Lucrarea mântuirii. Cât e de la Dumnezeu şi cât e de la mine?

Vin la biserică oameni care cred că e suficient să dea pomelnice şi să se roage preoţii pentru ei, ca să li se „rezolve” problemele. Sau care cred că dacă împlinesc din punct de vedere formal toate exigenţele privitoare la post, rugăciune, participare la slujbe, spovedanie etc., e suficient spre a se mântui. Aceasta este o viziune de sorginte magică. Conştient sau nu, ei minimalizează rolul omului, crezând că Dumnezeu lucrează în lume într-un mod abuziv şi solitar, fără a ţine cont de libertatea omului. Aici regăsim mare parte dintre cei ce se consideră credincioşi, dar care nu se străduiesc să aprofundeze relaţia cu Dumnezeu. Sunt un soi de „creştini de duminică”.

Alţii, dimpotrivă, spun că nu au nevoie nici de preoţi, nici de Biserică, întrucât ei Îl au pe Dumnezeu în suflet. Sau consideră îndeajuns faptul că nu fac nimic rău, ci se străduiesc să facă bine pe pământ. Unii ca aceştia sunt stăpâniţi, fie că realizează, fie că nu, de ideea autoîndumnezeirii, cea de care s-au lăsat seduşi Adam şi Eva, când au gustat din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2, 17). Astfel de oameni se amăgesc că ar fi suficient faptul că „ei lucrează” în lume. Dumnezeu nu are decât să ia act de aceasta şi nu are cum să nu-i recompenseze. Aici putem număra mulţi intelectuali sau, în genere, acele persoane ce-şi pun mare nădejde în raţiunea lor şi care, sub influenţa umanismului ateu, exacerbează rolul şi locul omului în creaţie.

Evitând cele două extreme, care este calea de mijloc, cea împărătească? Pe de o parte, cuvântul lui Dumnezeu către noi, rostit prin Sfântul Apostol Pavel, este acela că „în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 8). Dar dacă mântuirea este „dar al lui Dumnezeu”, atunci înseamnă că eu, primitorul darului, nu am nimic de făcut? Nicidecum. Căci acelaşi apostol ne spune: „cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12); „fiind, dar, împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu” (II Corinteni 6, 1). Mai mult, el însuşi – supranumit „apostolul neamurilor” – dă mărturie că s-a ostenit mai mult decât ceilalţi apostoli ai Domnului, precizând însă: „Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10).

Aşadar, mântuirea fiecăruia dintre noi este un proces dinamic, o lucrare teandrică, adică divino-umană. Pentru a înţelege natura paradoxală a acestui proces, ne vom raporta la una dintre notele filocalice ale Părintelui Dumitru Stăniloae: „Este cu neputinţă a se separa, practic, între contribuţia omului şi a lui Dumnezeu în binele ce se săvârşeşte. Sinergia se arată ca un tot divino-uman. Nu se poate spune care începe mai întâi şi care dă mai mult. Întreaga faptă bună e şi a omului, şi a lui Dumnezeu. Se spune că omul dă înclinarea spre bine, iar Dumnezeu dă puterea împlinirii lui. Dar şi înclinarea de fapt a omului e produsă de Dumnezeu. Însă nu fără contribuţia omului. Căci libertatea omului ar putea înclina şi spre rău, cu tot ajutorul lui Dumnezeu. Iar puterea cu care se face binele nu e numai a lui Dumnezeu, ci şi a omului. Chiar în puterea omului e şi puterea lui Dumnezeu şi în folosirea puterii lui Dumnezeu e şi efortul omului. Binele făcut prin om e produsul omului întipărit de Dumnezeu, sau al omului îndumnezeit, şi al lui Dumnezeu coborât la nivelul omului, umanizat, trăind efortul omului. Puterea lui Dumnezeu se slăveşte de efortul omului, puterea omului se slăveşte prin întărirea ei prin puterea lui Dumnezeu” (nota 992 a Părintelui Dumitru Stăniloae la Sfinţii Varsanufie şi Ioan, „Scrisori duhovniceşti”, volumul XI din Filocalia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 580).

Faptul că mântuirea este un dar al lui Dumnezeu nu constituie un îndemn la lenevire sau la pasivitate. Eu trebuie să mă pregătesc spre a putea primi acest dar. Vorba românească din bătrâni spune că: „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă”. Prin lucrarea faptelor bune, prin împlinirea poruncilor evanghelice – nu singur, ci cu ajutorul harului dumnezeiesc –, eu îmi arăt disponibilitatea de a primi darul lui Dumnezeu şi mă pregătesc spre a fi capabil să lucrez cu acest talant. Adică, „îmi deschid traista”. Aceasta este partea mea de lucrare. Pe măsură ce harul mântuirii îmi umple fiinţa, eu devin capabil de a lucra mai mult, devenind împreună-creator şi având îndrăzneala cea bună înaintea lui Dumnezeu. Mărturie ne sunt vieţile atâtor sfinţi.

Că mila lui Dumnezeu este mult mai mare decât disponibilitatea noastră de a primi darurile Sale, rezultă din unele minuni relatate de Evanghelii. A înviat, spre exemplu, pe fiul văduvei din Nain (v. Luca 7, 11-16), deşi nimeni nu i-a cerut acest lucru şi nici nu a dovedit cineva că ar avea credinţa că El poate să-l ridice din morţi. Cu alte cuvinte, ai spune că a fost o „minune gratuită”. În fapt, durerea şi lacrimile acelei văduve, care-şi pierduse singurul reazem, pe acel tânăr numit ca „singurul fecior al maicii sale” (Luca 7, 12), constituiau terenul prielnic peste care Mântuitorul putea să reverse harul Său. În alte situaţii, El nu a putut face nici minuni mai mici de atât. În Nazaret, „în patria Sa” (Marcu 6, 1), cei ce-L ştiau ca „teslarul” şi „fiul Mariei” (cf. Marcu 6, 3) au refuzat să creadă în El „şi n-a putut acolo să facă nici o minune decât că, punându-şi mâinile peste puţini bolnavi, i-a vindecat” (Marcu 6, 5). Astfel, pentru a primi harul şi ajutorul lui Dumnezeu e nevoie, la limită, ca cel puţin să nu ne împotrivim acestei iubiri, să nu refuzăm darul Său. „Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Marcu 9, 40). De aceea, la Judecată nu vom avea cuvânt de îndreptăţire când vom fi întrebaţi nu atât de ce nu am lucrat noi binele pe pământ, ci de ce nu am lăsat măcar pe Dumnezeu să lucreze prin noi sau de ce ne-am împotrivit a primi darurile Sale. Cu adevărat, înfricoşător e să răspunzi la aşa ceva!

