Patriotul Eminescu

Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! În 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. 

Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategigi pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabachieră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni culoarul de trecere s-a lărgit până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara, nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o broşură editată în 1875, intitulată Răpirea Bucovinei după documente autentice, redactată de Ion Slavici şi prefaţată de Mihail Kogălniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina, având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri, riscând să fie prins şi pedepsit cumplit.Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare”, pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet, în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi, nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: ,,E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind cu înţelepciune şi cumpătare binele şi integritatea patriei sale, le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente, căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă . El va urmări întotdeauna întregirea patriei sale fie prin război fie prin diplomaţie, de aceea trebuie înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter ameninţa pe răpitorul patriei sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”

Şi pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării poporului românesc. Într-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta contra neruşinatei răpiri.”

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul zecilor de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate”, cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului, cum a fost el, nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911).

autor: Lucia Olaru Nenati

sursa: Revista Luceafarul

Cultura naţională și specificul național

de academician Ioan-Aurel Pop
 

Pe vremuri, la noi – nu mă gândesc la perioada comunistă – se vorbea despre cultura naţională şi despre specificul naţional cu mare seriozitate şi cu multă responsabilitate. În multe ţări, din preajma noastră sau de mai departe, se întâmplă acest lucru şi acum. Îmi amintesc cât de serioase erau dezbaterile dintr-o ţară vecină cu România, cu puţin înainte de 2004, despre modalităţile de păstrare a identităţii culturale naţionale după integrarea acelei ţări în Uniunea Europeană. Nimeni nu punea în discuţie nevoia păstrării identităţii, a specificului naţional unitar, ci doar modalităţile cele mai potrivite pentru îndeplinirea scopului, pentru evitarea topirii unei culturi, exprimate într-o limbă mai puţin vorbită, în malaxorul globalizării.

acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

 

La disciplina şcolară „Limba şi literatura română“ – botezată mai nou, ca să sune cât mai neutru şi impersonal, „Limbă şi comunicare“ – am învăţat de la dascălii mei braşoveni că nu există scriitori cu-adevărat universali care să nu fi exprimat un anumit specific local, mai ales naţional. Astfel, dacă Dante reflectă lumea italiană de la 1300, cu problemele sale, Cervantes o prezintă pe cea hispanică, Shakespeare pe cea engleză, Goethe pe cea germană, Sienkiewicz pe cea poloneză etc. Exprimând locuri, timpuri şi comunităţi bine precizate, dar făcând-o cu forţa unor talente neobişnuite, toţi aceştia au ajuns să fie percepuţi în chip universal.

 

Noi ne ferim azi să mai vorbim despre aceste lucruri, ca şi cum ar fi de rău augur. De altfel, toate cele ce ating identitatea românească, ţara, patria, patriotismul le apar intelectualilor „subţiri“ de astăzi depăşite, învechite, ruşinoase, purtătoare de infantilism cultural şi, mai ales, de naţionalism. Fireşte, în numele naţiunii, s-au purtat războaie şi s-au comis crime, dar şi în numele altor comunităţi, valori, instituţii, sentimente şi idei s-au produs astfel de lucruri şi nimeni nu a confundat planurile. Cu alte cuvinte, nimeni nu a demonizat dragostea, familia, credinţa, biserica, libertatea sau democraţia, deşi s-au comis crime şi în numele lor!

