşte zideşte Biserica. Voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi: dar mai cu seamă să proorociţi. Cel ce prooroceşte e mai mare decât cel ce grăieşte în limbi, afară numai dacă tălmăceşte, ca Biserica să ia întărire.

*

EVANGHELIA

Matei 20, 1-16

Zis-a Domnul pilda aceasta: asemenea este împărăţia cerurilor unui om stăpân în casa sa, care a ieşit dis-de-dimineaţă, ca să tocmească lucrători la via sa; şi învoindu-se cu lucrătorii cu câte un dinar pe zi, i-a trimis în via sa. Ieşind apoi pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în târg fără lucru şi le-a zis şi acelora: duceţi-vă şi voi în vie şi ce va fi cu dreptul vă voi da; iar ei s-au dus. Ieşind iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut la fel. Pe la al unsprezecelea ceas, ieşind iarăşi, a găsit pe alţii stând fără lucru şi le-a zis: de ce aţi stat aici toată ziua fără lucru? Ei i-au răspuns: pentru că nu ne-a tocmit nimeni. El le-a zis: duceţi-vă şi voi în via mea şi ce va fi cu dreptul veţi lua. Iar când s-a făcut seară, stăpânul viei a zis către ispravnicul său: cheamă pe lucrători şi le dă plata, începând de la cei de pe urmă până la cei dintâi. Deci, venind cei de la ceasul al unsprezecelea, au luat fiecare câte un dinar. Când au venit cei dintâi, socoteau că vor lua mai mult, dar au luat şi ei tot câte un dinar de fiecare. După ce au luat dinarii, cârteau împotriva stăpânului casei, zicând: aceştia de pe urmă au lucrat numai un ceas şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi care am dus greul şi zăduful zilei. Dar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: prietene, nu-ţi fac nici o nedreptate; oare, nu cu un dinar te-ai învoit mine? Ia-ţi ce este al tău şi pleacă. Dacă voiesc să-i dau şi acestuia de pe urmă ca şi ţie, oare, nu-mi este îngăduit să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este pizmaş, pentru că eu sunt bun? Tot aşa vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

Predica la Praznicul Schimbării la Față a Părintelui Sofian Boghiu

"Doamne, bine este să fim noi aici". (Matei 17, 4)

În fiecare an, la 6 august, prăznuim una dintre cele mai mari sărbători creștine - Schimbarea la Față a Mântuitorului pe muntele Tabor.

Este cu adevărat mare acest Praznic, pentru că acolo pe Tabor Mântuitorul Însuși Și-a arătat, ca într-o străfulgerare, slava Sa dumnezeiască înaintea Apostolilor Săi. Până acum, Sfinții Apostoli văzuseră și se uimiseră numai de minunile Lui, care erau mari și puternice, semne ale dumnezeirii Sale. Dar în sufletul lor ei îl socoteau pe Mântuitorul tot ca pe un om - un mare Prooroc -, cel mai mare trimis al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor de până atunci.

Însă, din cele petrecute pe Tabor cu prilejul Schimbării la Față, Sfinții Apostoli se conving pentru totdeauna că marele lor învățător este nu numai un om al lui Dumnezeu, ci și Dumnezeu adevărat. Cele văzute și trăite de ei pe muntele Tabor nu le vor uita niciodată. Ca timp, acest eveniment s-a petrecut în ultimul an al vieții pământești a Mântuitorului, cu câteva luni înainte de răstignirea Sa.

După cum ne istorisesc primii trei Sfinți Evangheliști - "Matei, Marcu și Luca - faptele s-au petrecut așa: Iisus venea înspre nordul Țării Sfinte, Se îndrepta către Ierusalim și le vorbea pe cale despre Patimile, Moartea pe Cruce și Învierea Sa, care îl așteptau în Ierusalim.

Ajungând în dreptul muntelui Tabor, a lăsat la poalele muntelui ceata ucenicilor Săi și a luat cu Sine numai trei dintre dânșii: pe Petru, Iacob și Ioan - ucenicii cei mai de nădejde, care vor fi martori și la rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani. Ceilalți Apostoli rămân la poalele muntelui, iar El împreună cu cei trei urcă pe munte, ca să se roage.

Și, pe când se ruga El, Apostolii îngreunați de somn tresar deodată la o priveliște nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul; fața Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe ca zăpada - cum nu se poate nimic înălbi așa pe pământ. Lucru și mai neobișnuit: în această lumină, doi bărbați stau de vorbă cu Iisus despre Patima și Moartea Sa în Ierusalim. Erau marii Prooroci ai Vechiului Testament, Moise și Ilie.

Ca ieșit din fire, uimit și mulțumit de ceea ce vedea, Petru a zis către Iisus: "Doamne, bine este să fim noi aici; Dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una și lui Ilie una" (Matei 17, 4) - nedându-și seama de ceea ce spunea. Dar Petru încă nu isprăvise bine de vorbit, când ochii Apostolilor sunt martorii unei noi surprize - un nor de lumină îi învăluie și pe ei, iar din nor aud deodată un glas care zice: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L" (Matei 17, 5). De spaimă, ucenicii au căzut cu fețele la pământ. Dar Iisus s-a apropiat de ei și le-a zis: "Sculați-vă, și nu vă temeți" (Matei 17, 7). Când au ridicat ochii, nu mai era decât Iisus singur. Și El le-a poruncit să nu dezvăluie nimănui nimic din cele ce văzuseră, până după învierea Sa din morți. Așa ne este înfățișat în Sfintele Evanghelii faptul Schimbării la Față a Mântuitorului.

Dar ne putem întreba:

- Ce înțeles are acest eveniment pentru Sfinții Apostoli și pentru noi?

- Ce vrea Mântuitorul să ne spună nouă, celor de astăzi, prin acest eveniment?

De la început trebuie să spunem că Praznicul de astăzi este mai întâi de toate Praznicul luminii.

Lumina e Fața Domnului Iisus - luminând ca lumina soarelui; lumină sunt veșmintele Lui - ca strălucirea orbitoare a zăpezii; lumina e însuși norul care-i învăluie pe toți - o lumină atât de neobișnuită, că-i umple de fiori de spaimă pe Apostoli, încât, de frică, ei cad cu fața la pământ.