Sursa: Doxologia

Sfântul Mare Mucenic Mina - "Nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!"

Sfântul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpânirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgâni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorâţi toţi; încât credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti.

Sfântul Mina s-a aprins de râvnă după Dumnezeu, şi lăsând munţii şi pustietatea, a venit în cetate şi în mijlocul priveliştii a strigat cu glas tare: "Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine".

“Eu sunt robul lui Iisus Hristos, Care împărăţeşte în cer şi pe pământ”

“... ostaş am fost şi petreceam în cetatea aceasta; dar, văzând fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostăşească şi am ieşit din cetate, ca să nu fiu părtaş fărădelegii şi pieirii lor; şi am umblat până acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioşi şi vrăjmaşi Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am râvnit după Dumnezeul meu şi am venit să mustru orbirea voastră şi să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pământul cu cuvântul Său şi ţine toată lumea. ”

De vreme ce nu a putut fi înduplecat cu cuvintele la credinţa cea idolească, au început a-l sili, încât curgeau şiroaie de sânge din rănile lui. Iar mucenicul, deşi pătimea, a zis: "Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostaşii Împăratului ceresc care îmi ajută şi pe care tu nu-i vezi".

"Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Împărat al cerului şi al pământului şi nu este altul afară de Dânsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Îl huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpânirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura".

"Cine este Acela Care dă stăpânire împăraţilor şi stăpâneşte peste toţi?" Mucenicul a răspuns: "Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer şi cele de pe pământ. Acela este Care aşează în scaune pe împăraţi şi le dă stăpânire".

"Domnul a împărăţit, să se mânie popoarele. Dacă împăraţii voştri se mânie asupra lui Hristos şi asupra creştinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mânie nu ţin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfântului Său Nume până la moarte şi să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărţi? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!"

"Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor şi-mi ajută mie şi pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeţi şi nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă".

"Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Când veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, că vi se va da în acel ceas gură şi înţelepciune cu care veţi grăi". 
 

"Al lui Hristos am fost, sunt şi voi fi!".

“... de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi idolilor voştri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet".

Sursa: Doxologia

Oare încă n-ai înţeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos? - Sfântul Mucenic Trifon

Sfântul a zis: "Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă şi cu negrăita Lui înţelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întâmplare, precum credeţi voi. Sunt liber şi numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinţa mea, Hristos slava mea şi cununa laudei mele".

"Desăvârşită înţelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârşită mărturisire şi de voi păzi neschimbată dreapta credinţă în El, ca pe o comoară de mare preţ, şi de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine".

"Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căieşti mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veşnic."

"Urmând predaniilor celor necurate şi basmelor celor mincinoase, vă închinaţi idolilor celor neînsufleţiţi şi muţi, defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pământul pe ape, a revărsat văzduhul şi, după ce a dat fiinţă la toată materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înşelat de zavistnicul şarpe şi căzând în nenumărate răutăţi, Dumnezeu Cuvântul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce şi s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, până ce-L va cunoaşte pe El toată zidirea. După aceea, iarăşi va veni din ceruri, cu putere şi cu multă slavă, când va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor şi Împăratul împăraţilor, Judecătorul viilor şi al morţilor, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para focului celui veşnic, împreună cu toţi cei ce se închină lor".

"Tu singur eşti plin de nebunie şi de necunoştinţă, că te-a orbit diavolul, încât nu poţi să cunoşti pe Ziditorul tuturor şi să I te închini Lui, iar eu sunt înţelept, nedepărtîndu-mă de Hristos, Care mă mântuieşte".

"Domnul şi Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a certat şi m-a întărit ca să-mi păzesc credinţa neschimbată şi nemişcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat şi Dumnezeu mă supun şi către El mă plec; iar mândria ta şi pe a împăratului tău o defăimez şi mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi".

"Mulţumesc, Ţie, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mâinile vrăjmaşilor mei şi mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mântuire şi dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ţie, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă şi apărându-mă, mă învredniceşte ca, fără de împiedicare, să săvârşesc această nevoinţă şi să mă învrednicesc să câştig cununa dreptăţii, cu toţi cei ce au iubit numele Tău cel sfânt, că Tu unul eşti preamărit în veci, amin".

"Părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneşte aţi umplut lumea de idoli şi aţi cinstit mai mult făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din înţelegerea cea sănătoasă şi din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpaţi cu capul în jos, ci şi pe noi vă sârguiţi a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtaşi la aceeaşi prăpastie şi pierzare a voastră. Nimic nu veţi spori, o, înşelătorilor, pentru că nu veţi putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare şi viu să-i întoarceţi din calea cea dreaptă şi să-i plecaţi la idolii voştri".

Sfântul mucenic, stând spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunând: "Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, mai sfânt decât toţi sfinţii; Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a săvîrşi nevoinţa aceasta fără poticnire. Acum mă rog ţie, să nu se atingă de mine vicleana mina a vrăjmaşului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinţii Tăi îngeri în locaşurile cele iubite şi fă-mă moştenitor al împărăţiei Tale celei dorite. Primeşte în pace sufletul meu şi pe toţi care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, şi întru pomenirea mea Îţi vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălţimea sfinţirii Tale şi caută spre dânşii din sfânt locaşul Tău, dându-le lor îndestulate şi nestricăcioase dăruiri, că Însuţi eşti bun şi îndurat dătător în vecii vecilor".

Sursa: Doxologia

Despre teatru şi credinţă cu Maria Ploae / Şcoala de Duminică

de Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina

Împlinirea unui actor stă în mulţimea şi importanţa rolurilor jucate, dar mai cu seamă e legată de măiestria cu care el intră în pielea personajelor întruchipate pe scenă. Maria Ploae este o actriţă de succes. Rolurile pe care le-a primit din partea regizorilor au fost onorate cu mult profesionalism şi sunt dovada unei vocaţii luate în serios.

