Proiectul de document al Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la pregătirea
pentru Sfânta Împărtăşanie a fost trimis pe 11 septembrie 2013 către eparhiile Bisericii
Ortodoxe Ruse pentru a se putea primi răspunsuri în urma citirii acestuia şi
este publicat cu scopul de a crea dezbateri pe site-ul oficial al Consiliului
Interbisericesc, Богослов.ru, şi pe blogul
oficial al Consiliului Interbisericesc. Posibilitatea de a lăsa un comentariu
este valabilă pentru toţi doritorii. Proiectul iniţial al acestui document a
fost elaborat de către Biroul comisiei Interbisericești pentru problemele
vieţii parohiale şi ale practicii parohiale, apoi a fost redactat de către o
comisie specială de lucru, compusă din reprezentaţi ai şcolilor teologice. În
continuare, proiectul a fost trimis spre cercetare către biroul comisiei
Interbisericești pentru problemele artei bisericeşti, după care a fost finalizat de către
redacţia Biroului comisiei Interbisericești, al cărui preşedinte este
Patriarhul Kirill.
Proiectul documentului „Despre pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie”
O scurtă privire istorică
Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox nu poate fi înțeleasă fără
împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împărtăşindu-se cu Sfântul Trup şi Sânge al
Mântuitorului, credincioşii se unesc în chip tainic cu Hristos, formează Trupul
Lui – Biserica, îşi sfinţesc sufletul şi trupul.
Încă din epoca apostolică, în Biserică s-a fixat tradiţia săvârşirii
Sfintei Euharistii în fiecare duminică (iar dacă e posibil şi mai des: spre
exemplu, în zilele de pomenire a Mucenicilor), pentru ca astfel, creştinii să
poată fi mereu în comuniune cu Hristos şi unul cu altul (I Corinteni 10, 16-17;
Fapte 2, 46; Fapte 20, 7). Toţi membrii comunităţii locale participau la
Euharistia săptămânală şi se împărtăşeau, iar refuzul de a participa la
comuniunea euharistică fără motiv era considerat drept o sfidare (dispreţuire)
a Bisericii, iar creștinul respectiv era supus unei mustrări.
Creşterea numerică a Bisericii din secolul al III-lea şi mai ales din
secolul al IV-lea, a dus la schimbări esenţiale în organizarea ei. Mai cu
seamă, sinaxele euharistice au început să se săvârşească tot mai des, iar
prezenţa creştinilor de rând la săvârşirea lor era percepută de către mulţi ca
fiind de dorit, dar nu obligatorie – la fel şi cu împărtăşirea. Biserica a
combătut această practică prin următoarea normă canonică: „Toţi cei care intră
în biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar pentru anumite abateri de la
rânduială nu participă la rugăciune împreună cu poporul, ori se feresc de
împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, să fie excomunicaţi din Biserică până atunci
când, mărturisindu-se, vor apărea roadele pocăinţei şi îşi vor cere iertare şi,
astfel, vor putea să primească iertarea”(Canonul 2 al Sinodului de la
Antiohia).
Cu toate acestea, înaltul ideal al pregătirii permanente pentru primirea
Sfintelor Taine s-a arătat a fi greu de atins pentru mulţi creştini. De aceea,
în lucrările Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea, se întâlnesc deja
mărturii despre existenţa anumitor practici în legătură cu regularitatea
împărtăşirii. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre împărtăşirea de
patru ori pe săptămână ca o normă: „Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a
primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor,
căci El Însuşi o spune limpede: «cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu
are viaţă veşnică»… Cu toate acestea, noi ne împărtăşim numai de patru ori pe
săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când
se face pomenirea vreunui sfânt”(Epistola 93 [89]).
Peste mai puţin de un secol, Sfântul Ioan Hrisostom remarcă faptul că mulţi
creștini – printre care şi monahi – au început să se împărtăşească o dată, de
două ori pe an; el îi îndeamnă pe creştinii mai râvnitori să se ţină de vechiul
canon al împărtăşirii la fiecare Liturghie: „Mulţi dintre voi se împărtăşesc din
Jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alţii de două ori, iar alţii,
de mai multe ori. Cuvântul nostru este îndreptat către toţi, nu numai către cei
de faţă, ci și către cei ce stau prin pustii, – căci aceia mai cu seamă o singură dată
în an se împărtăşesc, de multe ori chiar şi numai o dată la doi ani. De ce? Pe
care oare vom aproba noi? Pe cei ce se împărtăşesc o dată sau pe cei de mai
multe ori, ori pe cei de mai puţine ori? Nici pe cei ce o dată, nici pe cei de
multe ori, nici pe cei de puţine ori, ci pe cei ce cu cuget curat, pe cei cu
inimă curată, pe cei cu viaţă fără prihană. Unii ca aceştia să se apropie
pururea, iar de nu sunt aşa (nu trebuie să se împărtăşească), să nu se apropie
niciodată” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).
