Libertatea – un licăr de lumină în beznă

Fragment din volumul memorialistic „Speranţe încătuşate", de Iuliana Constantinescu Preduţ

Eram închisă la Văcăreşti... Mă aduseseră  acolo  de  la  Securitatea  din Piteşti, în urma unei anchete chinuitoare... Am stat, la Văcăreşti, până am născut pe Libertatea–Justina... Mă arestaseră de la catedra din Cobadin, regiunea Constanţa...

 Eram gravidă în luna a şaptea...

M-au băgat seara în  celula  116, cu  toate că sosisem înainte de ora prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un  WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale...

 Mirosul greu de acolo, drumul  chinuitor de la Securitatea Piteşti până la atât de temuta  închisoare din Văcăreşti îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineaţa aceea, nimic din mizerabila raţie zilnică, iar seara,  după o discuţie cu o verişoară a mea, care era şefă de cameră, n-am putut înghiţi nici măcar o boabă de arpacaş...

 Căpitanul Constantinescu  – aşa  se  pare că-l chema – m-a însoţit în dubă până la Închisoarea Văcăreşti şi, în prezenţa mea, i-a spus celui care  m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă şi foarte slăbită... I-am mulţumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neaşteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut... Să fi fost din „grijă” pentru mine cele două bucăţi de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!...

 O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a  împins parcă orbeşte să mă aplec şi să rup din mămăliga pusă în fecale...  Simţeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !...

 M-am aşezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului şi am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puşi acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieşeau  aburi calzi...

Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de către torţionari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Piteşti, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunţ la copil,  asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii...

M-au dus, aşadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre şi cu durerea care aduce în lume o nouă viaţă...

 Regimul de detenţie a fost aidoma celui de la Securitate: de la deşteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului...

 Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenţia că nu am voie...  M-am resemnat, pierzându-mi orice speranţă în lumina vieţii...Mă învăluia, parcă, întunericul atât de obsedant al morţii !...

 Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare şi zornăitul gamelelor îl anunţau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…

 Stăteam pe marginea patului şi aşteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puţin, fiindcă era greu de înghiţit ceea ce ne dădeau drept hrană...

 Deodată, a apărut o mână care iradia o imensă linişte sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai  avusesem până atunci...

 Mâna luminoasă m-a îndemnat:
– Scrie !...
I-am răspuns cu voce tare:
– Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ştefane, nu am nici cu ce şi nici pe ce să  scriu !
Deşi blândă, Vocea avea, totuşi, un ton imperativ... Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă şi un creion mic cu tricolorul la un capăt... De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic !...
Plângeam mereu şi nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi şi că nu mă vor duce într-o maternitate, ca să nasc omeneşte...
Vocea mi-a poruncit iarăşi:
– Scrie !...
Şi, deodată, mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:

Ţie, Libertatea !

 Ai  fost  născută-n  închisoare
Şi-ntr-o  celulă,  ai  crescut !
Lumina  razelor  de  soare,
printre  zăbrele,  ai  văzut !

 Cuvinte  dragi  de  mângâiere
eu  n-am  putut  să-ţi  glăsuiesc,
fiindcă,  acolo-n  închisoare,
n-am  avut  voie  să-ţi  vorbesc !

Un  cânt  de  leagăn,  niciodată,
mămica  ta  nu  ţi-a  cântat,
ci,  numai  lacrimile-amare,
pe  trupul  tău,  ea  a  vărsat

Tu  creşti,  odorule,  creşti  mare
şi  Domnul  să  te  aibă-n  pază!
Puterea  Lui  mângâietoare
să-ţi  lumineze  ca  o  rază !...

 După o tăcere ce mi s-a părut o veşnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a şoptit:
– Ca să nu uiţi cuvintele, cântă-le pe melodia care îţi place cel mai mult !…

 Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanţa „S-au scuturat toţi trandafirii”...

 M-am trezit brusc din această reverie fantastică în zgomotul vizetei, pe care un sergent o zăngănea de zor, făcându-mi semn să mă apropii de uşa celulei... M-a întrebat autoritar cu cine am vorbit, deoarece – spunea el – am pronunţat câteva cuvinte cu voce tare, adresându-mă unei persoane, deşi eram cu faţa spre uşa celulei... Buimăcită, dar şi înspăimântată de tonul gardianului, i-am spus, la început, că nu ştiu absolut nimic...

M-a ameninţat, apoi, că mă duce la izolator...

Ca să scap, i-am mărturisit ceea ce am văzut şi am auzit !... Insinuând că îmi bat joc de el, m-a scuipat şi mi-a zis că sunt nebună de legat, fiindcă stăteam cu ochii deschişi şi vorbeam cu cineva...

