Alexander Schmemann: „... numai cu post și cu rugăciune ”

foto: Pit Zsac (Orthphoto)

Ce este postirea pentru noi, creştinii? Este intrarea şi participarea noastră la acea experienţă a lui Hristos însuşi prin care El ne eliberează de sub totala dependenţă faţă de hrană, materie şi lume. Sub nici un aspect eliberarea noastră nu este una completă. Trăind încă în această lume căzută, în lumea Vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai cum moartea noastră prin care încă trebuie să trecem a devenit prin Moartea lui Hristos o punte către viaţă, hrana pe care o mîncăm şi viaţa pe care o susţine poate fi viaţa în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja „hrană a nemuririi” Trupul şi Sîngele lui Hristos însuşi. Dar chiar şi pîinea cea de toate zilele pe care o primim de la Dumnezeu poate fi în această viaţă şi în această lume cea care ne întăreşte pe noi şi comuniunea noastră harică cu Dumnezeu, mai degrabă decît cea care ne desparte de Dumnezeu. Numai postirea poate realiza această transformare, dăruindu-ne dovada existenţială că dependenţa noastră de hrană şi materie nu este totală, nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul şi cu preamărirea, pot deveni ele însele duhovniceşti.

Toate acestea spun că postirea, fiind înţeleasă adînc, este singura metodă prin care omul redescoperă adevărata sa natură spirituală. Nu este o provocare teoretică ci cu adevărat practică către marele înşelător care a izbutit să ne convingă că depindem numai de pîine şi care a clădit întreaga cunoaştere, ştiinţă şi existenţă umană pe această minciună. Postirea este o denunţare a acestei minciuni şi, de asemenea, dovadă că este o minciună. Este extrem de semnificativ faptul că Hristos postea cînd l-a întîlnit pe Satana şi ceea ce a spus mai tîrziu, şi anume că Satana nu poate fi biruit „decît cu post şi cu rugăciune”. Postirea este lupta adevărată împotriva diavolului, pentru că este provocarea către acea lege atotcuprinzătoare care-L face pe el „Stăpînitorul lumii acesteia”. Căci cineva, dacă este înfometat şi apoi descoperă că poate fi cu adevărat independent de acea foame, nu în sensul de a fi biruit de ea ci, dimpotrivă, să o poată transforma într-un izvor de putere şi biruinţă duhovnicească, atunci nimic nu rămîne din acea mare minciună în care am trăit de la Adam încoace.

Cît de departe suntem atunci de obişnuita înţelegere a postirii; ca o simplă schimbare a dietei alimentare, ca ceea ce este permis şi a ceea ce este oprit, de toată această ipocrizie superficială! În cele din urmă a posti înseamnă numai un lucru: a fi înfometat, a merge pînă la limita acelei condiţii umane care depinde în întregime de hrană şi, fiind înfometat, să descoperi că aceasta nu reprezintă întregul adevăr referitor la om, că foamea însăşi este întîi de toate o stare spirituală şi că este în ultima sa realitate foamea după Dumnezeu. în Biserica primară, postirea a însemnat întotdeauna abstinenţa totală, o stare de foame, împingînd trupul la extremă. Totuşi, descoperim aici, de asemenea, că postirea ca efort fizic este total lipsită de sens fără omologul său duhovnicesc: „… cu post şi rugăciune”. Aceasta înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu şi nu numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere. Dacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o singură şansă de a evita această ispitire. Postirea fizică, esenţială, aşa cum este, nu este numai lipsită de sens, este chiar periculoasă dacă este ruptă de nevoinţa duhovnicească de rugăciune şi contemplaţie a lui Dumnezeu. Postirea este o artă deplin stăpînită de sfinţi; ar fi îndrăzneţ şi periculos pentru noi dacă am experimenta această artă fără discernămînt şi fără precauţie. întregul cult al postului este o rememorare continuă a greutăţilor, obstacolelor şi ispitelor ce-i aşteaptă pe aceia ce cred că ei pot depinde de puterea voinţei lor şi nu de Dumnezeu.