Cum a venit pasiunea pentru teatru, pentru actorie?

Pasiunea pentru teatru am simţit-o de când eram copil mic la casa părintească în satul unde m-am născut, Dealul Perjului, pe Valea Berheciului, în Bacău. Îmi plăcea foarte mult, chiar când eram la grădiniţă şi după aceea la şcoală, să recit poezii. Şi bineînţeles că mă regăseam pe scenă totdeauna când se făcea o serbare, fie cântând în cor, fie dansând, fie spunând poezii. Mama era foarte impresionată când era în sala de spectacole din grădiniţă, cu o scenă mică, modestă. Acolo eram noi cu emoţie foarte mare şi, în faţa noastră, părinţii, la fel de emoţionaţi, pentru că ei şi-au dorit întotdeauna ca odraslele lor să înveţe şi să reuşească să facă mai mult decât au făcut ei, oameni simpli, care au avut însă o neţărmurită dragoste faţă de pământ şi de lucrul lui.

Dragostea de pământ i-a ţinut şi foarte aproape de Dumnezeu. Cam de atunci am simţit nevoia să mă exprim pe scenă, să fiu pusă în lumină. La 12 ani, înfiată de o mătuşă de-a mea, sora tatălui meu, am venit în Bucureşti.

După aceea, lucrurile au continuat pe acelaşi parcurs în şcoală până la liceu, când am mers la Şcoala Populară de Artă, pregătindu-mă în mod special pentru teatru.

"Dacă nu joci până la vârsta de 30 de ani, îţi pierzi încrederea în tine, în harul tău"

Aţi îndemna tinerii din ziua de astăzi să urmeze o carieră în teatru sau în film? Ce şanse de viitor ar mai avea?

Acesta e un subiect care mi-e foarte aproape pentru că şi copiii mei au făcut acelaşi lucru. Ana, una dintre fiicele mele, a dat la regie de teatru şi este regizor, băiatul a făcut Multimedia şi lucrează ca inginer de sunet, iar Oana Maria, cea mai mică, a făcut actorie. Îmi dau seama, copiii mei făcând aproape aceleaşi studii ca şi mine şi soţul meu, Nicolae Mărgineanu, că este foarte greu astăzi. Aparent este mai uşor pentru că locurile la admiterea în facultate sunt mai multe. Pe vremea mea erau cinci locuri şi nu am reuşit din prima. În al doilea an am intrat. Erau doar şapte locuri. Acum situaţia e mult schimbată şi dacă vrei azi să faci actorie, poţi să faci. Posibilităţile părinţilor sunt astăzi altele. Fiecare candidat se poate pregăti cu cineva, cu un profesor de actorie, ceea ce în trecut nu era cu putinţă.

Din păcate, după ce termini studiile, oferta este foarte scăzută. Majoritatea actorilor nu au unde lucra. Şi pentru regizori este foarte greu. Aşa că eu, gândindu-mă cât de mult am iubit şi cât de dependentă am fost de această chemare, nu-i pot sfătui pe tineri să nu-şi asculte glasul inimii. Dar totdeauna le spun: pregătiţi-vă şi pentru altceva, ca să fiţi siguri că vă puteţi câştiga existenţa şi altfel. Teatrul să fie un hobby, un lucru pe care uneori îl faci, alteori nu, pentru că în meseria asta nu totul depinde de actor, ci noi depindem de teatre, de regizori. Şi atunci pe toţi îi sfătuiesc să se pregătească din timp. Nu ştiu dacă mă ascultă. Copiii mei reuşesc să facă şi altceva.

În meseria asta, dacă nu joci până la vârsta de 30 de ani, îţi pierzi încrederea în tine, în harul tău şi foarte uşor rişti să ajungi la senzaţia de neputinţă, de ratare. E foarte dureros. E mult mai bine să fii pregătit şi înarmat şi pentru altceva, şi să nu ai nevoie de acel altceva şi să faci numai filme sau numai teatru. Să dea Dumnezeu să fie aşa. Dar e foarte greu. Pe vremea mea, când eram încă tânără, televiziunea m-a ajutat foarte mult, în sensul că făceam recitaluri de poezie, piese de teatru, teleplay-uri. Acum, acestea nu se mai fac, sau dacă se fac, se fac la o calitate atât de slabă, încât e preferabil să nu joci.

Actoria, o chemare, nu doar meserie.

Cum a fost studenţia? Mergeaţi atunci la biserică?

Am avut parte de o studenţie excepţional de frumoasă pentru că atunci şcoala avea o importanţă mare. Profesorii erau foarte buni. Eu am fost la clasa lui Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. Erau foarte devotaţi studenţilor, ne iubeau foarte mult, au încercat să ne împărtăşească tot ce puteau şi aveau ce să ne dea ca să intrăm în tainele acestei meserii, să-i găsim farmecul şi frumuseţea, dincolo de ceea ce este aparent. Ne-au făcut să fim foarte îndrăgostiţi de ceea ce făceam, culminând cu anul al IV-lea, când am avut o stagiune excepţională la Teatrul Casandra, unde jucam în patru piese şi toţi colegii mei aveau roluri multe. Am avut o stagiune de actor consacrat, cu un public numeros. Eram la doar 24 de ani. Am gustat din plin bucuria de a transmite ceea ce aveam noi de comunicat spectatorilor.

Acum a scăzut şi calitatea profesorilor, iar numărul crescut al studenţilor face dificil lucrul personal cu ei. Actoria este o chemare, nu atât o meserie şi, în zilele noastre, dacă nu ai acea nebunie care să te ţină legat de scenă sau în faţa camerelor de filmat, nu poţi rezista. Îţi trebuie o tenacitate pentru a lupta, pentru a te impune. Ca studentă am fost foarte fericită. Şi după ce am terminat am avut parte de bucurii pentru că am avut ocazia să fac cel puţin un film pe an în rol principal. Dar au fost şi ani în care făceam două sau trei filme, la care se adăugau piesele de teatru, serile de poezie. Atunci erau multe oferte pentru actori. Astăzi televiziunea nu mai promovează teatrul sau poezia.