Ce fel de lumină este aceasta? Lumină obișnuită, fizică? Sfântul Grigorie Palama și alți Sfinți Părinți ai Bisericii ne spun că această lumină este lumina cea neapropiată în care locuiește Dumnezeu. Este lumina în care Se îmbracă El ca într-un veșmânt. Este lumina dragostei cerești, este lumina slavei dumnezeiești. Această lumină a Schimbării la Față a Mântuitorului îi venea Lui nu dinafară, ci din dumnezeirea Sa. Iisus avea necontenit această lumină în El însuși, dar, din iubire pentru noi, în timpul vieții Sale pământești Mântuitorul își ascunde firea dumnezeiască sub vălul unui trup omenesc obișnuit. El o împiedică înadins să se reverse în afară, pentru că o astfel de lumină neîntreruptă, care făcea să strălucească fața și întreaga Persoană a Mântuitorului, ar fi orbit pe contemporanii Săi și ei nu s-ar fi putut apropia de El.

La Schimbarea la Față însă, Mântuitorul a permis ascunsei Lui slave dumnezeiești să se reverse în toată strălucirea ei asupra Persoanei Sale. Încă o dată trebuie spus că lumina Mântuitorului de pe Tabor nu era o lumină de împrumut, venind din afară ci, dimpotrivă, era o izbucnire ca de fulger din acea nemasurată dumnezeire pe care Mântuitorul o poseda integral și o ținea ascunsă. Acea minunată lumină făcu pe Sfântul Apostol Petru să spună: "Doamne, bine este nouă să fim aici".

Pentru asemenea motive Schimbarea la Față este considerată de creștinătate ca Praznicul luminii dumnezeiești, revarsată în mod vizibil asupra lumii noastre pământești.

Ne întrebăm iarăși: De ce această manifestare din partea Mântuitorului?

Firește, nu putem ști totul, dar din Sfintele Evanghelii aflăm că Schimbarea la Față, ca timp, nu era departe de Patima, de Crucea și Moartea Mântuitorului pe Golgota. Știind Domnul cele ce aveau să se întample în Ghetsimani și pe Golgota și cunoscând omeneasca slăbiciune, El le oferea acum celor trei Apostoli, și prin ei, celorlalți, dovada clară că El nu era numai om adevărat, ci și Dumnezeu adevărat.

Astfel, prin izbucnirea dumnezeirii Lui ascunse, vrea să le arate că moartea Sa pe Cruce nu avea să fie un final tragic, ci o cale spre înviere, că Patima Lui era de fapt o Patimă de bună voie și liber consimțită, din iubire pentru mântuirea oamenilor.

Strălucirea Feței Mântuitorului era astfel supremul punct de sprijin necesar pentru a depăși marea încercare ce avea să vină asupra Apostolilor. De fapt, de strălucirea acestui chip al Mântuitorului își va aminti Petru după lepădarea de Hristos și va plânge cu amar. De strălucirea acestui chip își va fi adus aminte și Apostolul Ioan în credincioșia și statornicia lui neabătută, când I-a urmat lui Hristos până la picioarele Crucii.

Lumina feței Domnului arătată pe Tabor este o prevestire a chipului de fulger al Mântuitorului, înviat și preamărit - chip care avea să-l cucerească și pe Pavel când se afla pe drumul Damascului, transformându-l total, din cumplit prigonitor, în cel mai renumit Apostol.

În sfârșit, chipul ce a strălucit pe Tabor este o prefigurare a chipului cu care vom învia noi înșine în ziua învierii de obște, de chipul Mântuitorului aveau să se îndrăgostească de-a lungul istoriei toți purtătorii de Dumnezeu, părinți și frați din lume și din mănăstiri.

O ultimă întrebare: Ce dorește Mântuitorul oare să ne spună celor de azi prin Schimbarea Lui la Față?

În Scriptură, intervalul de timp de la Învierea Mântuitorului și până la Venirea din nou a Domnului în slavă, la sfârșitul istoriei, este exact intervalul de timp în care trăim noi, și este prezentat ca o perioadă de transformare, de necontenită înnoire a omului, a vieții și a lumii, prin slujirea dragostei fără margini între oameni și prin energiile Duhului dătător-de-viață.

În toată această perioadă, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel înviat și preamărit, în numele Dumnezeirii întregi lucrează necontenit în oameni și în lume, respectând dumnezeiește toată libertatea făpturilor Sale. Prin forța energiilor Duhului Său, Iisus Hristos cel înviat și de-a pururea viu iradiază necontenit pretutindeni, străbate, purifică și transformă, pe nesimțite parcă, oameni și lucruri, tot ce există, toată creația Lui.

El vrea să fie împreună cu noi, prezent și activ în toate: "Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 20) - ne asigură El și adaugă: "Unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20).

Pentru El nu sunt porți închise. Hristos poate pătrunde peste tot, deci și în noi. Dar pentru că respectă libertatea fiecăruia, așteaptă ca noi înșine să ne limpezim și să-I facem loc în viața noastră, în familia noastră, în societatea noastră.

Praznicul de astăzi tocmai la aceasta ne cheamă pe fiecare dintre noi: la o schimbare lăuntrică, la limpezire, la iluminare, la conformarea vieții noastre la voia cea sfântă a lui Dumnezeu, Care totdeauna vrea binele și fericirea noastră, a tuturor oamenilor.

Însuși cuvântul dumnezeiesc, care a răsunat astăzi pe Tabor, la aceasta ne cheamă, zicând: "Acesta este Fiul meu Cel iubit... pe Acesta să-L ascultați" (Matei 17, 5). E ca și cum Dumnezeu-Tatăl ne-ar zice: "Schimbați-vă la față din adânc, toți și toate, după exemplul Fiului Meu. Fiți blânzi și smeriți cu inima, ca El. Fiți îngăduitori unii cu alții, nu vă urâți și nu vă disprețuiți unii pe alții, ci trăiți în pace, în bună înțelegere și în dragoste unii cu alții, ca niște frați buni, ca niște adevărați copii ai Mei, vă zic Eu, Tatăl vostru. Iubiți-vă unii pe alții, iubiți-vă cu fapta și cu adevarul, așa cum v-a învățat El, spre binele și fericirea voastră".