Statuia „Bucovina înaripată” din Suceava

 

Vă mărturisesc sincer că nu înţeleg de ce nu le putem vorbi tinerilor noştri despre cultura naţională, despre ţară, cu sinceritate, fără să fim catalogaţi negativ. Fireşte, când ne rostim despre ţară, se cuvine să ne cuprindem de sentimentul responsabilităţii cuvintelor noastre, în sensul în care cronicarul zicea – cu peste trei secole în urmă – că el va da seamă de toate ale sale câte le scrie…

 

Ţara nu este o abstracţiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe şefi, pe soartă ori pe propriile greşeli. Ţara suntem noi toţi, cu strămoşii în noi, deoarece le purtăm moştenirea, adesea fără să ne dăm seama de aceasta, cu urmaşii pe care-i pregătim pentru viitor, cu spaţiul nostru vălurit, cu cerul şi pământul, cu marea şi râurile, cu toate care se găsesc acolo unde Carpaţii şi Dunărea de Jos se îngemănează… Numai noi înşine, românii, putem percepe toate astea. Lucian Blaga spunea într-o memorabilă poezie că „ţara şi-a împins hotarele toate până la cer“, iar Alexandru Davila, în faimoasa sa dramă istorică Vlaicu Vodă, definea ţara prin mijlocirea datinii, făcute de domni şi de neam, de oamenii simpli: „Datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-şi cunoaşte ţara din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orice soi,/ Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le topeşte, le strecoară/ Şi le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către ţară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români/ Timp de veacuri neamul ţese datina de la străbuni…“. Prin urmare, domnii (principii, conducătorii autentici) simt pulsul poporului (neamului) şi făuresc viitorul în consecinţă. De aceea cred că România poate rămâne la esenţa sa, dar se poate şi schimba în mai bine, în măsura în care noi înşine suntem capabili de o asemenea atitudine. Este vorba despre puterea de a ne conserva esenţa în vârtejul schimbărilor.

 

A schimba în mai bine România nu este, la prima vedere, o mare filosofie, dacă ne fixăm strategia cuvenită. Această schimbare ar putea presupune câteva lucruri simple: să ne facem datoria acolo unde suntem chemaţi; să facem nu totul, ci numai ceea ce trebuie şi ceea ce ne permite expertiza (specialitatea) noastră; să îndeplinim opere sociale; să avem sentimentul comunităţii şi al solidarităţii etc. Adică, mai simplu, să fim dascăli cu tot sufletul nostru (dacă ne-am făcut dascăli), să plantăm câte un arbore, să ne creştem curat copiii, să ne curăţăm trotuarul din faţa casei, să întindem mâna celui aflat în nevoie ori în suferinţă, să lăsăm orgoliul la o parte şi să ne cerem scuze când greşim (şi cine nu greşeşte!?), să fim drepţi şi cinstiţi, dar mai ales buni, generoşi, cu spiritul senin şi frumos…

 

În ultimele două decenii, am (re)dobândit multe virtuţi, mai ales pe filiera ideii de libertate şi de demnitate umană, dar am devenit mai rapace, mai reci, mai dornici de bani şi de avere (dobândite, adesea, uşor, dacă nu de-a dreptul prin înşelăciune). Şi avem chiar – unii dintre noi, din păcate – o plăcere sadică de a lovi în alţii, de a-i acuza pe alţii, de a da vina numai pe alţii, de a lăsa totul baltă şi a pleca în lume… Ne revoltăm pe ţară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înşine şi să luăm măsuri în consecinţă.

 

Pornesc de la principiul că dacă iubim oamenii trebuie să ne iubim ţara şi valorile ei. Nu-mi iubesc ţara nici pentru că e mare, nici bogată, nici ideală, ci o iubesc pentru că este a mea, cu toate cele bune şi rele, cu patimi şi eresuri, cu victorii şi înfrângeri, cu bucurii şi dezamăgiri, cu viii şi cu morţii ei. În legătură cu ţara, cu patria (pater înseamnă părinte, prin urmare patria este locul părinţilor noştri, al părinţilor lor ş.a.m.d.), facem câteva greşeli curente: 1) ne ferim să vorbim despre ea, fiindcă nu este de bonton, fiindcă termenii s-au tocit, fiindcă au lăudat-o unii peste măsură; 2) îi lăsăm să monopolizeze patriotismul şi discursul despre ţară pe reprezentanţii mişcărilor naţionalist-şovine, care dau cu barda şi care şi-au pierdut orice credibilitate; 3) ne temem că, vorbind de bine despre moşie, despre ţară ori patrie, îi supărăm pe alţii sau creăm impresia că îi urâm pe alţii; 4) când suntem dezamăgiţi, trişti, deprimaţi – din varii motive personale – dăm vina pe ţară, ne supărăm pe ţară, acuzăm România şi chiar o părăsim; 5) nu-i mai învăţăm pe copiii noştri despre „Făt Frumos din lacrimă“, nici despre „Împăratul Roşu“, nici despre „Prâslea cel voinic“, ci le stimulăm mintea şi sufletul cu „Harry Potter“, cu „Ţestoasele Ninja“ sau cu „Stăpânul inelelor“.