De teamă, n-am mai spus nimic !...
Am tăcut, de parcă eram absolut vinovată !...
M-am aşezat pe marginea patului şi încercam să-mi reamintesc versurile pe care mi le-a dictat misterioasa Voce...
Un fior mi-a săgetat inima !...

Am înţeles că voi naşte o fetiţă, căreia îi voi pune numele „Libertatea”, că va sta şi ea în celulă cu mine, că nu vom mai vedea lumina soarelui decât cine ştie când...
M-am resemnat, apoi, într-un târziu, gândindu-mă că fetiţa va trăi, că o să se nască vie...

După două luni, joi, 18 septembrie 1958, în miezul zilei, am născut, în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă...

I-am pus numele Libertatea-Justina...

Însă, cei de acolo i-au schimbat şi numele şi data naşterii în documentele întocmite !…

După ce am născut, nu mi-au adus fetiţa s-o văd câteva zile... Eram în  aceeaşi celulă cu două tinere cam de vârsta mea din Cudalbi, regiunea Galaţi. Fuseseră închise pentru că se opuseseră înfiinţării „colectivei” în satul  lor...

Când mi-am văzut fetiţa pentru prima dată, am îmbrăţişat-o cu o dragoste nespusă, pe care nu o mai trăisem vreodată, dar şi cu un simţământ   profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: „O fi, oare, normală, după  chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată de securişti ?!...

I-am numărat degeţelele de la mâini şi de la picioare !... Apoi, i-am privit îndelung, cu atenţie, îngrijorată: faţa, ochii, părul !... Avea perişorul negru, ud şi rece ca gheaţa !…

O aduseseră s-o alăptez trecând pe un culoar lung şi întunecos, învelită în scutece vechi, rupte, luate, probabil, de la vreun cămin de copii...

I-am suflat în păr, s-o încălzesc şi am şters-o cu un baticuţ pe care îl aveam la mine...

Între timp, am făcut, la sânul stâng, mastită suprainfectată !... De această boală, numai bunul Dumnezeu m-a vindecat, fiindcă m-au dus la un doctor din închisoare să mă opereze la o oră nepotrivită, chiar atunci când i se servea masa...

Văzându-mă atât de slăbită şi de chinuită, s-a hotărât să termine cât mai repede cu mine, determinat, poate, şi de gardiana care mă însoţise până la el... Batjocoritoare, gardiana îmi pusese nişte ochelari negri şi mă obligase să mă îmbrac cu mantaua, pe care o legase la mâneci şi mă trăgea, ca pe un animal de funie, de o mânecă legată mai lung... Când era întrebată, de cei cu care ne întâlneam, unde merge, ea se amuza, spunându-le tuturor că „plimbă maimuţa”...

 Doctorul era un ghem de nervi...  S-a răstit la mine, fiindcă îşi întrerupsese masa din cauza unei  „bandite”...  A luat o lamă, a dat-o prin flacăra unui chibrit şi m-a tăiat adânc, pe viu, fără milă, înjurându-mă că şi-a pătat, cu puroi, halatul...  Mi-a pus în silă nişte vată pe rană şi mi-a poruncit să ies cât mai repede afară...

De atunci, nu s-a mai interesat deloc de soarta mea...

După ce am fost „operată” astfel la sân, n-am mai alăptat-o pe fetiţa mea, pe Libertatea…

Mi-au alăptat-o fetele din Cudalbi, care născuseră şi ele tot fetiţe, ori nişte tinere ţigănci – deţinute de drept comun – închise într-o celulă învecinată... Se întreceau între ele care să-i dea piept... Credeau că vor ieşi mai repede din puşcărie, dacă o alăptează pe Libertatea !…

Asociau numele ciudat, pentru ele, al  fetiţei cu eliberarea din detenţie şi erau toate convinse că Dumnezeu le-a trimis-o ca pe o rază de speranţă în  revenirea lor grabnică la viaţa liberă de dincolo de zidurile închisorii...

Le „inoculase”, cred, un asemenea gând bun una dintre ele, care trecea drept „vrăjitoare” – Margareta, o ţigancă tăiată parcă din stâncă, ce le domina, mai ales, spiritualiceşte pe toate celelalte...

Dar, dincolo de credinţa lor, omenia pe care o dovedeau mă impresiona până la lacrimi...

Ce suflete mari pot avea cei „mici”, năpăstuiţi  de soartă, pe care, uneori, cu vinovat dispreţ, îi ignorăm !...