Ascultându-L pe El și Împlinindu-I porunca dragostei, va străluci și peste noi lumina cea pururea fiitoare a Feței Lui. Să nu uităm, frați creștini, că Schimbarea la Față a Mântuitorului începe pe când El se ruga. Și schimbarea noastră lăuntrică trebuie să înceapă tot cu rugăciunea, cu ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu ne putem schimba.

De aceea, să nu încetăm a ne ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului și tuturor Puterilor cerești, să ne lumineze mintea, inima și viața cu lumina adevărului și a dragostei Dumnezeului nostru, ca să putem birui și schimba tot ce-i rău în noi și în viața noastră de oameni, ca și în noi să strălucească lumina cea mai presus de orice lumină a faptelor bune, spre binele și spre bucuria semenilor noștri și spre slava Dumnezeului nostru. Amin! 

Sursă: Scribd

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul - rugăciunea specifică a Postului Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul:

“Doamne şi Stăpânul vieţii mele,

duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile, căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare).

La prima citire, o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunînd: “Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!”. Întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează, într-un mod unic, toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o “verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă “în jos” decât “în sus”, care încearcă mereu să ne convingă că nicio schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde “pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său.

Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă demonică în noi, pentru că, fundamental, Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea, devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească.

Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este, astfel, o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe “alţii”. Se poate exprima, la fel de bine, prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea duhovnicească se completează, astfel, cu crima duhovnicească.

Şi, în final, grăirea în deşert. Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata “pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este, prin acelaşi simbolism, supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine, este din acest punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul mântuie şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat, el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine adevărata putere a păcatului.

Acestea patru sunt, astfel, “obiectivele” negative ale pocăinţei. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată, deci, prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, această plângere din adâncul neputinţei omeneşti. Apoi, rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea, sunt patru.

Curăţia! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, aşa cum adesea şi eronat se face, numai la conotaţiile sale sexuale, este înţeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă şi totală a termenului grecesc sofrosini şi a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înţelepciunii, dreapta socotinţă. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii şi energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci, opusul său este tocmai plinătatea. Dacă, de obicei, înţelegem prin curăţie virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenţei noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală, îndepărtarea trupului de la viaţa adevărată şi de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Şi aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu.

Primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curaţii este smerenia. Ea este mai presus de toate biruinţa adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care, de obicei, trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea, se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriţi, iar celor mândri le stă împotrivă.

Curăţia şi smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul “natural” sau “căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine, se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi. Având, aşadar, o cunoaştere eronată, incompletă şi pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor şi concepţiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, doreşte ca viaţa să fie încununată cu succes aici şi acum. Răbdarea, totuşi, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este “iertător”, ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi, în orbirea noastră, nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect faţă de toate fiinţele care reprezintă însuşirea specifică a lui Dumnezeu.

În cele din urmă, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, ale tuturor creşterilor şi ostenelilor duhovniceşti este dragostea, acea dragoste care, aşa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

Toate acestea sunt rezumate şi adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: “dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului şi toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greşeli, întrucât chiar şi această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci cînd “vedem greşalele noastre” şi când “nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman, mândria, va fi nimicit în noi.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuşi, aici, semnificaţia lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul şi dificilul efort al însănătoşirii duhovniceşti, Biserica nu a pus bariere între suflet şi trup. Omul, în întreaga sa fiinţă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa fiinţă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranţă, tocmai în biruinţa cărnii - animalul, iraţionalul, plăcerea din noi, asupra duhovnicescului şi dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, aşa de sfânt încât Dumnezeu însuşi “a luat trup”. Atunci, mântuirea şi pocăinţa nu dispreţuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcţiile sale reale, ca expresie a vieţii duhovniceşti, ca templu al nepreţuitului suflet omenesc. Ascetismul creştin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga fiinţă umană - suflet şi trup - face pocăinţă. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin şi în trup. Metaniile, semne “psiho-somatice” ale pocăinţei şi ale smereniei, ale adorării şi ale ascultării, reprezintă astfel prin excelenţă ritualul de Post.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic)

Sursă: Logos

Cultura naţională și specificul național

de academician Ioan-Aurel Pop
 

Pe vremuri, la noi – nu mă gândesc la perioada comunistă – se vorbea despre cultura naţională şi despre specificul naţional cu mare seriozitate şi cu multă responsabilitate. În multe ţări, din preajma noastră sau de mai departe, se întâmplă acest lucru şi acum. Îmi amintesc cât de serioase erau dezbaterile dintr-o ţară vecină cu România, cu puţin înainte de 2004, despre modalităţile de păstrare a identităţii culturale naţionale după integrarea acelei ţări în Uniunea Europeană. Nimeni nu punea în discuţie nevoia păstrării identităţii, a specificului naţional unitar, ci doar modalităţile cele mai potrivite pentru îndeplinirea scopului, pentru evitarea topirii unei culturi, exprimate într-o limbă mai puţin vorbită, în malaxorul globalizării.

acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

 

La disciplina şcolară „Limba şi literatura română“ – botezată mai nou, ca să sune cât mai neutru şi impersonal, „Limbă şi comunicare“ – am învăţat de la dascălii mei braşoveni că nu există scriitori cu-adevărat universali care să nu fi exprimat un anumit specific local, mai ales naţional. Astfel, dacă Dante reflectă lumea italiană de la 1300, cu problemele sale, Cervantes o prezintă pe cea hispanică, Shakespeare pe cea engleză, Goethe pe cea germană, Sienkiewicz pe cea poloneză etc. Exprimând locuri, timpuri şi comunităţi bine precizate, dar făcând-o cu forţa unor talente neobişnuite, toţi aceştia au ajuns să fie percepuţi în chip universal.