Biserica din suflet

În ceea ce priveşte credinţa din timpul studenţiei, am avut şansa să mă nasc într-o familie de oameni simpli şi foarte credincioşi. Părinţii mei, lucrând pământul, oamenii erau obligaţi să fie aproape de Dumnezeu pentru că toată viaţa şi munca lor depindeau de ce le dădea Dumnezeu, de vreme, de ploi, de soare… Acolo, dacă toate îţi veneau la timp, era bine, dacă nu, degeaba munceai. Ei erau întăriţi de o mare credinţă şi rugăciunea îi ajuta foarte mult.

M-am născut într-o casă la a cărei masă se spunea întotdeauna "Tatăl nostru" înainte să mâncăm, mama se închina şi ultimul lucru pe care îl făcea înainte de culcare, oricât ar fi fost de obosită, erau metaniile şi rugăciunile. Când începeau arătura se făcea iarăşi rugăciune şi în general, înainte de o mare lucrare, arat, semănat, culesul roadelor, oamenii se închinau şi cereau ajutorul lui Dumnezeu. Atunci tot ceea ce primeau era binecuvântat. Nu mai vorbesc că duminica, mama, aşa cum era, necăjită şi cu cinci copii, care aveau şi nu prea aveau hăinuţe şi încălţăminte, totuşi ne pregătea de sâmbătă seara pentru a merge a doua zi la biserică, la Sfânta Liturghie. Am ştiut din copilărie ce înseamnă să te spovedeşti, să te împărtăşeşti, să îngrijeşti mormintele. Sunt lucruri pe care dacă le înveţi în perioada celor şapte ani, îţi rămân întipărite în suflet. Şi chiar dacă urmează o perioadă în care nu le mai practici, ele nu se uită. Pentru că, sinceră să fiu, după ce am venit în Bucureşti, n-am mai fost atât de apropiată de practicarea credinţei. La şcoală nu se mai făcea religie, iar numele lui Dumnezeu era luat în derâdere. Păşeam mai rar pe la biserică şi totuşi mergeam, mai ales când aveam o teză importantă la care mi-era frică sau mai târziu, înaintea vreunui examen… în momentele importante ale vieţii mergeam la biserică să aprind o lumânare şi să mă rog, deci undeva în suflet credinţa era totuşi vie… Aşa cum erau vremurile pe atunci, cei din jur nu au reuşit să-ţi spulbere credinţa dinlăuntrul tău. Te făceau să nu mergi aşa des la biserică, să ai o rezervă mai mare.

"Am stat în genunchi şi am plâns…"

Ce mi s-a sădit în cei şapte ani de acasă nu a putut fi smuls. Lucru pe care am încercat să îl transmit mai departe şi copiilor. Norocul nostru mare a fost că la un moment dat cineva, şi acest cineva a fost colegul meu Dragoş Pâslaru, care actualmente este părintele Valerian de la Schitul Pătrunsa, ne-a tras de mânecă şi ne-a spus: "Haide, veniţi la Biserica "Sfântul Vasile" de pe Calea Victoriei că se sfinţeşte o icoană a Sfântului Filimon, ocrotitorul făcătorilor de spectacole". Aşa am ajuns la biserică, chemaţi de cineva. Sunt foarte importanţi omul pe care îl întâlneşti şi cuvântul care ţi se spune într-o zi, într-o anumită clipă. Era în 1993. Am mers la biserică şi am găsit un preot atât de bun; m-a atras într-un mod inexplicabil. Ziua aceea mi-a rămas bine întipărită în minte. Am stat cu copiii în jurul meu, în spatele bisericii, pentru că era lume foarte multă. Am stat în genunchi şi acolo jos, am plâns tot timpul. Nu ştiam bine de ce plâng pentru că, nepracticantă fiind, mi se părea că nu sunt plină de păcate. Mi se părea că am dus o viaţă frumoasă şi atâta tot. Şi totuşi plângeam. Era un plâns de uşurare, un plâns bun, care mă liniştea, îmi făcea bine. Părintele Paul Mărăcine m-a atras şi din momentul acela mi-am dorit să vin mereu la biserică. Apoi mi-am dorit foarte mult să mă spovedesc, dar eram destul de închistată, nu ştiam ce să spun. Când eşti copil şi te duci la spovedit este foarte simplu: te întreabă dacă ai minţit, dacă ai învăţat bine, dacă ai supărat-o pe mama… Pe când ca matur lucrurile stau altfel.

"Nu pot juca un personaj care nu aduce lumină, ci întuneric..."

Aţi acceptat sau aţi refuzat roluri pe considerentul credinţei?

Da. Mai ales în ultima vreme şi în special după ce am realizat filmul "Binecuvântată fii, închisoare", care m-a marcat şi m-a schimbat în bine foarte mult. Atunci, cumva înlăuntrul meu am făcut un legământ. Bine, nici până atunci nu fusesem chemată să joc personaje negative. Poate pe teatru am avut parte de roluri mai puţin pozitive ca să spun aşa, cum a fost în "Opera de trei parale" sau în "Efectul razelor Gamma asupra anemonelor". Dar după ce am făcut filmul "Binecuvântată fii, închisoare" am fost mult mai atentă, nu la a nu primi un rol negativ, pentru că nu despre asta este vorba. Ceea ce nu-mi plăcea acum era un rol care ar fi batjocorit pe Dumnezeu, Sfânta Scriptură sau care ar fi conţinut nişte replici nepotrivite. S-a întâmplat de câteva ori să refuz roluri importante şi asta pentru că simţeam că am o datorie ca prin ceea ce fac, după ce L-am cunoscut mai bine pe Dumnezeu, să aduc mărturie şi prin personajele pe care le întruchipez. Nu-mi pare rău că am refuzat, pentru că m-ar fi durut ca seară de seară să vin pe scenă cu un personaj, un personaj care nu aduce lumină, ci întuneric. Poate că, per total, mesajul piesei nu ar fi fost neapărat negativ, dar, în general, m-am ferit să am în gura mea ca personaj replici care nu-mi plăceau. Cuvântul are mare putere. De aceea am mare grijă şi chiar mă deranjează că oamenii folosesc cuvintele fără să-şi dea seama de forţa lor. Noi, românii, suntem neîntrecuţi în a ne juca cu cuvintele. E uimitor să vezi cât de uşor se înjură la noi. Şi totuşi spunem: "Ei, nu înjur, ci e doar un fel de a spune…" E bine să conştientizăm mult mai atent şi ceea ce spunem, şi ceea ce gândim.