În veacul al IV-lea s-a fixat definitiv norma pentru obligativitatea
postului euharistic, orânduită încă din epoca ante-niceeană – abstinenţă totală
de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii până în clipa primirii Sfintelor
Taine: „Sfânta taină a altarului să se săvârşească doar de către oameni care
postesc”(Canoanele 41, 50 ale Sinodului de la Cartagina; confirmat prin Canonul
29 al Sinodului Trulan).
Cu toate acestea, deja la hotarul dintre secolele al IV-lea şi al V-lea,
după cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, mulţi dintre creştini legau împărtășania nu numai de
postul euharistic înainte de Liturghie, dar şi de respectarea Marelui Post. Sfântul
se împotriveşte pentru ridicarea acestui obicei la rang de canon: „Te rog,
spune-mi: mergând să te împărtăşeşti o singură dată pe an, tu chiar socoteşti
că cele patruzeci de zile îţi sunt de ajuns ca să te curăţeşti de păcatele din
trecut? Iar apoi, după trecerea unei săptămâni, iarăşi te dedai trecutului? Spune-mi
tu mie: dacă tu te-ai fi vindecat după trecerea celor patruzeci de zile de o
boală îndelungată, apoi iarăşi te-ai fi apucat să mănânci aceeaşi mâncare care
ţi-a provocat suferinţa, păi nu ai fi pierdut şi strădania ta de dinainte? După
cum se vede, aşa este. Dacă astfel este orânduită sănătatea trupească, cu atât
mai mult cea morală… (Doar) patruzeci – de multe ori nici patruzeci – de zile
le dedici sănătăţii sufleteşti – şi socoteşti că l-ai înduioşat pe Dumnezeu?” …
„Vă zic acestea nu pentru ca să vă interzic să vă apropiaţi o dată pe an, ci
dimpotrivă, doresc să vă apropiaţi totdeauna de Sfintele Taine”(Comentarii la
Epistola către Evrei 17, 4).
Cu toate acestea, în secolele XI-XII în Bizanţ, în mediul monahal s-a
stabilit tradiţia împărtăşirii după o oarecare pregătire care includea postul,
cercetarea propriei conştiinţe în faţa duhovnicului din mănăstire, citirea unei
pravile speciale de dinainte de împărtăşanie, tendință care ia naştere şi
începe să se dezvolte anume în această epocă. Tot după această tradiţie au
început să se orienteze şi mirenii, fiindcă, în Ortodoxie, duhovnicia monahală
totdeauna era percepută ca fiind un ideal. Această tradiţie este prezentată
într-o formă mult mai aspră în Tipiconul rusesc (cap. 32), unde se vorbeşte
despre obligativitatea unui post de şapte zile înainte de împărtăşire.
În anul 1699, în cuprinsul Molitfelnicului rusesc a fost introdus un
articol cu denumirea de „Comunicat didactic”. În mod special, acesta cuprinde
şi indicaţii despre timpul necesar pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie – în
cele patru posturi, care cuprind un număr mai mare de zile, pot să se
împărtăşească toţi doritorii, dar în afara posturilor trebuie să se postească
şapte zile, însă acest timp poate fi scurtat: „Trei zile sau măcar o singură
zi”.
Pregătirea mai aspră pentru primirea Sfintei Împărtăşanii care în practică
a avut părţi duhovniceşti bune, a dus totuşi la consecința că unii creştini nu
se împărtăşeau perioade îndelungate, raportându-se la necesitatea unei
pregătiri vrednice. Împotriva acestui abuz a fost dat un canon cu privire la necesitatea
împărtăşirii tuturor creştinilor din Imperiul Rus măcar o singură dată pe an,
canon care este cuprins în Regulamentul duhovnicesc: „Fiecare creştin trebuie
să se împărtăşească des cu Sfânta Euharistie, sau măcar o dată pe an. Aceasta
este cea mai frumoasă mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru moartea dătătoare de
viaţă a Mântuitorului. Căci de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea
Potirul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni…”.
În secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, oamenii evlavioşi se
străduiau să se împărtăşească măcar în toate patru posturi, iar sfinţii din
acea vreme, printre care Sfântul Teofan Zăvorâtul, dreptul Ioan de Kronştadt şi
alţii, îndemnau la o mai deasă apropiere de Sfintele Taine. Propovăduirea
eroică a Bisericii în anii prigoanelor ateiste din secolul al XX-lea a îndemnat
la regândirea practicii existente de mai înainte – împărtăşirea rară – astfel
că, acum, majoritatea oamenilor ortodocşi îmbisericiţi se împărtăşesc mult mai
des decât creştinii din Rusia de dinainte de revoluţia bolșevică.
2. Postirea
Cerinţele stabilite de către duhovnic în legătură cu pregătirea pentru
Sfânta Împărtăşanie, depind de regularitatea împărtăşirii cu Sfintele Taine a
credinciosului şi de starea lui moral – duhovnicească.
Practica postului pregătitor se reglementează de către tradiţia ascetică a
Bisericii. Postul tradiţional sub forma abstinenţei de la mâncarea de dulce
(iar într-o variantă mult mai aspră – mâncarea uscată) şi excluderea
distracţiilor, însoţite de rugăciune stăruitoare şi pocăinţă, este premergător
împărtăşirii cu Sfintele Taine. În acelaşi timp, continuitatea şi severitatea
postirii, ca şi pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, pot fi diferite în
dependență de starea interioară a creştinului şi de condiţiile obiective ale vieţii
lui.
Practica zilelor noastre, conform căreia pentru cei care se împărtăşesc de
mai multe ori pe an este destul să postească trei zile, iar pentru cei ce se
împărtăşesc de mai multe ori pe lună – o singură zi, cu condiţia să păzească
posturile de o zi şi de mai multe zile – corespunde întru totul cu predania
Bisericii, reflectată şi în Comunicatul didactic.
Conform tradiţiei bisericeşti, postirea constă nu numai în refuzul de la un
anumit fel de mâncare, dar şi într-o frecventare mai deasă a slujbelor
bisericeşti, de asemenea în săvârşirea unei rânduieli de rugăciune acasă, care
de obicei constă din canoane şi acatiste ale Mântuitorului, ale Maicii
Domnului, ale Îngerului Păzitor, ale sfinţilor şi alte rugăciuni bisericeşti. Cantitatea
şi conţinutul pravilei de acasă în perioada postirii, conform Psaltirii … (mai
exact, care conţine „Pravila celor care se pregătesc să slujească şi vor să se
împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sângele Domnului
nostru Iisus Hristos”), poate fi schimbată şi rămâne în dependenţă de starea
duhovnicească a celui ce se pregăteşte pentru împărtăşire, şi de condiţiile
obiective ale vieţii acestuia. Parte mai importantă a pravilei de rugăciune
pentru cel ce se pregăteşte să se împărtăşească – canonul şi rugăciunile
corespunzătoare Sfintei Împărtăşanii – este Vecernia şi Utrenia (ori priveghere
de toată noaptea), – o parte importantă a pregătirii pentru primirea Sfântului
Trup şi Sânge al lui Hristos.
Duhovnicii, atunci când stabilesc măsurile legate de postire şi pravila de
rugăciune pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Împărtăşanie, trebuie
să ia aminte la starea sufletească şi trupească a postitorului, la timpul liber
de care dispune şi la grija ce-o are pentru aproapele.
Când ne pregătim pentru Sfânta Împărtăşanie trebuie să reţinem că scopul
postirii nu constă în împlinirea exterioară a unor condiţii formale, ci
dobândirea pocăinţei sufleteşti, iertarea şi împăcarea sinceră cu cei
apropiaţi.