 

Or, valorile universale se pot asimila numai prin mijlocirea celor naţionale, regionale, locale. Înainte de a înţelege rostul conurbaţiei Parisului în lumea europeană, mi-e mult mai la îndemână să-mi cunosc satul cu „Ozana“ lui, „cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul“, ori oraşul în care, poate, mai „plouă de trei ori pe săptămână“ sau „codrii de aramă“, în care, „lângă izvoară, iarba pare de omăt“…

 

Marii creatori ai lumii sunt aceia care au exprimat magistral specificul local. Faptul că noi, românii, ne împrăştiem prin lume poate fi, în esenţă, de bun augur. Popoarele viguroase au colonizat lumea, s-au răspândit peste tot. Ideea este să ducem cu noi un mesaj de demnitate, să ducem valori, de la doină şi limbă până la mămăligă şi mititei. Dacă recunoaştem că suntem români, străinii nu ne întreabă de hamburgeri sau coca-cola, ci vor să ştie cum percepem noi cerul, cum ne facem nunţile, cum ne jelim morţii, cum ne ridicăm din necazuri, cum trecem şi petrecem prin această lume. În fapt, astăzi, mulţi dintre noi ne ruşinăm de ţară, ne ferim de ea, ne ascundem, fără să ne dăm seama că astfel ne condamnăm pe noi înşine, ne micşorăm, ne nimicim singuri.

 

Grav este zelul cu care ponegrim cultura românească, limba, literatura şi trecutul naţional, ca şi instituţiile menite din vechime să apere şi să cultive valorile naţionale. Suntem asiduu învăţaţi, de către un soi de noi „toboşari“ ai vremurilor actuale, că Eminescu trebuie pus în debaraua istoriei, că limba noastră este bună doar pentru înjurături, că trecutul este tarat iremediabil de naţionalisme şi presărat cu mituri naţionale, că România s-a născut întâmplător, din „bucăţi“, că nu avem decât creatori minori şi creaţii periferice…

 

Din această perspectivă, Academia Română – făurită tocmai cu scopul de a fi un scut al limbii, literaturii şi istoriei naţionale – ar fi o instituţie conservatoare, învechită, expirată. Din păcate, pentru mulţi români, mai ales tineri, aceste afirmaţii şocante prind, tocmai fiindcă sunt iconoclaste. Mulţi caută ineditul cu orice preţ, chiar dacă acest inedit înseamnă minciună, defăimare, calomnie. Unii creatori, cultivaţi ca formatori de opinie şi eseişti, şi-au asumat misiunea demolării tuturor valorilor naţionale autentice, de la personalităţi până la instituţii, spre a putea apoi pescui în ape tulburi, spre a perverti conştiinţe şi a manipula atitudini. Nu pretinde nimeni laude, discursuri encomiastice şi elogii nemeritate! Critica stă în firea lucrurilor şi este absolut necesară. Eminescu nu a fost un zeu, nici istoria noastră nu a fost imaculată, plină de victorii neîntrerupte şi de glorie eternă. Ne-am străduit să urmăm o cale şi ne-am împotmolit, ne-am urnit greu şi ne-am prostit din nou de-a lungul vremii, am disperat şi am urlat a pustiu câteodată, am fost şi curajoşi şi laşi, dar, dincolo de toate, am continuat să rezistăm şi, deci, să existăm. A critica nu înseamnă a denigra! Un ton de bunăvoinţă şi de optimism (în inerenta critică) ne-ar scuti de multe teribilisme ce ar putea părea adolescentine, dacă nu ar fi rostite la bătrâneţe şi dacă nu ar avea substraturi emfatice, distructive, malefice, duşmănoase.