Cum poţi transpune cu succes o experienţă mistică în film

Să vorbim şi despre filmul atât de cunoscut, "Binecuvântată fii, închisoare", în care aţi jucat rolul principal.

Filmul a apărut printr-o mare binecuvântare a Bunului Dumnezeu până la urmă pentru că El a făcut să ne întâlnim cu Sergiu Grossu, care locuia mai mult în Franţa. Noi ne-am dus la un fel de simpozion unde erau mulţi români din diasporă. Am vorbit acolo pentru prima dată invitată fiind. În sală era şi Sergiu Grossu. Nu ne cunoşteam. Ne-a spus: "N-aţi vrea să faceţi un film după cartea asta?". Ne-a arătat volumul "Binecuvântată fii, închisoare", pe care îl citisem deja. Chiar ne gândeam după ce am citit cartea, care este o descriere impresionantă, de o sinceritate extraordinară. I-am comunicat lui Sergiu Grossu că cunoaştem cartea şi am fi interesaţi de propunerea lui. El a fost într-un fel scânteia care a făcut posibilă realizarea acestui film. Avea o mare dragoste pentru soţia lui, Nicoleta Valeria Grossu, care nu mai trăia atunci şi aşa s-a făcut scenariul după carte.

Exista încă un mare hop de trecut. Scenariul a trebuit să participe la un concurs organizat care aproba sau nu bugetul pentru realizarea filmului. Şi de-abia la a treia încercare a fost admis scenariul nostru. Cu multă luptă şi tenacitate din partea noastră am reuşit, în ciuda faptului că Sergiu Grossu contribuia şi el cu o sumă de bani, ca şi soţul meu, de altfel.

Dar pentru a obţine banii de la Cinematografia Română a trebuit să participăm la trei concursuri.

Atunci au început chinurile mele. Perspectiva era luminoasă când filmul era încă destul de departe, dar în momentul în care s-a apropiat, mi-am dat seama că este foarte greu ceea ce am eu de făcut. Aveam de trăit o experienţă mistică pe care nu o cunoşteam. Nu toţi am trecut prin aşa ceva. Era ceva ce eu ştiam doar din carte, o trăire pe care eu doar mi-o puteam imagina.

În general, noi, actorii, ne bazăm foarte mult pe ceea ce trăim, pe experienţa noastră, pe trăirile noastre. Adică suntem diferite personaje, dar într-un fel sau în altul am trecut prin ceea ce exprimă personajul. Or, aici era o experienţă pe care eu doar puteam să mi-o imaginez. Altceva nu puteam să fac, decât să mă rog, să fiu mai aproape de Dumnezeu şi să cer ajutorul Lui. M-au ajutat foarte mult cărţile de memorii apărute în ultima vreme, extraordinare, importante, foarte variate, scrise atât de femei, cât şi de bărbaţi. Fiecare din personajele acestor cărţi a trecut prin infernul închisorilor comuniste, reeducarea de la Piteşti, temniţa de la Aiud… Ele poate m-au îmbunătăţit mult, în sensul că am înţeles în ce constă legătura mistică pe care majoritatea dintre cei închişi au avut-o cu Dumnezeu. Pentru că dacă există cineva care i-a salvat şi care după 10 sau 15-20 de ani a făcut să se reabiliteze fizic şi psihic, acela a fost Dumnezeu.

M-a ajutat mult însăşi cartea care este scrisă cu lux de amănunte. Eroina vorbeşte despre fiecare stare pe care a trăit-o în legătură cu tot ce însemna frigul, foamea, tortura, ancheta, dorul de acasă. Toate lucrurile îngrozitoare pe care le-au trăit acolo oamenii din plin şi cum s-au salvat. În afară de faptul că temniţa a devenit universitate, pentru că acolo era închisă toată floarea neamului românesc, cei mai frumoşi, cultivaţi şi dăruiţi oameni. Ei s-au găsit acolo ca fraţii şi au avut ce să-şi împărtăşească. Ăsta era un fel de a rezista. Fiecare povestea ceea ce ştia şi toţi ştiau multe. Pentru că şcoala se făcea serios, era sete de cultură… La acestea se adăuga rugăciunea, care îi făcea să fie şi mai uniţi. Îmi povestea de curând doamna Aspazia Oţel-Petrescu atunci când am întrebat-o cum a reuşit să supravieţuiască în asemenea condiţii: "Fetele din jurul meu erau familia mea". Dar când vă mutau de la o închisoare la alta, familia asta dispărea, se destrăma. Vă trezeaţi între alte femei… "Da, dar tot rugăciunea ne unea. Credinţa în Dumnezeu şi faptul că ne rugam împreună." Ea a stat 14 ani în închisoare. 14 ani petrecuţi în floarea vârstei! A ieşit din temniţă foarte marcată, dar şi extrem de îmbogăţită sufleteşte, cu o mare dragoste pentru Dumnezeu. Aici este o nuanţă extraordinară. Mult din ceea ce facem noi este din frica de Dumnezeu sau din dorinţa de a fi mântuiţi, dintr-un anume interes, urmărind o anumită răsplată. Or, oamenii ăştia care au suferit aveau o mare dragoste de Dumnezeu, lipsită de calcule.

Arhimandritul Gabriel Bunge: „O persoană care studiază teologia, fără viață duhovnicească, nu va înțelege nimic” / Şcoala de Duminică

Parinte Gabriel, care este pentru dumneavoastră cel mai valoros lucru în comunicarea cu o altă persoană?

Depinde de gradul de profunzime al comunicării. Dacă vorbim în general, e minunat atunci când oamenii pot găsi un limbaj comun unul cu celălalt. Dacă vorbim despre alte aspecte ale comunicarii, cel mai important e atunci când găseşti în celălalt chipul lui Dumnezeu. Noi suntem cu toții creați după chipul lui Dumnezeu. Într-un sens absolut, acest chip este Hristos. Să Îl găsim pe El în cealaltă persoană, acesta este cel mai preţios lucru care se întâmplă în comunicare, iar acesta reprezintă şi baza unei prietenii adevărate. Adică nu este vorba pur şi simplu de o simpatie umană firească, ci de înţelegerea celuilalt ca fiind chipul lui Dumnezeu.

„În Occident, există profesori de teologie necredincioși”

Cât de des și cu ce regularitate citiţi Sfânta Scriptură?

