de Remus Florescu, 17 august 2013
Un tânăr pentru care lumea era o nesfârşită suferinţă, cu o singură
scăpare: sinuciderea. Aşa era Ciprian Negreanu pe 8 mai 1993, când a ajuns la
Prislop cu un prieten care gândea la fel. La mormântul lui Arsenie Boca, fără
să ştie de ce, au început amândoi să plângă. Şi Negreanu, şi prietenul său sunt
acum preoţi. După 20 de ani, părintele vorbeşte despre cum "a pus Dumnezeu
mâna pe el" şi face o analiză sinceră a relaţiei românilor cu credinţa.
Puţini oameni pot să spună că au asistat la o minune, iar şi mai puţini pot
spune că au fost ei înşişi protagoniştii unui astfel de fenomen. În cel mai
mare complex studenţesc din Cluj-Napoca, Hasdeu, care găzduieşte mii de
studenţi, camuflată bine între pomi înalţi, se află o biserică maramureşeană,
din lemn, autentică. Aici slujeşte, din 2005, preotul Ciprian Negreanu (40 de
ani), un om cu o aură de bunătate care poate dezpietri cel mai negru suflet. El
este dovada vie că minunile se mai întâmplă şi în zilele noastre. Toţi cei care
au ascultat povestea evenimentului petrecut într-o zi de 8 mai 1993, la
mormântul lui Arsenie Boca, duhovnicul considerat de mulţi credincioşi drept
„ultimul sfânt al românilor“, nu vor rămâne aceiaşi oameni.
„Weekend Adevărul“: Cine a fost părintele Ciprian
Negreanu înainte de a se întoarce la Dumnezeu?
Ciprian Negreanu: Am fost asemenea multor tineri pe care în adolescenţă îi apucă gândurile,
se gândesc cum e viaţa, dacă să credem în Dumnezeu, de ce credem. Mi-am dat
seama mai încolo că revolta şi învârtoşarea mea au fost împotriva unui chip al
lui Dumnezeu pe care îl aveau oamenii obişnuiţi, care se numeau credincioşi,
sărăcuţii, la un anumit nivel de înţelegere şi de cultură. Eu nu-l puteam primi
ca pe un Dumnezeu deplin, era un fel de credinţă amestecată cu soarta, un fel
de „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus“, un fel de credinţă în care nimic nu se
explica. Eram fiu de preot, dar tot nu puteam înţelege anumite gesturi ce se
făceau în timpul liturghiei sau ale creştinilor. De ce ne închinăm, de ce aşa e
crucea. Toate acestea aveau o explicaţie subţire, mai ales că eram în perioada
comunistă. „Aşa treb’e, că aşa e de când ne ştim, aşa ne-am născut“, ăsta era
răspunsul. Întrebările astea nu-mi dădeau prea multă odihnă şi mă făceau să fiu
tulburat. Ca orice tânăr care se respectă, suferinţa şi durerea, nedreptăţile,
urâciunile pe care le vedeam în lume mă tulburau. Cum zicea (n.r. – Petre)
Ţuţea, „dacă nu eşti de stânga până la 20 de ani, nu ai inimă“.
„NICIO IERTARE NU ÎI
GĂSEAM LUI DUMNEZEU“
De la ce vârstă au
început să vă tulbure aceste probleme?
Frământările au început prin 1987, în plin regim comunist, şi au ţinut până
în 1993, când m-am convertit. Nu a fost un moment care să fi declanşat această
stare, ci s-au adunat mai multe gânduri şi întâmplări. Înainte de Revoluţie,
puterea totală a comuniştilor şi a securiştilor care făceau ce vreau şi cum
vreau şi trăiau destul de bine faţă de restul populaţiei. Eu fiind din judeţul
Hunedoara, din Lupeni, în zona de minerit, am văzut probleme mari: durerile,
bolile, suferinţele minerilor, moartea lor, năprasnică de multe ori. Nu
rămâneam însă la nivelul acela regional, în general suferinţa în lume nu mă
lăsa în pace. Cărţile citite, cu toate că aveam o bibliotecă destul de mare, nu
mi-au dat prea multe explicaţii. Eu nu am fost ateu. Orice minte cât de cât
lucidă acceptă că s-ar putea să fie un creator, nu se poate să fie un big-bang
care naşte lumea din nimic şi gata. Am crezut în Dumnezeu, dar chipul care era
zugrăvit de oameni şi chiar de unii care se socoteau intelectuali, felul în
care se închinau sau credeau, nu mă mulţumea. Încetul cu încetul, chiar dacă am
început să citesc şi cărţi teologice şi filosofice, am început să mă revolt
împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu găseam nicio îndreptăţire la tot ce se
întâmplă, nicio explicaţie, nicio iertare nu îi găseam lui Dumnezeu. Şi îl
condamnam.