Din această cauză, mai întîi de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcînd din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii. Toate acestea trebuie săvîrşite înainte ca postul propriu-zis să înceapă, astfel încît atunci cînd începem să postim ar trebui să fim înarmaţi cu arme duhovniceşti, cu o concepţie, cu un duh al luptei şi al biruinţei.

Apoi urmează postul în sine. Conform celor spuse mai devreme, postul ar trebui practicat pe două niveluri: mai întîi ca post ascetic, iar mai apoi ca post deplin. Postul ascetic constă într-o drastică reducere a hranei, astfel încît starea permanentă de foame poate fi trăită ca ceva ce aminteşte de Dumnezeu şi ca un efort constant de a-L contempla, pe El. Oricine l-a experimentat oricît de puţin ştie că acest post ascetic, mai degrabă decît să ne slăbească, ne face uşori, înnobilaţi, cumpătaţi, plini de bucurie, curaţi. Acela primeşte hrana ca pe un adevărat dar al lui Dumnezeu. El este permanent aplecat către acea lume interioară care devine într-un mod inexplicabil un fel de hrană în adevăratul sens al cuvîntului. Cantitatea exactă de hrană care va fi primită în acest post ascetic, ritmul şi calitatea ei, nu trebuie discutate aici; acestea depind de capacităţile noastre individuale şi de conjuncturile exterioare ale vieţii noastre. Dar principiul este clar: este o stare de foame pe jumătate a cărei natură „negativă” este modulată permanent într-o putere pozitivă prin rugăciune, aducere aminte, trezire şi contemplaţie. Ca şi în cazul postului deplin, acesta este necesar să fie limitat ca durată şi împletit cu Sfînta Euharistie. în starea actuală a vieţii noastre, cea mai bună concretizare a sa (a postului ascetic n.tr.) o putem realiza în ziua dinaintea prăznuirii de seară a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite. Dacă postim în acea zi începînd dis-de-dimineaţă sau de la prînz, important este aici să trăim acea zi ca pe o zi a aşteptării, a nădejdii şi a foamei după Dumnezeu însuşi. Este meditaţia duhovnicească asupra celor ce vor să vie, asupra darului ce va să fie primit şi pentru care renunţăm la toate celelalte daruri.

După ce toate acestea sunt spuse, trebuie totuşi să amintim că oricît de limitată ar fi postirea noastră, dacă este o postire adevărată, va conduce către ispită, slăbiciune, îndoială şi tulburare. Altfel spus, va fi o adevărată luptă şi probabil că vom cădea de multe ori. Dar adevărata descoperire a vieţii creştine ca luptă şi nevoinţă reprezintă trăsătura esenţială a postii. O credinţă care nu a biruit îndoielile şi ispita este rar o credinţă adevărată. Din păcate, în viaţa creştină nu este posibil nici un progres fără amara experienţă a căderilor. Prea mulţi încep postirea cu entuziasm şi renunţă după prima cădere. Aş putea spune că adevăratul test începe o dată cu prima cădere. Dacă după ce am căzut şi ne-am supus poftelor şi patimilor noastre reluăm totul de la capăt şi nu renunţăm indiferent de cîte ori cădem; mai devreme sau mai tîrziu, postirea noastră va purta roadele sale duhovniceşti. între sfinţenie şi cinismul care ne trezeşte din orice iluzie se află marea şi dumnezeiasca virtute a răbdării, răbdarea, mai întîi de toate, cu noi înşine. Nu există un drum mai scurt către sfinţenie; pentru fiecare pas trebuie să facem un sacrificiu total. Aşadar, este mai bine şi mai sigur să începem de la un minimum doar cu puţin peste posibilităţile noastre fireşti şi să creştem efortul nostru puţin cîte puţin, apoi să încercăm să sărim foarte sus la început şi să ne rupem cîteva oase cînd revenim pe pămînt. Pe scurt: de la un post simbolic şi nominal postul ca obligaţie şi obicei trebuie să ne reîntoarcem la adevăratul post. Să fii limitat şi smerit, dar consecvent şi serios. Să cîntărim onest capacitatea noastră duhovnicească şi fizică şi să acţionăm ca atare amintindu-ne, totuşi, că nu există post fără stîrnirea acestei capacităţi, fără a introduce în viaţa noastră o dovadă dumnezeiască cum că cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Sursă: Logos