Am început să citesc Scriptura foarte devreme, cu mult înainte de a pleca la mănăstire, astfel încât după aceea pentru mine a fost absolut firesc faptul că la mănăstire se citeşte Scriptura în fiecare zi, la slujbe și în chilii. Sunt călugăr deja de 50 de ani, iar acum când multe dintre texte mi le amintesc pur şi simplu, mă gândesc adesea la ele și asta îmi permite să descopăr înţelesuri mai profunde decât ceea ce reuşim să pătrundem în timpul unei simple lecturi. Puteţi citi un text de o sută şi de o mie de ori, iar apoi într-o zi, dintr-o dată, îl citiți și înțelegeți că nu l-aţi citit nici măcar o dată cu adevărat, pentru că vi se deschide o nouă profunzime care mai înainte nu vi s-a descoperit. Textele Sfintei Scripturi sunt asemenea unei fântâni fără fund.

Se spune că Sfânta Scriptură trebuie citită într-o anumită dispoziţie. E corectă această recomandare?

Firește! Unii Sfinţi Părinți spun că Evanghelia se poate citi numai stând în genunchi. Această carte nu poate fi citită ca un text obişnuit. Adică dacă citim Biblia ca pe o carte obișnuită, Revelaţia nu va fi percepută în mod potrivit.

În ce constă mai exact această dispoziţie? Cum o explicaţi unei persoane care abia începe să citească Biblia?

Această dispoziţie este dorința puternică de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, și nu o simplă curiozitate sau dorința de a aduna cunoștințe. Desigur, studiul textelor biblice, de exemplu cel filologic sau oricare altul, au temeiul lor. Dar, la un moment dat, toate acestea trebuie să fie puse deoparte și primit Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum este El. Biblia se explică ea însăşi. După cum se spune, lumina nu are nevoie de o altă lumină ca să fie lumină.

În tradiția noastră bisericească, teologia este studiată de persoane care au o experiență personală de comuniune cu Dumnezeu, rugăciunea. Dar cum e să fii student la departamentele de teologie în instituţiile de învăţământ bisericeşti sau seculare de azi? La urma urmei, sistemul de învățământ și programa de studiu nu implică a priori să aibă, de exemplu, un îndrumător duhovnicesc care să le poată transmite această experienţă, să le-o facă apropiată.

O persoană care studiază teologia, fără viață duhovnicească, nu va înțelege nimic. În Occident, există profesori de teologie necredincioși, există chiar și preoți care nu cred în Dumnezeu și îşi înţeleg slujirea ca un serviciu, o modalitate de a câștiga bani. Pare incredibil, dar am dovezi că este așa. Slavă Domnului, eu încă nu am întâlnit o astfel de persoană, însă prieteni de-ai mei au vorbit cu astfel de persoane, iar episcopi cunoscuţi spun că au preoţi care și-au pierdut credința și slujesc pentru că trebuie să-şi întrețină familia. Acesta este sfârșitul.

Pentru a evita acest lucru, trebuie să învățăm de la Sfinții Părinți. Ei au avut o educaţie înaltă pe plan lumesc: erau oratori, filozofi, cunoșteau literatură, limbi străine. Dar pentru ei aceste cunoaștinţe erau doar un instrument. Părinții ei înșiși duceau o viața duhovnicească deosebit de profundă.

Într-adevăr, faptul că ai anumite cunoștințe nu înseamnă deloc că înțelegi cu adevărat Scriptura, întrebarea e cum foloseşti aceste cunoştinţe. Știm că teologia ariană s-a bazat în întregime pe Biblie. Satana, când L-a ispitit pe Hristos, a citat din Scriptură, adică el știa aceste texte și le cita nu pentru a le pătrunde înțelesul, ci pentru a-l schimba, a-l întoarce pe partea cealaltă. Cel mai bun mod de a abuza de Scriptură este să citezi doar jumătate de verset, iar nu versetul întreg.

„Cel mai bun dascăl al rugăciunii este însăşi rugăciunea”

Putem învăța să ne rugăm? Pe de o parte se spune că rugăciunea trebuie învăţată, pe de altă parte că rugăciunea este darul lui Dumnezeu și, prin urmare, nu se poate dobândi prin propria voinţă.

În tratatul său despre rugăciune Evagrie Ponticul spune că Dumnezeu dăruieşte rugăciunea aceluia care o cere. Dacă cineva nu o cere, atunci nu o primeşte. Cel mai bun dascăl al rugăciunii este însăşi rugăciunea.

Sunteţi călugăr deja de 50 de ani și de 32 de ani pustnic. Acum aţi venit în Rusia, la Moscova. Ce impresie aveţi despre ceea ce vedeţi?

Primul lucru pe care îl văd este o schimbare incredibilă în societate. Biserica ridicată în cinstea icoanei „Bucuria tuturor celor necăjiți” de pe strada Bolşaia Ordînka o cunosc din 1968. Atunci, biserica era într-o stare groaznică, iar aspectul său semăna cu o cutie de conserve. În acel an am petrecut Paştile aici ca tânăr călugăr și mi-a fost imposibil să intru în biserică – femeile se îmbulzeau, se îngrămădeau atât de tare încât a trebuit să stau în stradă. În timpul procesiunii au venit zece sau cincisprezece huligani beți, au început să îi atace pe credincioși și să-i înjure, astfel încât ceea ce se numea procesiune a devenit un galop în jurul bisericii.

În ultimii ani, tot vin la Moscova, în biserica aceasta, și văd că biserica înviază, se restaurează. Într-o zi de lucru, de exemplu, marți, atunci când am fost acolo, biserica întreagă se ruga. Iar în noaptea de Paști, se oprește chiar şi circulaţia mașinilor pentru a putea avea loc procesiunea.

Pentru mine, bisericile și mănăstirile care sunt restaurate sunt un simbol al renașterii Rusiei. Acum, acestea sunt totuşi puncte diferite pe hartă, dar în aceste exemple este clar că poporul rus poate face foarte mult dacă doreşte. În Rusia sunt multe mănăstiri și credem, nădăjduim și suntem încredinţaţi că sângele martirilor este sămânța viitoarei Biserici Ruse.