La această nemulţumire a mea erau şi trăiri personale, complexe de
inferioritate, stare de asemănare cu cei dinaintea mea, vedeam că mă asemăn cu
moşii mei, cu strămoşii, cu părinţii, nu pot ieşi din un fel de cod genetic în
care m-am născut. Toate aceste încorsetări mi se păreau nedrepte şi fără nicio
explicaţie. De ce unul se naşte în Vietnam şi eu trebuie să trăiesc aici? De ce
trebuie să port povara asta? Toate aceste întrebări împănate şi amestecate cu
multe teorii de filosofie, pentru că am început să citesc foarte multă
filosofie, dar n-am fost destul de înţelept, pentru că m-am axat pe filosofii
aceştia ai morţii, ai sinuciderii, ai revoltei, ai învârtoşării împotriva lui
Dumnezeu. Bineînţeles că m-au prins, dar aveau şi de unde să mă prindă, pentru
că şi eu gândeam la fel şi nu găseam nicio explicaţie. Toate acestea au fost
până în anul II la Filosofie.
„SINUCIDEREA ERA ÎNTR-UN ORIZONT FOARTE APROPIAT“
Cât de negre erau
aceste gânduri, au mers până la ideea de a vă sinucide?
Aveam mii de întrebări, cu care credeam că o să merg să i le pun lui
Dumnezeu în faţa Judecăţii de Apoi şi nu credeam că o să-mi răspundă la ele şi
nu credeam că poate cineva vreodată să-mi răspundă, pentru că nu exista nicio
explicaţie, niciun răspuns, oricât de bine ticluit ar fi un răspuns, n-avea cum
să răspundă la suferinţa copiilor, la durerea şi micimea vieţii omeneşti, la
faptul că n-are rost bucuria, pentru că ea se sfârşeşte oricum în tristeţe sau
în durere. Orice ar fi zis, n-aş fi crezut că mi-aş fi schimbat vreodată modul
de a fi.
La un asemenea mod de gândire, sinuciderea era întotdeauna într-un orizont
foarte apropiat. Aceasta era calea de scăpare. Ceea ce mă oprea era că oricum
tot în faţa lui Dumnezeu mă trezesc. Credeam în Dumnezeu, dar chipul acestui
Dumnezeu nu mă interesa şi mă făcea să fiu împotriva lui şi să-l înţeleg mai
degrabă pe demon şi pe cei ce stau împotriva lui Dumnezeu, decât pe Dumnezeu şi
pe cei care-l slujesc.
M-au infuenţat foarte mult gânditori precum Nietzsche, Camus, Sartre,
Cioran, care era atunci în vogă, şi Baudelaire, Rimbaud, care propovăduiau
sinuciderea şi revolta împotriva lui Dumnezeu. Singura chestie, dacă a fost
ceva bun la mine, a fost că nu am rostit hule mari împotriva lui Dumnezeu,
toate acestea se consumau în interiorul meu. Nu mă repezeam să spun vorbe
grele, cred că a fost o doză de umanitate şi de bun-simţ pe care Dumnezeu a
preţuit-o. Cred că erau lucruri care dacă le spuneam s-ar fi întâmplat ceea ce
spune Scriptura: „Orice se poate ierta omului în afară de păcatele împotriva
Duhului Sfânt“. Cred că n-am ajuns să spun lucrurile cu gura mare, în faţa
tuturor.