 

Noi ne ferim azi să mai vorbim despre aceste lucruri, ca şi cum ar fi de rău augur. De altfel, toate cele ce ating identitatea românească, ţara, patria, patriotismul le apar intelectualilor „subţiri“ de astăzi depăşite, învechite, ruşinoase, purtătoare de infantilism cultural şi, mai ales, de naţionalism. Fireşte, în numele naţiunii, s-au purtat războaie şi s-au comis crime, dar şi în numele altor comunităţi, valori, instituţii, sentimente şi idei s-au produs astfel de lucruri şi nimeni nu a confundat planurile. Cu alte cuvinte, nimeni nu a demonizat dragostea, familia, credinţa, biserica, libertatea sau democraţia, deşi s-au comis crime şi în numele lor!

Statuia „Bucovina înaripată” din Suceava

 

Vă mărturisesc sincer că nu înţeleg de ce nu le putem vorbi tinerilor noştri despre cultura naţională, despre ţară, cu sinceritate, fără să fim catalogaţi negativ. Fireşte, când ne rostim despre ţară, se cuvine să ne cuprindem de sentimentul responsabilităţii cuvintelor noastre, în sensul în care cronicarul zicea – cu peste trei secole în urmă – că el va da seamă de toate ale sale câte le scrie…

 

Ţara nu este o abstracţiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe şefi, pe soartă ori pe propriile greşeli. Ţara suntem noi toţi, cu strămoşii în noi, deoarece le purtăm moştenirea, adesea fără să ne dăm seama de aceasta, cu urmaşii pe care-i pregătim pentru viitor, cu spaţiul nostru vălurit, cu cerul şi pământul, cu marea şi râurile, cu toate care se găsesc acolo unde Carpaţii şi Dunărea de Jos se îngemănează… Numai noi înşine, românii, putem percepe toate astea. Lucian Blaga spunea într-o memorabilă poezie că „ţara şi-a împins hotarele toate până la cer“, iar Alexandru Davila, în faimoasa sa dramă istorică Vlaicu Vodă, definea ţara prin mijlocirea datinii, făcute de domni şi de neam, de oamenii simpli: „Datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-şi cunoaşte ţara din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orice soi,/ Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le topeşte, le strecoară/ Şi le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către ţară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români/ Timp de veacuri neamul ţese datina de la străbuni…“. Prin urmare, domnii (principii, conducătorii autentici) simt pulsul poporului (neamului) şi făuresc viitorul în consecinţă. De aceea cred că România poate rămâne la esenţa sa, dar se poate şi schimba în mai bine, în măsura în care noi înşine suntem capabili de o asemenea atitudine. Este vorba despre puterea de a ne conserva esenţa în vârtejul schimbărilor.

 

A schimba în mai bine România nu este, la prima vedere, o mare filosofie, dacă ne fixăm strategia cuvenită. Această schimbare ar putea presupune câteva lucruri simple: să ne facem datoria acolo unde suntem chemaţi; să facem nu totul, ci numai ceea ce trebuie şi ceea ce ne permite expertiza (specialitatea) noastră; să îndeplinim opere sociale; să avem sentimentul comunităţii şi al solidarităţii etc. Adică, mai simplu, să fim dascăli cu tot sufletul nostru (dacă ne-am făcut dascăli), să plantăm câte un arbore, să ne creştem curat copiii, să ne curăţăm trotuarul din faţa casei, să întindem mâna celui aflat în nevoie ori în suferinţă, să lăsăm orgoliul la o parte şi să ne cerem scuze când greşim (şi cine nu greşeşte!?), să fim drepţi şi cinstiţi, dar mai ales buni, generoşi, cu spiritul senin şi frumos…

 

În ultimele două decenii, am (re)dobândit multe virtuţi, mai ales pe filiera ideii de libertate şi de demnitate umană, dar am devenit mai rapace, mai reci, mai dornici de bani şi de avere (dobândite, adesea, uşor, dacă nu de-a dreptul prin înşelăciune). Şi avem chiar – unii dintre noi, din păcate – o plăcere sadică de a lovi în alţii, de a-i acuza pe alţii, de a da vina numai pe alţii, de a lăsa totul baltă şi a pleca în lume… Ne revoltăm pe ţară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înşine şi să luăm măsuri în consecinţă.

 

Pornesc de la principiul că dacă iubim oamenii trebuie să ne iubim ţara şi valorile ei. Nu-mi iubesc ţara nici pentru că e mare, nici bogată, nici ideală, ci o iubesc pentru că este a mea, cu toate cele bune şi rele, cu patimi şi eresuri, cu victorii şi înfrângeri, cu bucurii şi dezamăgiri, cu viii şi cu morţii ei. În legătură cu ţara, cu patria (pater înseamnă părinte, prin urmare patria este locul părinţilor noştri, al părinţilor lor ş.a.m.d.), facem câteva greşeli curente: 1) ne ferim să vorbim despre ea, fiindcă nu este de bonton, fiindcă termenii s-au tocit, fiindcă au lăudat-o unii peste măsură; 2) îi lăsăm să monopolizeze patriotismul şi discursul despre ţară pe reprezentanţii mişcărilor naţionalist-şovine, care dau cu barda şi care şi-au pierdut orice credibilitate; 3) ne temem că, vorbind de bine despre moşie, despre ţară ori patrie, îi supărăm pe alţii sau creăm impresia că îi urâm pe alţii; 4) când suntem dezamăgiţi, trişti, deprimaţi – din varii motive personale – dăm vina pe ţară, ne supărăm pe ţară, acuzăm România şi chiar o părăsim; 5) nu-i mai învăţăm pe copiii noştri despre „Făt Frumos din lacrimă“, nici despre „Împăratul Roşu“, nici despre „Prâslea cel voinic“, ci le stimulăm mintea şi sufletul cu „Harry Potter“, cu „Ţestoasele Ninja“ sau cu „Stăpânul inelelor“.