 

Cred că a sosit un timp în care ne trebuie realism, responsabilitate, asumare, solidaritate. La baza culturii stau instruirea şi educaţia, adică şcoala. Pe fondul marasmului din şcoală se nasc promoţii semidocte, chiar semianalfabete, care nu-şi mai cunosc bine nici limba maternă. Ele devin un mediu propice pentru ideile distructive, nihiliste, teribiliste despre trecut, prezent şi viitor, rostite din vârful buzelor de anumiţi „analişti“ interesaţi. Şcoala şi familia se cuvin repuse în drepturile lor, cultivate, preţuite, stimulate. Guvernanţii şi noi toţi avem datoria să ne recâştigăm conştiinţa de români, însoţită de ideea că avem un mesaj de transmis lumii.

 

Dacă nu am pierit – precum hunii, gepizii, avarii, cumanii şi alte atâtea neamuri care s-au perindat pe la noi –, înseamnă că avem un rost. Avem o ţară cu suprafaţa Regatului Unit al Marii Britanii, suntem cel mai numeros popor din sud-estul Europei, rezistăm şi existăm aici, ca români, de peste un mileniu! Ce premise mai bune putem cere Domnului? Nu ne rămâne decât să construim împreună, în ambianţa Europei instituţionale, în care am intrat din 2007, să ne adecvăm visurile la realitate, să nu ne mai lamentăm şi să nu dăm nici lecţii orgolioase altora. Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să vrem o ţară mai bună, iar această ţară se cheamă pentru noi România.

 

Retrăiesc, de fiecare dată când sunt dezamăgit de mine şi de compatrioţii mei, mesajul câtorva cuvinte repetate obsesiv din copilărie, la Radio Europa Liberă: „Noi nu sfătuim pe nimeni să plece din ţară, fiindcă locul românilor este în România“. Tata – acum de pioasă amintire – m-a făcut atent la ele, deşi comuniştii l-ar fi putut determina să urască România. De la el şi de la bunici am învăţat că ţara nu se poate urî, că ţara nu este ca o pâine, din care să rupă fiecare câte o felie până se termină, ci este ca o casă fără margini, în care, cu grijă, încăpem toţi ai noştri, ca şi oaspeţii noştri. Unitatea spirituală a acestei ţări trebuie să fie mai puternică decât unitatea politică, iar forţa acestei unităţi spirituale este cultura naţională, în centrul căreia stă limba română.

 

Un umanist italian, pe la 1480, spunea că ştie secretul supravieţuirii românilor: aceştia nu s-au lăsat înecaţi de valurile barbare, fiindcă şi-au iubit mai mult limba decât viaţa! Peste secole – confirmând involuntar spusele italianului –, Mihail Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbea româneşte, iar Nichita Stănescu vedea în limba română de-a dreptul patria sa. De unde atunci „concluzia“ unor adolescenţi întârziaţi că limba română nu mai poate fi bună ca mijloc de comunicare, ci, eventual, doar ca instrument pentru înjurături? Ponegrind limba, slăbim şi veştejim ţara, aşa cum, preţuind-o, învăţând-o şi cultivând-o, nu facem decât să întărim ţara, în unitatea ei atât de necesară.