„VOIAM SUFERINŢĂ PURĂ“
Cum vă afectau viaţa
aceste gânduri?
Lucrurile astea se consumau în interiorul meu, astfel încât am ajuns să
dorm câteva ore pe noapte, ani întregi. Asta te apropie cumva de boli psihice,
dar făceam asta pentru că eu credeam că zideam de dimineaţă, când mă trezeam,
un scut împotriva lui Dumnezeu, îmi suprimam orice gând de toleranţă, toată
această luptă se ducea până seara. Când mă trezeam dimineaţa, parcă eram mai
liniştit, mi se părea ca o laşitate să revii la un dolce far niente. Mă supăra
că somnul îmi dădea o stare de linişte, de lejeritate. Din această cauză
încercam să nu mai dorm. Am ajuns şi la o stare de oboseală enormă, după ani de
zile. Cred că la un moment dat nu a fost numai lupta mea personală, ci a
intervenit şi diavolul, care intervine când vede că are pe cineva care merge pe
gândurile lui.
V-a influenţat şi un
anumit gen de muzică?
Ascultam şi un anumit tip de muzică, dar mi se părea şi asta o adormire, o
punere pe note a suferinţei care o îndulcea un pic. Eu voiam suferinţă pură.
Dacă e suferinţă, s-o trăim până la capăt!
Apelaţi şi la alcool
sau la alte substanţe pentru a scăpa de aceste gânduri negre?
Tinerii din ziua de azi îşi rezolvă altfel problemele, poate prin droguri,
poate prin beţie. Mie mi se părea o laşitate să te droghezi sau să bei sau să
faci orice ca să uiţi. Criteriul cel mai înalt era luciditatea şi să faci orice
ca să mergi până la capăt, să tragi concluzia şi să faci ceea ce ai de făcut. Nu
vedeam nicio scăpare, singura era sinuciderea. Aş fi vrut ca dincolo să nu fie
nimic, dar ştiam că dincolo e ceva şi ştiam că întâlnirea cu ceilalţi şi cu
Dumnezeu mă îngrozea. Ideea de neant era o linişte pentru mine faţă de coşmarul
existenţei şi de gândurile pe care le aveam. La un moment dat cred că a
intervenit şi diavolul, pentru că gândurile erau de o urâciune... Nu erau numai
gândurile de îndoială şi de învârtoşare, cu gânduri de hulă, de răutate,
gânduri de ucidere asupra celorlalţi, toate răutăţile din lume veneau asupra
mea, nu erau gândurile mele, era ceva care mă depăşea.
Credeţi că e posibil
ca să vi se tragă aceste gânduri de la experienţele neplăcute din copilărie?
Nu, pentru că am avut o copilărie fericită. Am un frate gemăn şi am avut
aceeaşi viaţă. El a trăit curat, frumos, liniştit. El e preot. Dinaintea mea,
el a apucat-o pe calea aceasta.;
„AM TRĂIT DRAGOSTEA
LUI DUMNEZEU“
Cum s-a întâmplat schimbarea
radicală care v-a făcut dintr-o persoană care îl condamna pe Dumnezeu un
credincios devotat?
Toate acestea până în anul II, la Filosofie, eram student aici, în Cluj,
când într-o zi de 8 mai 1993, când aveam 20 de ani, m-am dus la Prislop, unde este
mormântul lui Arsenie Boca, îndemnat fiind de fratele meu şi de alţii. Am auzit
că se face ceva la mănăstire. Am aflat mai târziu că era ziua de hram. Mi s-a
spus că este acolo un părinte mare, atunci, prin 1993, nu era aşa de cunoscut. Erau
patru ani de la moartea lui, nu prea ştiau despre el decât oamenii care îl
cunoscuseră. În ziua de hram erau oameni câţi sunt acum într-o sâmbătă
obişnuită.
