În viaţa lumii care ne înconjoară observăm că se dă o luptă pentru putere, fiecare încearcă să se ridice deasupra celuilalt, să-i stăpânească pe cei mai slabi. Adevărata măreţie a omului ni se dezvăluie atunci când înaintea smereniei aproapelui, el izbutește să se smerească și mai mult și să-i dea tot locul fratelui său. Aceasta este dumnezeiasca întrecere în smerenie a celor renăscuţi în Hristos, întrecere însuflată de felul de viaţă cultivat de lepădările cuprinse în făgăduinţele monahale. Ucenicia în duhul Domnului nu este cu putinţă fără cultivarea virtuţii smereniei, după cum Însuși Domnul poruncește: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi și împovăraţi și Eu vă voi odihni pe Voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră și învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veţi găsi odihnă sufletelor voastre, căci jugul Meu e bun și povara Mea este ușoară" (Mat. 11, 29-30). Este vorba despre o artă și o știinţă pe care trebuie să le stăpânim dacă vrem să aflăm darul vieţii pe care Hristos îl dă celor care Îl urmează „oriunde Se va duce" (Apoc. 14, 4). Deprinderea acestei știinţe duhovnicești și transmiterea adevăratului duh al Scripturii generaţiilor viitoare este lucrarea și scopul nevoinţei monahale.
Sfântul Siluan a văzut în cuvântul primit de la Hristos: „
ţine-ţi mintea în iad și nu deznădăjdui", o „mare știinţă".
Învăţătorul acestei știinţe este Însuși Hristos, iar deprinderea ei durează o
viaţă întreagă. Conţinutul ei este smerenia lui Hristos, Care asemenea unui
miel nevinovat și neprihănit a fost dus spre junghiere pentru mântuirea lumii.
Cunoașterea acestei știinţe este un dar dumnezeiesc fără de care nu vom afla
izbândă în războiul duhovnicesc împotriva vrăjmașilor nevăzuţi. Duhul ei smerit
biruiește păcatul și patimile trupești și face din sufletul monahului un sălaș
al Duhului Sfânt. Cel ce stăpânește această știinţă rămâne neclintit pe calea
Domnului, avându-L pe Hristos ca Împreună-călător; se unește cu Hristos și
dobândește toate bogăţiile darurilor Sale. Căci după cum spune Apostolul,
Hristos pogorându-Se mai întâi la cele mai de jos ale pământului, și suindu-se
mai apoi mai presus de toate cerurile, ne-a curăţat de toată lucrarea cea
moartă a trupului (cf. Evr. 9, 14), așa încât să putem primi „Duhul înfierii”
(Rom. 8, 15), acel „alt Mângâietor" (Ioan 14, 16), și să fim conduși la
Adevărul deplin al mai marii iubiri a Domnului.
Când apostolii I-au cerut lui Hristos să le sporească
credinţa, Domnul Și-a încheiat cuvântul de învăţătură cu îndemnul: „când veţi
face toate cele poruncite vouă să ziceţi: Suntem slugi netrebnice pentru că am
făcut ceea ce eram datori să facem" (Luc. 17, 10). Am văzut că Domnul pune
ca o cerință a uceniciei să ne urâm sufletul în lumea aceasta a patimilor așa încât acolo unde este El să fie și
slujitorul Lui (cf. Ioan 12, 25-26). Însă și marea știință, al cărei slujitor a devenit Siluan, spune: De vrea cineva să se
pocăiască cu adevărat și să-I urmeze lui Hristos oriunde Se va duce, însă se
vede pe sine în iadul suferinței și al despărţirii de Dumnezeu, trebuie să se
osândească pe sine de bunăvoie ca fiind vrednic de acest iad din pricina
păcatelor sale; trebuie să le încredinţeze pe toate milei lui Dumnezeu, Care
pentru noi S-a pogorât mai întâi la iad ca să ne slobozească și să ne înalţe în
Împărăţia dragostei Sale.
Sursă: Arhim. Zaharia Zaharou - Merinde pentru monahi
0 comments:
Trimiteți un comentariu