 

Or, valorile universale se pot asimila numai prin mijlocirea celor naţionale, regionale, locale. Înainte de a înţelege rostul conurbaţiei Parisului în lumea europeană, mi-e mult mai la îndemână să-mi cunosc satul cu „Ozana“ lui, „cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul“, ori oraşul în care, poate, mai „plouă de trei ori pe săptămână“ sau „codrii de aramă“, în care, „lângă izvoară, iarba pare de omăt“…

 

Marii creatori ai lumii sunt aceia care au exprimat magistral specificul local. Faptul că noi, românii, ne împrăştiem prin lume poate fi, în esenţă, de bun augur. Popoarele viguroase au colonizat lumea, s-au răspândit peste tot. Ideea este să ducem cu noi un mesaj de demnitate, să ducem valori, de la doină şi limbă până la mămăligă şi mititei. Dacă recunoaştem că suntem români, străinii nu ne întreabă de hamburgeri sau coca-cola, ci vor să ştie cum percepem noi cerul, cum ne facem nunţile, cum ne jelim morţii, cum ne ridicăm din necazuri, cum trecem şi petrecem prin această lume. În fapt, astăzi, mulţi dintre noi ne ruşinăm de ţară, ne ferim de ea, ne ascundem, fără să ne dăm seama că astfel ne condamnăm pe noi înşine, ne micşorăm, ne nimicim singuri.

 

Grav este zelul cu care ponegrim cultura românească, limba, literatura şi trecutul naţional, ca şi instituţiile menite din vechime să apere şi să cultive valorile naţionale. Suntem asiduu învăţaţi, de către un soi de noi „toboşari“ ai vremurilor actuale, că Eminescu trebuie pus în debaraua istoriei, că limba noastră este bună doar pentru înjurături, că trecutul este tarat iremediabil de naţionalisme şi presărat cu mituri naţionale, că România s-a născut întâmplător, din „bucăţi“, că nu avem decât creatori minori şi creaţii periferice…

 

Din această perspectivă, Academia Română – făurită tocmai cu scopul de a fi un scut al limbii, literaturii şi istoriei naţionale – ar fi o instituţie conservatoare, învechită, expirată. Din păcate, pentru mulţi români, mai ales tineri, aceste afirmaţii şocante prind, tocmai fiindcă sunt iconoclaste. Mulţi caută ineditul cu orice preţ, chiar dacă acest inedit înseamnă minciună, defăimare, calomnie. Unii creatori, cultivaţi ca formatori de opinie şi eseişti, şi-au asumat misiunea demolării tuturor valorilor naţionale autentice, de la personalităţi până la instituţii, spre a putea apoi pescui în ape tulburi, spre a perverti conştiinţe şi a manipula atitudini. Nu pretinde nimeni laude, discursuri encomiastice şi elogii nemeritate! Critica stă în firea lucrurilor şi este absolut necesară. Eminescu nu a fost un zeu, nici istoria noastră nu a fost imaculată, plină de victorii neîntrerupte şi de glorie eternă. Ne-am străduit să urmăm o cale şi ne-am împotmolit, ne-am urnit greu şi ne-am prostit din nou de-a lungul vremii, am disperat şi am urlat a pustiu câteodată, am fost şi curajoşi şi laşi, dar, dincolo de toate, am continuat să rezistăm şi, deci, să existăm. A critica nu înseamnă a denigra! Un ton de bunăvoinţă şi de optimism (în inerenta critică) ne-ar scuti de multe teribilisme ce ar putea părea adolescentine, dacă nu ar fi rostite la bătrâneţe şi dacă nu ar avea substraturi emfatice, distructive, malefice, duşmănoase.

 

Cred că a sosit un timp în care ne trebuie realism, responsabilitate, asumare, solidaritate. La baza culturii stau instruirea şi educaţia, adică şcoala. Pe fondul marasmului din şcoală se nasc promoţii semidocte, chiar semianalfabete, care nu-şi mai cunosc bine nici limba maternă. Ele devin un mediu propice pentru ideile distructive, nihiliste, teribiliste despre trecut, prezent şi viitor, rostite din vârful buzelor de anumiţi „analişti“ interesaţi. Şcoala şi familia se cuvin repuse în drepturile lor, cultivate, preţuite, stimulate. Guvernanţii şi noi toţi avem datoria să ne recâştigăm conştiinţa de români, însoţită de ideea că avem un mesaj de transmis lumii.

 

Dacă nu am pierit – precum hunii, gepizii, avarii, cumanii şi alte atâtea neamuri care s-au perindat pe la noi –, înseamnă că avem un rost. Avem o ţară cu suprafaţa Regatului Unit al Marii Britanii, suntem cel mai numeros popor din sud-estul Europei, rezistăm şi existăm aici, ca români, de peste un mileniu! Ce premise mai bune putem cere Domnului? Nu ne rămâne decât să construim împreună, în ambianţa Europei instituţionale, în care am intrat din 2007, să ne adecvăm visurile la realitate, să nu ne mai lamentăm şi să nu dăm nici lecţii orgolioase altora. Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să vrem o ţară mai bună, iar această ţară se cheamă pentru noi România.

 

Retrăiesc, de fiecare dată când sunt dezamăgit de mine şi de compatrioţii mei, mesajul câtorva cuvinte repetate obsesiv din copilărie, la Radio Europa Liberă: „Noi nu sfătuim pe nimeni să plece din ţară, fiindcă locul românilor este în România“. Tata – acum de pioasă amintire – m-a făcut atent la ele, deşi comuniştii l-ar fi putut determina să urască România. De la el şi de la bunici am învăţat că ţara nu se poate urî, că ţara nu este ca o pâine, din care să rupă fiecare câte o felie până se termină, ci este ca o casă fără margini, în care, cu grijă, încăpem toţi ai noştri, ca şi oaspeţii noştri. Unitatea spirituală a acestei ţări trebuie să fie mai puternică decât unitatea politică, iar forţa acestei unităţi spirituale este cultura naţională, în centrul căreia stă limba română.