3. Săptămâna Luminată
Un caz aparte în legătură cu practica postirii îl reprezintă săptămâna
Luminată – săptămâna de după Învierea Domnului. Străvechea normă canonică în
legătură cu obligativitatea participării tuturor credincioşilor la Euharistia
Învierii, în secolul al VII-lea a fost rânduită şi pentru Dumnezeieştile
liturghii săvârşite în toate zilele din săptămâna Luminată: „Se cuvine ca, de
la Sfânta Zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la Noua Duminică
(duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără
întrerupere în Sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imnuri), petrecând şi în
cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi
îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu
Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreuna cu Hristos şi împreună
înălţaţi” (Canonul 66 al Sinodului Trulan). Din acest canon rezultă clar că
mirenii sunt chemaţi să se împărtăşească în cadrul liturghiilor din săptămâna
Luminată. Conform acestui canon şi având în vedere că în săptămâna Luminată
Tipicul nu prevede post, şi că săptămânii Luminate îi premerg şapte săptămâni
de post şi săptămâna Patimilor – trebuie să recunoaştem că practica aşezată în
toate parohiile şi Eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse conform căreia creştinii
care au respectat Postul Mare, în săptămâna Luminată se împărtăşesc cu Sfintele
Taine limitând postul doar la ajunarea de după miezul nopţii corespunde în
întregime predaniei canonice.
4. Postul Euharistic
Este o mare diferenţă între postul obişnuit şi postul euharistic – ajunare
totală după miezul nopţii până la Sfânta Împărtăşanie. Din punct de vedere
canonic acest post este obligatoriu şi nu poate fi anulat. Pe lângă aceasta
trebuie să se ia aminte, că obligativitatea postului euharistic nu poate fi aplicată
pruncilor, persoanelor care suferă de boli grele şi muribunzilor.
Deoarece Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, conform Tipicului, este
unită cu vecernia, săvârşirea ei în a doua parte a zilei presupune mărirea
postului euharistic, care cuprinde acum nu doar noapte şi dimineaţă, ci şi
întreaga zi. De aceea, dacă ne împărtăşim seara după Liturghia Darurilor mai
înainte sfinţite, ajunarea de după miezul nopţii îşi păstrează caracterul de
normă. Însă pentru persoanele care sunt mai slabe din punct de vedere fizic,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în şedinţa din 28 noiembrie anul
1968, a stabilit posibilitatea scurtării postului euharistic, cu condiţia să se
postească măcar şase ore înainte de împărtăşania de seară.
Dreptul canonic prescrie abstinenţă de la relaţiile conjugale în perioada
pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie, canoanele 5 şi 13 ale lui Timotei
Alexandrinul vorbesc despre abstinenţă de o zi şi-o noapte înainte de
împărtăşanie.
5. Spovedania şi Împărtăşania. Impedimente pentru împărtăşirea cu Sfintele
Taine
În perioada postirii, cel ce se pregăteşte pentru Sfânta Împărtășanie săvârşeşte o
cercetare a propriei conştiinţe care presupune o căinţă sinceră pentru păcatele
săvârşite şi mărturisirea lor în faţa duhovnicului. Spovedania, premergătoare
Sfintei Împărtăşanii, reprezintă o parte indispensabilă a postirii, fiindcă
aceasta nu doar că purifică sufletul pentru împărtăşirea cu Hristos, ci
reprezintă şi o mărturie că nu există impedimente canonice pentru participarea
în cadrul Euharistiei. În cazuri mai aparte, cu binecuvântarea duhovnicului,
mirenii care intenționează să se apropie de Sfânta Împărtăşanie de mai multe ori în timpul
unei săptămâni – mai ales în Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată – ca
o excepţie pot fi sloboziţi de obligativitatea spovedaniei de dinaintea
fiecărei împărtăşiri.
Nu este îngăduită primirea împărtăşaniei pentru cei aflaţi în stare de
mânie, înfuriaţi, cei care au păcate grele nespovedite ori supărări neiertate. Cei
care îndrăznesc să se apropie de Sfintele Taine într-o astfel de stare
duhovnicească, singuri se supun judecăţii lui Dumnezeu, după cuvântul
apostolului: „Cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea,
nesocotind Trupul Domnului”(I Corinteni 11, 29).
Canoanele mai interzic împărtăşirea pentru femeile aflate în stare de
necurăţie (canonul 2 al Sfântului Dionisie Alexandrinul, canonul 7 al lui
Timotei Alexandrinul, canoanele 19 şi 44 Sinodul de la Laodiceea, canonul 69
Sinodul de la Trulan).