M-am dus acolo, am văzut că oamenii urcă mai sus, eram obosit pentru că
mersesem toată noaptea cu trenul, am urcat mai sus. Am ajuns undeva, unde în
jurul a ceva era un grup de oameni, dar nu ştiam în jurul a ce. Era mormântul
părintelui, dar eu nu ştiam ce făceau ei acolo. M-am aşezat jos, acolo, sub un
copac. Am uitat să vă spun că nu plânsesem de ani de zile, era o ultimă
laşitate să mai plângi în faţa unui asemenea Dumnezeu, nici nu mă gândeam să
fac asta. Pentru ce să plângi, ca să-ţi dovedeşti puţinătatea şi micimea? Şi,
fără să vreau, ceva s-a rupt atunci în mine şi am început să plâng, dar nu
ştiam de ce. Şi m-am ridicat de jos, era cu mine şi un prieten bun, care şi el
era influenţat de gândirea mea, şi începuse şi el să plângă. Eu mă revoltam
împotriva lui: „De ce plângi, măi? Ce-i cu tine? Fii tare!“. Şi când m-am
ridicat de jos cred că atunci Dumnezeu m-a atins cu mâna pe frunte sau o aripă
de înger sau o rugăciune pentru milostenie, pentru că nu pot să înţeleg de ce
acolo şi nu altundeva.
“Părintele Arsenie zicea că «a fi credincios creştin înseamnă a te întâlni
măcar o dată cu Hristos viu şi să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să mărturiseşti
acea clipă».
Aşa s-a întâmplat, adică am simţit că m-am întâlnit cu Dumnezeu, o clipă,
şi de atunci totul se dezleagă ca un ghem, cu tot mai multe înţelesuri, tot mai
multe, şi nu se mai sfârşesc"
«UNDE AI FOST PÂNĂ ACUM?» ĂSTA ERA MESAJUL
Ce aţi simţit în acel
moment?
În momentul acela, dacă până atunci toate gândurile, toate răutăţile au
fost ca o ploaie care cădea peste mine şi care nu se putea opri nicicând, ca o
picătură chinezească, te înnebunea, s-a făcut linişte, s-a făcut o linişte de
nespus, cum n-am mai avut eu, poate, decât când am fost în leagăn. Nu există
cuvânt omenesc să pot defini acea linişte. Mai târziu, citind şi recitind
cuvintele Mântuitorului, care zicea: „Pacea mea, eu v-o dau vouă şi nimeni n-o
va putea lua de la voi. Nu e pacea lumii, e altă pace“. Am simţit că era acea
pace care e greu de explicat. Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel zicea: „Pacea
care covârşeşte toată mintea şi inima“, şi chiar eram covârşit. Toată mintea
mea învârtoşată era covârşită complet de acea pace, dar mai presus de toate
l-am simţit pe Dumnezeu, atunci, în clipele acelea de linişte. Era ca şi cum
eu, până atunci, vorbeam neîncetat, neîncetat, şi nu puteam să-l aud pe
Dumnezeu, ca şi cum ai fi dat drumul unui radio tare, şi glasul iubitei sau al
mamei, care e suav, nu-l auzeai. Era ca o primire, o reîntoarcere acasă, şi
glasul îmi zicea: „Unde ai fost până acum? Ce ai făcut până acum? Unde ai
pierdut vremea?“.
În momentul acela, dacă până atunci toate gândurile, toate răutăţile au
fost ca o ploaie care cădea peste mine şi care nu se putea opri nicicând, ca o
picătură chinezească, te înnebunea, s-a făcut linişte, s-a făcut o linişte de
nespus, cum n-am mai avut eu, poate, decât când am fost în leagăn.
Ăsta era mesajul. Asta auzeam în adâncul meu, se auzea cuvântul ăsta care
nu era al meu: „Unde ai fost până acum? Ce ai făcut?“. Atât de fără răutate era
acest glas, atât de fără să-şi aducă aminte de toate hulele mele, răutăţile,
batjocurile pe care le-am adus lui Dumnezeu, încât dragostea asta m-a cucerit,
m-a făcut praf şi pulbere. Am simţit dragostea lui Dumnezeu ca pe o putere, ca
pe ceva fără urmă de ceartă sau de răutate. Fără urmă de puţinătate omenească
în ea. Era de-o măreţie dumnezeiască, nu am cuvinte să exprim. Nu ştiu dacă mai
vedeam ceva, pentru că era copleşitor. Era ca şi cum ţi s-ar fi deschis mintea,
e ca la pilda paraliticului coborât prin acoperiş, s-a dat la o parte
acoperişul, sufletul paralitic a fost coborât în faţa lui Hristos şi dintr-o
dată mi s-a răspuns la toate întrebările.