 

Să nu mai facem distincţii tendenţioase între provinciile istorice care formează ţara cea mare. Toate au rostul lor: Dobrogea este cel mai vechi pământ românesc, deoarece acolo a început plămada daco-romană; Oltenia ni i-a dat pe Tudor, pe Brâncuşi ori pe Sorescu; din Muntenia au pornit Mihai Viteazul spre Alba Iulia şi Caragiale şi Nichita spre lume; Maramureşul este obârşia Bogdăneştilor, trecuţi spre Bucovina, care, la rându-i, este vatra Moldovei, iar Moldova – Moldova toată – este citadela culturii noastre, a marilor noştri creatori naţionali; Ardealul este rezervorul etnic românesc, de unde s-a revărsat mereu preaplinul, fortificând marginile slăbite…

 

Lăudând una dintre provincii în detrimentul alteia este ca şi cum am zice că braţele sunt mai puţin importante decât trunchiul sau lumina ochilor mai preţioasă decât auzul. Ţara este ca un organism şi trebuie privită ca atare. Iar dacă nu suntem mulţumiţi de felul cum a funcţionat România de la Marea Unire încoace şi dacă ne încearcă gânduri de frângere a operei făcute de regele Ferdinand, de Ionel Brătianu, de Iuliu Maniu, de Vasile Goldiş, de Nicolae Iorga sau de Lucian Blaga, să ne gândim de zece ori înainte de a vorbi ori de a acţiona: românii au trăit despărţiţi în varii principate şi provincii, sub diverşi stăpâni, vreme de un mileniu şi doar de mai puţin de un secol trăiesc – încearcă să trăiască – împreună! Să ne gândim că, după traiul disparat, dispersat, crispat şi amărât, de 1.000 de ani, sub diferite dominaţii străine, toate energiile naţionale s-au reunit pe la 1800 şi 1900 ca să formeze România, adică ţara noastră. Parcă ieri se încoronau Majestăţile Lor la Alba Iulia! Oare se cuvine să ne clamăm – unii dintre noi – dezamăgirea după câteva decenii, după nici un secol? Putem compara un veac de unitate cu un mileniu de singurătate? Graba aceasta nu rezistă probei obiectivităţii nici dacă ar fi trecut de la 1918 încă 1.000 de ani!

 

Iar pe Eminescu trebuie să-l studiem, nu să-l condamnăm! A-l acuza de naţionalism este de-a dreptul o naivitate, probând lipsa de cultură istorică. Pe vremea lui Eminescu, când nu exista încă Declaraţia universală a drepturilor omului şi când marile puteri îşi împărţeau între ele lumea, în detrimentul libertăţii popoarelor, cea mai progresistă idee colectivă era libertatea naţională, iar luptătorii pentru libertate naţională erau antemergători, revoluţionari, eroi. Câtă vreme Imperiile Austro-Ungar şi Rus ocupau regiuni întinse, în care românii alcătuiau majoritatea populaţiei, a-i condamna pe străinii dominatori era, pentru un gânditor progresist, în firea lucrurilor. A-i cere lui Eminescu să apere drepturile minorităţilor, în înţelesul actual al lucrurilor, este ca şi cum l-am considera pe Iulius Caesar „imperialist“, fiindcă a cucerit Galia! Eminescu este simbolul nostru naţional, fiindcă aşa a stabilit, în timp, poporul român, nu vreo instanţă, care ar putea să revoce acum acest lucru. Nu este în puterea vreunei instituţii să stabilească alt asemenea simbol! De aceea, Eminescu se identifică plenar cu spiritul românesc, cu lumea românească, cu România.

 

România, cu majoritatea regiunilor sale istorice, este azi o parte a Uniunii Europene. Să nu o hulim noi înşine, ci s-o construim şi reconstruim, după matricea noastră, după criteriile verificate de la romani încoace, să renunţăm la ceea ce trebuie renunţat şi să perpetuăm adevăratele noastre valori, aducând „odă bucuriei“, acelei bucurii care ne poate face să trăim cu demnitate, onoare şi optimism.

 

 (Revista Magazin Istoric, numărul Septembrie 2013)

 

 

 Sursă: Drum european