Vorbind la modul figurat, cred că aceste puncte de pe hartă se vor extinde, astfel încât în cele din urmă societatea să se poată însănătoşi. Recuperarea este necesară întrucât în Rusia nu au fost distruse numai bisericile, ci mai cu seamă a fost o nimicire morală. Nu aș fi surprins dacă aș afla că acei huligani din anii `60 merg astăzi la biserică.

Sursa: Doxologia

31 iulie: Sfântul și Dreptul Evdochim

Aflându-se în grijile lumii şi fiind purtat ca o corabie în mijlocul mării celei lumeşti, învăluit de valurile tulburărilor şi supărat de măiestriile satanei cu multe feluri de vederi, s-a păzit fără tulburare de toate patimile mâniei şi şi-a ferit sufletul curat şi neîntinat de patimile poftei, până la cel mai subţire cuget. Şi a împlinit fericitul aceste isprăvi ale întregii fapte bune, încât a rănit pe diavoli mai mult decât aceia care s-au nevoit în pustie 50 sau 60 de ani, cărora el li s-a făcut pildă de faptă bună. Încă cu mult mai vârtos s-a făcut el ca o icoană vie pentru cei îmbunătăţiţi care petrec în lume; şi dacă aceştia vor privi la el, vor putea să vieţuiască cu întemeiere şi să se mântuiască.

Fericitul Evdochim era desăvârşit în toată fapta bună: înfocat în dragostea lui Dumnezeu, neîntrecut în dragostea aproapelui, pentru care fugea de toată vorba de rău. Şi nu numai el se păzea de osândire, ci şi pe ceilalţi îi împiedica în tot chipul de a nu grăi vreun cuvânt potrivnic, care să rănească pe aproapele. El învăţa încă pe fiecare că se cuvine să se deprindă mai mult să asculte decât să vorbească.

El atât a iubit din tot sufletul întreaga înţelepciune şi curăţia cea mai cinstită decât toate celelalte fapte bune - care şi face pe om întocmai cu îngerii - încât putea cu îndrăzneală să zică şi el ca şi acel mult pătimitor Iov: N-a urmat vreodată inima mea ochiului meu, dacă din întâmplare nevrând ar fi văzut. Şi lucru mai mare decât acesta este că de-a pururea pomenitul Evdochim s-a hotărât să nu privească la faţă femeiască, cât va trăi. De aceea, câtă vreme a trăit, afară de maica sa n-a privit în faţă altă femeie sau fecioară, nici n-a vorbit cu vreuna.

Iar pe lângă întreaga înţelepciune, el a adăugat împreună şi milostenia, însoţită cu desăvârşita veselie a feţei, ca prin întreaga înţelepciune să strălucească faţa înaintea lui Dumnezeu, iar prin milostenie, sufletul său să se hrănească cu darul Sfântului Duh. El făcea atât de multă milostenie, încât şi pe acelea pe care el le avea de nevoie ca să trăiască, le dădea săracilor; nu numai bani, dar orice ar fi avut de trebuinţă. Şi atât de mult ajuta pe cei săraci, încât de ar fi fost trebuinţă să se vândă rob pentru libertatea altora, ar fi primit cu bucurie, căci fericitul ştia că rodul dragostei este milostenia. De aceea, era şi tată al orfanilor, ocârmuitor al văduvelor, îmbrăcăminte a celor goi, saturare a flămânzilor şi mângâiere a scârbiţilor.

Cunoscându-şi dreptul sfârşitul său, nu s-a tulburat, fiindcă toată viaţa lui n-a cugetat decât la moarte. Așa se ruga lui Dumnezeu:

„Doamne, Dumnezeul meu, precum n-am voit să se arate petrecerea mea cât am trăit, astfel mă rog ca şi sfârşitul meu să se facă fără nici un dar, nici să socotească cineva că Ţi-am bineplăcut Ţie!".

Dar nu era cu putinţă să se ascundă soarele în nor, nici făclia sub obroc, pentru că pe cât se ascundea fericitul acesta, pe atât Domnul îl făcea arătat pentru folosul multora. Este lucru cu neputinţă a scrie cineva toate minunile acestui sfânt.

Fericitul a semănat aici cu binecuvântare cele vremelnice, iar acum seceră roduri veşnice în împărăţia cerului, căreia să ne învrednicim şi noi prin mijlocirea acestui de trei ori fericit Evdochim, împreună cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Doxologia

„Nu mai promovaţi corupţia morală în ţara noastră” – intelectualitatea georgiană către consilierului special al UE pe problemele drepturilor omului

Nuntă tradiţională georgiană

 de J.C. von Krempach, 28 octombrie 2013

Cel mai important ziar al Georgiei (nu este vorba despre statul american cu acelaşi nume, ci de ţara europeană situată între Marea Neagră şi Munţii Caucaz) a publicat o scrisoare deschisă semnată de 36 dintre cei mai remarcabili intelectuali ai ţării, în care este criticat Thomas Hammarberg, consilierul special al U.E. pe probleme de drepturi ale omului, ca reacţie la un raport controversat al acestuia despre respectarea drepturilor omului în această ţară.

Nu că n-ar fi existat încălcări flagrante ale drepturilor omului în Georgia, ca în majoritatea statelor post-comuniste, dar aceste abuzuri nu-l interesează pe dl. Hammarberg, care le trece sub tăcere. În schimb, singurul aspect pe care el şi stăpânii lui politici de la Bruxelles îl consideră a ţine de „politica drepturilor omului” este promovarea imoralităţii sexuale sub masca unor concepte precum „diversitate”, „toleranţă” sau „lupta împotriva homofobiei”.

Câteva extrase din scrisoarea respectivă:

„Nu ne-am fi imaginat niciunul dintre noi vreodată că homosexualii şi cei care promovează alte tipuri de depravare sexuală ar trebui trataţi ca şi cum ar avea statutul unei minorităţi religioase sau lingvistice. Acest nou tertip este absolut inacceptabil… Suntem de părere că  punerea semnului egalităţii între cei care practică perversiuni sexuale şi reprezentanţii minorităţilor religioase sau etnice… este o ideologie artificială, impusă în mod deliberat, care nu are nimic de a face cu regulile proprii societăţii umane de secole.”

„Ne scrieţi că sărbătorirea Zilei Internaţionale împotriva Homofobiei reprezintă exercitarea unor drepturi, nu o propagandă. Noi nu putem fi de acord. Orice eveniment public promovează ceea ce declară, şi n-are niciun rost să negăm asta.” 