 

Un umanist italian, pe la 1480, spunea că ştie secretul supravieţuirii românilor: aceştia nu s-au lăsat înecaţi de valurile barbare, fiindcă şi-au iubit mai mult limba decât viaţa! Peste secole – confirmând involuntar spusele italianului –, Mihail Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbea româneşte, iar Nichita Stănescu vedea în limba română de-a dreptul patria sa. De unde atunci „concluzia“ unor adolescenţi întârziaţi că limba română nu mai poate fi bună ca mijloc de comunicare, ci, eventual, doar ca instrument pentru înjurături? Ponegrind limba, slăbim şi veştejim ţara, aşa cum, preţuind-o, învăţând-o şi cultivând-o, nu facem decât să întărim ţara, în unitatea ei atât de necesară.

 

Să nu mai facem distincţii tendenţioase între provinciile istorice care formează ţara cea mare. Toate au rostul lor: Dobrogea este cel mai vechi pământ românesc, deoarece acolo a început plămada daco-romană; Oltenia ni i-a dat pe Tudor, pe Brâncuşi ori pe Sorescu; din Muntenia au pornit Mihai Viteazul spre Alba Iulia şi Caragiale şi Nichita spre lume; Maramureşul este obârşia Bogdăneştilor, trecuţi spre Bucovina, care, la rându-i, este vatra Moldovei, iar Moldova – Moldova toată – este citadela culturii noastre, a marilor noştri creatori naţionali; Ardealul este rezervorul etnic românesc, de unde s-a revărsat mereu preaplinul, fortificând marginile slăbite…

 

Lăudând una dintre provincii în detrimentul alteia este ca şi cum am zice că braţele sunt mai puţin importante decât trunchiul sau lumina ochilor mai preţioasă decât auzul. Ţara este ca un organism şi trebuie privită ca atare. Iar dacă nu suntem mulţumiţi de felul cum a funcţionat România de la Marea Unire încoace şi dacă ne încearcă gânduri de frângere a operei făcute de regele Ferdinand, de Ionel Brătianu, de Iuliu Maniu, de Vasile Goldiş, de Nicolae Iorga sau de Lucian Blaga, să ne gândim de zece ori înainte de a vorbi ori de a acţiona: românii au trăit despărţiţi în varii principate şi provincii, sub diverşi stăpâni, vreme de un mileniu şi doar de mai puţin de un secol trăiesc – încearcă să trăiască – împreună! Să ne gândim că, după traiul disparat, dispersat, crispat şi amărât, de 1.000 de ani, sub diferite dominaţii străine, toate energiile naţionale s-au reunit pe la 1800 şi 1900 ca să formeze România, adică ţara noastră. Parcă ieri se încoronau Majestăţile Lor la Alba Iulia! Oare se cuvine să ne clamăm – unii dintre noi – dezamăgirea după câteva decenii, după nici un secol? Putem compara un veac de unitate cu un mileniu de singurătate? Graba aceasta nu rezistă probei obiectivităţii nici dacă ar fi trecut de la 1918 încă 1.000 de ani!

 

Iar pe Eminescu trebuie să-l studiem, nu să-l condamnăm! A-l acuza de naţionalism este de-a dreptul o naivitate, probând lipsa de cultură istorică. Pe vremea lui Eminescu, când nu exista încă Declaraţia universală a drepturilor omului şi când marile puteri îşi împărţeau între ele lumea, în detrimentul libertăţii popoarelor, cea mai progresistă idee colectivă era libertatea naţională, iar luptătorii pentru libertate naţională erau antemergători, revoluţionari, eroi. Câtă vreme Imperiile Austro-Ungar şi Rus ocupau regiuni întinse, în care românii alcătuiau majoritatea populaţiei, a-i condamna pe străinii dominatori era, pentru un gânditor progresist, în firea lucrurilor. A-i cere lui Eminescu să apere drepturile minorităţilor, în înţelesul actual al lucrurilor, este ca şi cum l-am considera pe Iulius Caesar „imperialist“, fiindcă a cucerit Galia! Eminescu este simbolul nostru naţional, fiindcă aşa a stabilit, în timp, poporul român, nu vreo instanţă, care ar putea să revoce acum acest lucru. Nu este în puterea vreunei instituţii să stabilească alt asemenea simbol! De aceea, Eminescu se identifică plenar cu spiritul românesc, cu lumea românească, cu România.

 

România, cu majoritatea regiunilor sale istorice, este azi o parte a Uniunii Europene. Să nu o hulim noi înşine, ci s-o construim şi reconstruim, după matricea noastră, după criteriile verificate de la romani încoace, să renunţăm la ceea ce trebuie renunţat şi să perpetuăm adevăratele noastre valori, aducând „odă bucuriei“, acelei bucurii care ne poate face să trăim cu demnitate, onoare şi optimism.

 

 (Revista Magazin Istoric, numărul Septembrie 2013)

 

 

 Sursă: Drum european

 

 

 

 

 

Predica la Duminica a XV-a după Rusalii - Porunca cea mare din lege / Părintele Rafail Noica

 

APOSTOLUL

 

Fraţilor, Dumnezeu, Care a zis: «Strălucească din întuneric lumina!» - El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi, cei vii, suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi, viaţa. Dar având acelaşi duh al credinţei - după cum este scris: «Crezut-am, pentru aceea am şi grăit"» - şi noi credem; pentru aceea şi grăim, ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus şi ne va înfăţişa împreună cu voi. Căci toate sunt pentru voi, pentru ca, înmulţindu-se harul să prisosească prin mai mulţi mulţumirea, spre slava lui Dumnezeu

 

APOSTOLUL

MATEI 22, 35-46

 

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat:  Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.  Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? - zicând: "Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. 

 

 

Părintele Rafail Noica despre poruncile lui Dumnezeu şi deznădejdea noastră (predica ţinută la 1 decembrie 2002, Bucureşti, Biserica Studenţilor)

 

„Când învăţătorul de lege, care ştia bine legea, Îl întreabă, ispitind pe Domnul, care este cea dintâi porunca, Domnul a zis: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău…” şi S-a grăbit să dea şi a doua poruncă – nu a fost întrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – „să iubeşti pe aproapele ca însuţi pe tine”. Şi a adăugat: „de aceste două porunci atârnă toată Legea şi Proorocii”. Prin asta putem să vedem că orişice vrem să înţelegem în gândirea noastră duhovnicească, în înţelegerea noastră teologică, dacă nu ştim să raportăm la aceste două porunci, înseamnă că… încă nu am înţeles. 