6. Împărtăşania, problemele vieţii de familie şi ale moralităţii personale
După cum se menţionează în Principiile concepţiei sociale ale Bisericii
Ortodoxe Ruse (X.2) şi în hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse
din 28 decembrie 1998, Biserica, insistând asupra necesităţii căsătoriei
religioase, totuşi nu-i lipseşte de Sfintele Taine pe soţii căsătoriţi doar
civil, căsătorie care a fost încheiată prin asumarea tuturor drepturilor şi
îndatoririlor legislative, şi este recunoscută din punct de vedere juridic,
însă din anumite motive nu este consfinţită prin Taina Cununiei. În iconomia
Bisericii, această măsură ce se sprijină pe cuvântul sfântului apostol Pavel (I
Corinteni 7, 14) şi pe Canonul 72 al Sinodului Trulan, care au în vedere
uşurarea posibilităţii de participare în cadrul vieţii bisericeşti pentru
creştinii ortodocşi care s-au căsătorit înainte de a conştientiza participarea
lor în cadrul tainelor Bisericii şi importanţa lor. Spre deosebire de
convieţuirea în desfrânare, care este un impediment canonic pentru împărtăşire,
o astfel de unire în ochii Bisericii este văzută ca şi căsătorie legală (cu
excepţia acelor cazuri când aşa zisele „căsătorii” posibile din punct de vedere
legislativ – spre exemplu, căsătoriile între rudele apropiate sau între
persoane de acelaşi sex, care sunt recunoscute în anumite ţări – din punctul de
vedere al Bisericii sunt interzise categoric). Însă datoria păstorului este să
amintească credincioşilor că nu este necesară doar încheierea căsătoriei
civile, ci şi sfinţirea acesteia în cadrul Bisericii.
Pregătirea copiilor pentru Sfânta Împărtăşanie are nişte particularităţi
mai aparte. Continuitatea şi menţinerea pregătirii sunt stabilite de către
părinţi prin consultarea cu părintele duhovnic luând în considerare vârsta,
starea de sănătate şi nivelul de îmbisericire al copilului. Prima spovedanie
înainte de împărtăşire, conform Canonului 28 al lui Timotei Alexandrinul se
săvârşeşte la împlinirea vârstei de zece ani, însă în tradiţia Bisericii
Ortodoxe Ruse, ca şi regulă, prima spovedanie trebuie săvârşită la împlinirea
vârstei de şapte ani. Trebuie să recunoaştem că pentru copiii cu vârsta de până
la trei ani postul euharistic nu este obligatoriu. După tradiţie, în familiile
ortodoxe, copiii, după ce împlinesc vârsta de trei ani, sunt învăţaţi că
trebuie să se abţină de la mâncare şi băutură înainte de împărtăşirea cu
Sfintele Taine. La împlinirea vârstei de şapte ani copilul trebuie să fie deja
obişnuit cu împărtăşirea pe nemâncate, tot în această perioadă copilul trebuie
învăţat să respecte postul de o zi şi să citească Canonul de rugăciune pentru
primirea Sfintei Împărtăşanii.
7. Concluzie
Taina Euharistiei
este taina centrală a Bisericii: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi
mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în
voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl
voi învia în ziua cea de apoi” – spune Mântuitorul (Ioan 6, 53-54). Pentru
aceasta, împărtăşania regulată este absolut necesară omului pentru mântuire.
În privinţa a cât
de des trebuie să se împărtăşească creştinul, există diferite atitudini, însă
urmărind canonul prezentat mai sus al Sfântului Ioan Gură de Aur, învăţăm că
tot timpul trebuie să ne împărtăşim „cu conştiinţa curată, cu inima curată,
având o viaţă ireproşabilă. Despre acest lucru mărturisesc şi sfinţii părinţi
din ultimele veacuri. După cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, „măsura
(împărtăşirii) într-o lună este o dată sau de două ori – cel mai potrivit”,
deşi „nu se poate spune nimic împotriva” unei împărtăşire mult mai dese. În
această chestiune, fiecare credincios poate să se ghideze după următoarele
cuvinte ale acestui sfânt: „Cu Sfintele Taine să te împărtăşeşti atât de des
după cum îţi va spune părintele duhovnic, doar că străduiţi-vă ca totdeauna să
vă apropiaţi şi cu pregătirea necesară şi cu pace – cu frică şi cu înfiorare,
ca, obişnuindu-te, să nu începi să te apropii cu indiferenţă”.
Sursă: Pemptousia
0 comments:
Trimiteți un comentariu