Regulile dreptului diplomatic vă cer să respectaţi tradiţiile ţării unde vă aflaţi. 

Într-unul dintre cele mai tragice momente ale istoriei noastre naţionale, 100.000 de locuitori ai oraşului Tbilisi şi-au plecat capetele în faţa călăilor ca să le fie tăiate, sacrificându-şi astfel viaţa în apărarea moralităţii creştine. În Tbilisi, aceşti oameni sunt veneraţi ca sfinţi. Lăsaţi impresia că aveţi dreptul să îi învăţaţi pe locuitorii acestui oraş şi ai acestei ţări, indicându-le ce e bine şi ce e rău şi să ne ţineţi predici despre datoria noastră de a vă acorda dreptul la liberă exprimare. Vrem să vă atragem atenţia asupra faptului că, deşi v-am acordat dreptul de a vă exprima liber opinia în ţara noastră, ne păstrăm totuşi dreptul la replică.”

Acţiunea dvs. din 17 mai anul curent a fost o provocare cu scopul de a  ne destabiliza şi dezbina societatea. Vă reamintim că în data de 26 mai, în acelaşi loc – pe Bulevardul Rustaveli – protestatari paşnici au fost ucişi de regimul lui Saakachvili. Cadavrele cetăţenilor ucişi au fost ascunse pe acoperişul unui mall din apropiere ca să-i ţină departe de ochii mulţimii, în timp ce o paradă militară trecea prin acel loc. Reprezentanţi ai Uniunii Europene au fost prezenţi la această paradă la câteva sute de metri distanţă de locul unde erau ascunse cadavrele… fără a protesta în vreun fel împotriva acestei încălcări a dreptului la viaţă sau împotriva mutilării nemiloase a sute de persoane. În schimb, aceşti reprezentanţi iau apărarea celor care promovează depravarea sexuală.

…Ce concluzii ar trebui să tragă societatea noastră din aceste lucruri cu privire la priorităţile Vestului în zona drepturilor omului?

„Marxismul a venit la noi tot din Vest… Marxismul la fel ne-a obligat să sărbătorim câteva „sărbători” internaţionale care nu ne reflectau valorile.”

„Credinţa este o chestiune de conştiinţă personală şi speranţă şi oricine trebuie să fie liber şi să se simtă în siguranţă în această privinţă” – acestea sunt cuvintele marelui nostru scriitor şi personalitate publică, Ilia Chavchavadze. Georgienii şi-au condus mereu vieţile după aceste cuvinte. În Europa de Vest, aşa-zisele procese ale Iluminismului şi Reformaţiei au costat milioane de vieţi. În ţara noastră, credinţa şi cunoaşterea au coexistat dintotdeauna fără vărsare de sânge, în timp ce Marxismul, care ne-a venit din Vest, a avut ca rezultat râuri de sânge vărsat aici în numele unui fals concept de „libertate”.

„Liberatatea nu trebuie confundată cu promovarea corupţiei morale sau cu insultarea unei societăţi tradiţionale de către o ideologie care, sub falsul stindard al „liberei alegeri”, duce la suferinţa a milioane de copii ai căror părinţi au divorţat… Această ideologie generează izolare şi disperare, îi face pe oameni să-şi pună toate speranţele în bani şi într-o nouă legislaţie care, în Occident, în ciuda bunăstării materiale a condus societăţile într-un declin existenţial.”

 Thomas Hammarberg

„Ce s-a întâmplat în Occident în ultimele trei decenii, din păcate, reprezintă o prăbuşire de amploare a valorilor familiale, ale spiritualităţii şi ale decenţei. Istoria statului şi naţiunii noastre este cu mult mai vastă decât această scurtă perioadă de timp. Aşa că nu putem să acceptăm lecţiile pe care ni le predaţi pe durata acestui experiment. Priviţi la istoria propriei dumneavoastră generaţii, Thomas – în care parte din viaţa dumneavoastră vreţi să trăiţi? În acea parte în care aţi fost crescut de către părinţii dumneavoastră după valorile tradiţionale europene sau în această ultimă parte, când, deja adult fiind, aţi învăţat noua ideologie? Iar dacă generaţia dumneavoastră a fost atât de instabilă în opiniile ei morale, ce ne garantează că pe viitor nu veţi veni cu alte inovaţii conforme standardelor etice?”

„Ne pare rău pentru dumneavoastră şi pentru problemele generaţiei dvs.… dar noi credem că Europa nu s-a bazat pe orgiile generaţiei hippie, ci pe valorile creştine, pe care le-am apărat cu multă amărăciune şi bucurie în epoca socialismului sovietic şi pe care vom continua să le apărăm în şi în condiţiile capitalismului occidental şi globalizării.”

Sursă: Ştiri pentru viaţă

Traducere: Coşereanu Gabriela

Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

Patru lumânări / Povestiri cu tâlc

Patru lumânări ardeau încetişor. Ambianţa era atât de plăcută, încât le puteai auzi vorbind:
 

- Eu sunt Pacea, spunea una dintre ele, oricum, nimeni nu mă mai poate păstra aprinsă. Cred că mă voi stinge…

- Eu sunt Credinţa, spunea alta. Dincolo de tot ce se întîmplă, eu am fost lipsită de orice obligaţie, aşa că nu mai are niciun sens să stau aprinsă. Şi numai a terminat de vorbit, că o adiere blândă a stins-o.

- Eu sunt Iubirea, declară a treia lumânare. Nu mai am putere să stau aprinsă. Oamenii mă dau la o parte şi nu-mi mai înţeleg valoarea. Ei nu mai pot să-l iubească măcar pe aproapele lor. Spunând acestea, s-a stins încetişor.

Între timp, în încăpere intră un copilaş, văzu cele trei lumânări stinse şi zise:

- De ce nu ardeţi? Vai, ar trebui să fiţi aprinse mereu!

Spunând acestea, copilul începu să plângă. Atunci cea de a patra lumânare i-a spus în şoaptă:

- Nu-ţi fie frică! Câtă vreme mai ard eu, le poţi aprinde din nou şi pe toate celelalte. Eu sunt Speranţa.

Copilul luă Speranţa şi le aprinse pe celelalte…

Sursă: Logos