 

Întotdeauna trebuie să ne nevoim – asta pentru noi este o nevoinţă – să ne amintim de dragostea de Dumnezeu şi de dragostea de aproapele. Şi pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atât porunca ce trebuie să facem, cât o descoperire cine este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ne dă ca porunca chipul Lui, că într-acel chip să ne asemănăm. Noi din fire purtăm chip dumnezeiesc, că zice că „a făcut pe om chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“, dar asemănarea a rămas în libertatea noastră, printr-un continuu dialog cu Făcătorul nostru, să o însuşim. Chipul îl avem, dar asemănarea rămâne în libertatea noastră, să ne-o însuşim. Libertatea noastră ca alegere, nu ca putere, că numai Dumnezeu ne poate da puterea să devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie să fie a noastră şi pentru alegerea noastră trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinţă omului, adică… să devenim că Dumnezeu. 

 

Ce vreau să zic prin asta? Dacă Dumnezeu a dat ca prima poruncă: să ne amintim de poruncă să iubim pe Dumnezeu, asta nu înseamnă nimic altceva decât că Dumnezeu ne iubeşte pe noi aşa cum ne-a poruncit nouă să-L iubim pe El. Şi dacă ne spune să ne iubim pe aproapele ca însuţi pre sine, înseamnă că aşa iubeşte Tatăl pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, şi Fiul pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, şi Duhul Sfânt pe Tatăl şi pe Fiul, şi pe noi ne face că în dragostea faţă de aproapele să devenim – în sfârşitul nevoinţei noastre şi când trecem în veşnicie – precum este Dumnezeu Unul în Trei Persoane, şi noi într-un număr nesfârşit de persoane, începând cu Adam cel dintâi zidit până la cel mai de pe urmă, să devenim şi noi un Om, fiindcă porunca lui Dumnezeu nu este poruncă morală – să devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este şi energie pentru noi, pentru ca să devenim acele ce ne sunt poruncite. 

 

Trec la Apostol fiindcă apostolul de astăzi este uimitor de… la ordinea zilei, ca să zicem aşa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodată să răspund şi cu mulţi am vorbit, şi am văzut că fiecare om este, astăzi, o tragedie, fiecare om, astăzi, este o încărcătură de dureri şi de deznădejdi. 

 

Şi iată ce zice Sfântul Pavel: Dumnezeu a luminat în inimile noastre să strălucească cunoaşterea slavei lui în faţa lui Hristos. Această comoară însă o avem în vase de lut. Ca să parafrazez puţin, ca să înţelegem că înălţimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiţi din toate părţile, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi dar nu părăsiţi (în altă versiune: prigoniţi dar nu lepădaţi), doborâţi dar nu nimiciţi, totdeauna purtând în trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iată că zice: ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupurile noastre. 

 

Dacă Sf. Pavel nu ar fi trăit dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate părţile, s-ar fi zdrobit; în cumpănă [fiind], [ar fi] deznădăjduit; prigonit fiind s-ar fi simţit lepădat, cum mulţi dintre noi astăzi ne simţim lepădaţi de Dumnezeu; doborât fiind, ar fi fost şi nimicit, cum mulţi care deznădăjduiesc astăzi – Doamne fereşte – se doboară şi greu le este, sau poate cu neputinţă, să se ridice. 

 

Să nu uităm că Dumnezeu iubeşte pe om şi dragostea lui nu poate să părăsească pe om şi, orice s-ar întâmpla omului, chiar dacă nu mai vedem nici o cale de ieşire, rămâne un singur lucru, cuvântul Sf. Siluan astăzi mai actual astăzi decât oricând: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădajdui”. Iată că Sf. Pavel şi el îşi ţine mintea în iad, cum ne-a zis părintele nostru, se vede obijduit, se vede în mare cumpănă, se vede doborât, se vede prigonit, dar în nici unul din cazurile acestea nu deznădăjduieşte. Ce înseamnă că nu deznădăjduieşte? Nu înseamnă că nu simţi o deznădejde, până la capăt uneori, până când nu mai ştii ce să faci; în momentul când nu mai ştii ce să faci, îţi iei o oarecare mângâiere, ce-ţi este la îndemână, ştiind că deşi nu o simt eu acum, Dumnezeu mă iubeşte. 

 

Şi cam asta ar fi cuvântul pe care aş vrea să-l dau întregului popor şi tuturor acelora care mi-au scris atâtea scrisori sfâşietoare şi deznădăjduite. Şi deznădejdea mea este de a nu putea, de a mă vedea incapabil şi să le răspund şi să fac ceva pentru ei şi deznădejdea mea mi-o torn într-o rugăciune cât de mică – dacă doar un singur „Doamne…” în timp ce citesc sau când mă gândesc sau când îmi amintesc de cineva – şi puţin credincios oi fi, dar am credinţa că nici un cuvânt la Dumnezeu, care iubeşte pe om, nu se pierde. 

 

Deci cu astea două gânduri aş vrea să vă las. Porunca lui Dumnezeu nu este ceva care Dumnezeu aşteaptă moralmente să o împlinim, fiindcă El ştie că noi nu o putem împlini, fiindcă nu este porunca morală, ci este descoperire [a ccea] ce este Însuşi Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu este viaţa dumnezeiască pe care noi nu o putem în niciun fel atinge, dar putem să strigăm: Doamne! Doamne, iubesc porunca ta, dar tu vezi că nu pot s-o trăiesc, cum zicea P. Sofronie: „Vino, Tu, şi sălăşluieşte Tu întru mine, şi lucrează tu întru mine cele cu neputinţă omului”. 