A fost un răspuns peste cuvinte, adică am trăit dragostea lui Dumnezeu atât
de mare în măreţia lui, puterea lui de îmbrăţişare a fiului risipitor, încât am
zis: dacă Dumnezeu e aşa, nu înţeleg cum va face Dumnezeu, dar ştiu că nu există
cineva care să aibă mai mare dragoste. Astfel încât eu voi putea să-i
încredinţez pe cineva care are o problemă şi să zic: nu ştiu eu, tu ştii, nu
sunt eu cu mai multă dragoste decât tine, am văzut dragostea ta, ştiu că faci
tu ceva, ştiu că pentru un rost e făcut lucrul acesta. Nu înţeleg, dar mă plec
înaintea ta.
Am simţit dragostea lui Dumnezeu şi clipa aceea nu o să pot să mi-o explic
niciodată. Mai târziu, am auzit că părintele Arsenie zicea că „a fi credincios
creştin înseamnă a te întâlni măcar o dată cu Hristos viu şi să nu-ţi ajungă o
viaţă întreagă să mărturiseşti acea clipă“. Aşa s-a întâmplat, adică am simţit
că m-am întâlnit cu Dumnezeu, o clipă, şi de atunci totul se dezleagă ca un
ghem, cu tot mai multe înţelesuri, tot mai multe, şi nu se mai sfârşesc. Nu mai
sfârşesc să explic acea clipă şi îi mulţumesc părintelui Arsenie pentru asta.
Ce s-a întâmplat după acel moment de
revelaţie de la Mănăstirea Prislop?
Eu am revenit la
Cluj, am fost ca un îndrăgostit de Dumnezeu. Eram radical schimbat, nu puteam
să-mi explic cum am fost aşa, eram ca un damnat, ca un om legat cu lanţuri
grele. Amintirile din perioada de dinainte
sunt foarte clare, dar nu-mi vine să cred că am fost eu. E ca şi cum ai fi fost
orb şi ai fi dat cu capul de toţi pereţii, şi apoi îţi revii şi zici „cum am
putut să dau cu capul de peretele acesta?!“. Am revenit la Cluj, am intrat în
ASCOR, Asociaţie Studenţilor Creştini Ortodocşi, după un an am intrat la
Teologie, am continuat şi Filosofia.
Le-am terminat pe ambele, apoi în 1997 m-am căsătorit, am devenit preot.
Nu am căutat preoţia, dar aşa a vrut Dumnezeu. Din 2000 am devenit preot. Am
fost un an de zile preot în Valea Jiului. Apoi m-am întors la Cluj, în 2001,
m-a chemat Înaltul Bartolomeu aici pentru a mă ocupa de biserica studenţilor,
eu fusesem în ASCOR şi eram apropiat de studenţi. Din 2001, m-am străduit să facem biserica. Vreo patru ani a durat numai cu
actele, certuri cu autorităţile, ca să ne lase să facem biserica. S-a ales
stilul maramureşean pentru că aşa a dorit Înaltul Bartolomeu, pentru că
profesorul Iuliu Haţieganu a avut în Parcul Iuliu Haţieganu o biserică de lemn
care a ars în anii ’70.
Bartolomeu, fiind bun prieten cu medicul, a zis că în memoria lui trebuie
rezidită biserica, nu în parc, pentru că acolo nu mai merg studenţii, ci aici,
în complexul studenţesc. Vreo trei-patru ani am slujit la demisol, apoi s-a
făcut şi partea de sus. De atunci, suntem aici.
Sursă: adevărul.ro
0 comments:
Trimiteți un comentariu