 

Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu către Adam, pentru că Adam, înţelegând – dea Domnul ochi lăuntrici înţelegerii noastre ca să vedem frumuseţea acelui Chip, ca să nu mai putem să rezistăm să nu fim aşa şi atunci să se înalţe de la noi o rugăciune, fie [şi] deznădăjduită, o nădejde deznădăjduită, ca să zic aşa, că Dumnezeu ne va da. Şi Dumnezeu ne va da! Şi cum am spus mai multora şi anul trecut, unor tineri din străinătate: când simţi că este aşa de greu să ajungi la vreo virtute dumnezeiască, să ştii că nu este greu, este imposibil; firea ta îţi mărturiseşte, îţi dă mărturie lăuntrică că acel cuvânt îţi este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai puţin decât imposibilul să şi aşteptăm! Nimic mai puţin decât imposibilul, fiindcă dacă Dumnezeul nostru Dumnezeu este, apăi imposibilul este ceea ce aşteptăm de la El şi ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Şi acel lucru imposibil, pentru dragostea şi pentru puterea lui Dumnezeu, îl vei vedea lucrând în tine; şi mă rog lui Dumnezeu ca să primească cuvântul ăsta şi ca îmbărbătare a credinţei voastre - de la un puţin credincios care ştie ce înseamnă puţină credinţă – şi că o rugăciune şi pentru mine şi pentru voi. 

 

Deci porunca lui Dumnezeu este descoperire dumnezeiască pentru a ne îmbăta, pentru a ne îndulci cu frumuseţea chipului Lui, pentru a ne atrage către Împărăţia Lui. Dar este lucru cu neputinţă şi acest lucru cu neputinţă pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru atotputerea lui, aşteptam să îl vedem lucrând în noi. 

 

Şi celălalt lucru este: de ce ni s-a spus să nu deznădăjduim? Ne spune Sfântul Pavel: în virtutea acestei iubiri dumnezeieşti, care, dacă ne zice să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toată inima noastră, cugetul nostru, din toată virtutea noastră, cam aşa, în felul Lui dumnezeiesc, Îşi iubeşte Dumnezeu făptura, făptură de El zidită. Care [făptura] căzând prin păcat, cum a făcut Adam, strămoşul nostru, cine a plătit „canonul” răscumpărării decât Hristos Însuşi, Care l-a zidit pe Adam. Pe Cruce! Aşa a iubit Dumnezeu pe Adam! Adică: din toată fiinţa Lui, din tot ce era şi din tot ce avea şi totul a dat pe Cruce. Şi-a vărsat până la ultima picătură de sânge, din solidaritate cu acest om care a păcătuit împotriva Lui. Că era Singurul care putea să treacă prin iad şi să învie din morţi şi să făurească o nouă cale către Viaţă, la care Viaţa Adam nu ajunsese, adică şederea de-a dreapta Tatălui. 

 

Deci în toate deznădejdile noastre, să avem că plasă de siguranţă - cum ar fi la acrobaţii din circ, când fac acrobaţii periculoase pun o plasă dedesubt – plasa aceea de siguranţă să fie: „nu deznădajdui”. Când zice „nu deznădajdui”, nu interzice deznădejdea Dumnezeu, dar zice că nu e nevoie să deznădăjduim. Şi deci putem să trăim deznădejdile noastre, să privim deznădejdea noastră în faţă, să zicem că da, aşa o fi, dar pentru Dumnezeu, în deznădejde nu cred; şi continuăm viaţa noastră cum putem: „Aşteptând, am aşteptat pre Domnul”, zice un psalm, „şi a coborât la mine şi a venit“. Până când se pogoară Domnul şi va veni. Şi într-adevăr va veni! 

 

Deznădejdea, străfundurile alea ale deznădejdii sunt un prag prin care trebuie să trecem, care în mâinile lui Dumnezeu nu sunt decât o premisă pentru învierea noastră din acea stare pentru mântuire; că iată şi Apostolul zice că noi cei vii, pururea suntem daţi spre moarte pentru Iisus. De ce? Pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. 

 

Greu este omului să creadă în clipa deznădejdii că Dumnezeu îi dă acele dureri – sau, mai bine zis, îi îngăduie acele dureri, că Dumnezeu nimica rău nu dă, dar îngăduie - greu ne este să credem că acele dureri care ni se îngăduie şi nouă ne sunt date pentru ca să vedem şi Învierea lui Iisus. Că dacă noi, cum zice altundeva Sf. Pavel, cu Botezul lui Iisus [ne-am botezat] – botezul în greacă însemna afundare – deci afundându-ne cu Hristos în moartea lui Hristos este numai ca să putem cunoaşte şi Învierea lui Hristos, ca şi viaţa lui Hristos să fie în noi, iar viaţa lui Hristos este viaţa cea veşnică. 

 

Deci încă din firea noastră animalică, biologică, din care trăim acuma – şi o zic fără nici un sens de ocară, ci ca realitate a vieţii noastre – încă din starea noastră de acum, Dumnezeu vrea să ne dea să cunoaştem premisele Învierii, care, după ce numim noi moartea, vor putea să se arate cu mult mai multă putere, şi mai ales la Învierea cea de apoi. 

 

Fraţi şi surori, aceste lucruri pe care eu vi le împărtăşesc, nu din teorie ci din dureroasa experienţă, vi le împărtăşesc cu încredere. Dumnezeu să facă restul, să vă dea în inimile voastre răbdare şi încredere. Şi să ştiţi că omul neputincios este, dar asta nu înseamnă că viaţa voastră este compromisă. 

 

Pentru zilele care vin, omul este din ce în ce mai singur şi nu ştiu până unde va merge singurătatea asta. Dar dacă rămâi singur în toată lumea, să nu uiţi că şi Hristos a fost singur în toată lumea, ocărât de toţi, iar cei care Îl iubeau erau departe de el. Şi rămânând şi tu singur şi neputincios şi aparent părăsit de toţi, te-ai asemănat cu Hristos, care şi el a fost ocărât. Dacă vreţi o pricină pentru a nu deznădăjdui… Continuăm în stările alea şi… venind, Dumnezeu va veni şi ne va milui. Aşa să vă facă vouă Dumnezeu şi cum zicea Părintele Cleopa… la poarta raiului, să ne întâlnim cu toţii!“.

 

 

Război întru cuvânt