Din cartea Iuliana Preduţ Constantinescu, Speranţe încătuşate

Iuliana I. CONSTANTINESCU-PREDUŢ (n. Poenărei, comuna Corbi, judeţul Muscel, 16 iunie 1929 – + Poenărei, 1 octombrie 2002). Studii: Şcoala primară Poenărei; Liceul de fete din Câmpulung-Muscel şi Liceul „Principesa Elena" din Braşov; Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Profesoară la Şcoala din Cobadin-Dobrogea.

A fost arestată în 1958, deşi era gravidă în luna a şaptea, fiind condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru „infracţiunea de omitere de denunţ” a membrilor Grupării de partizani «Haiducii Muscelului».
A născut, în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă, Libertatea-Justina.

Părinţii Iulianei: preotul Ioan Constantinescu din Poenărei a fost condamnat la moarte şi executat la închisoarea Jilava, la 18 iulie 1959, iar mama sa, Justina Constantinescu, a îndurat ani grei de detenţie, ambii fiind acuzaţi de „participare la Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş”.

Volumul memorialistic «Speranţe încătuşate» - publicat în 1999 şi reeditat în 2000 - evocă infernul detenţiei sale în închisorile comuniste de la: Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea. Varianta intergrală a acestei cărţi va putea fi citită începând de luni, 3 mai, pe site-ul nostru la secţiuea Breviar pentru istoria comunismului.

Cultura naţională și specificul național

de academician Ioan-Aurel Pop
 

Pe vremuri, la noi – nu mă gândesc la perioada comunistă – se vorbea despre cultura naţională şi despre specificul naţional cu mare seriozitate şi cu multă responsabilitate. În multe ţări, din preajma noastră sau de mai departe, se întâmplă acest lucru şi acum. Îmi amintesc cât de serioase erau dezbaterile dintr-o ţară vecină cu România, cu puţin înainte de 2004, despre modalităţile de păstrare a identităţii culturale naţionale după integrarea acelei ţări în Uniunea Europeană. Nimeni nu punea în discuţie nevoia păstrării identităţii, a specificului naţional unitar, ci doar modalităţile cele mai potrivite pentru îndeplinirea scopului, pentru evitarea topirii unei culturi, exprimate într-o limbă mai puţin vorbită, în malaxorul globalizării.

acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop

 

La disciplina şcolară „Limba şi literatura română“ – botezată mai nou, ca să sune cât mai neutru şi impersonal, „Limbă şi comunicare“ – am învăţat de la dascălii mei braşoveni că nu există scriitori cu-adevărat universali care să nu fi exprimat un anumit specific local, mai ales naţional. Astfel, dacă Dante reflectă lumea italiană de la 1300, cu problemele sale, Cervantes o prezintă pe cea hispanică, Shakespeare pe cea engleză, Goethe pe cea germană, Sienkiewicz pe cea poloneză etc. Exprimând locuri, timpuri şi comunităţi bine precizate, dar făcând-o cu forţa unor talente neobişnuite, toţi aceştia au ajuns să fie percepuţi în chip universal.

 

Noi ne ferim azi să mai vorbim despre aceste lucruri, ca şi cum ar fi de rău augur. De altfel, toate cele ce ating identitatea românească, ţara, patria, patriotismul le apar intelectualilor „subţiri“ de astăzi depăşite, învechite, ruşinoase, purtătoare de infantilism cultural şi, mai ales, de naţionalism. Fireşte, în numele naţiunii, s-au purtat războaie şi s-au comis crime, dar şi în numele altor comunităţi, valori, instituţii, sentimente şi idei s-au produs astfel de lucruri şi nimeni nu a confundat planurile. Cu alte cuvinte, nimeni nu a demonizat dragostea, familia, credinţa, biserica, libertatea sau democraţia, deşi s-au comis crime şi în numele lor!

Statuia „Bucovina înaripată” din Suceava

 

Vă mărturisesc sincer că nu înţeleg de ce nu le putem vorbi tinerilor noştri despre cultura naţională, despre ţară, cu sinceritate, fără să fim catalogaţi negativ. Fireşte, când ne rostim despre ţară, se cuvine să ne cuprindem de sentimentul responsabilităţii cuvintelor noastre, în sensul în care cronicarul zicea – cu peste trei secole în urmă – că el va da seamă de toate ale sale câte le scrie…

 

Ţara nu este o abstracţiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe şefi, pe soartă ori pe propriile greşeli. Ţara suntem noi toţi, cu strămoşii în noi, deoarece le purtăm moştenirea, adesea fără să ne dăm seama de aceasta, cu urmaşii pe care-i pregătim pentru viitor, cu spaţiul nostru vălurit, cu cerul şi pământul, cu marea şi râurile, cu toate care se găsesc acolo unde Carpaţii şi Dunărea de Jos se îngemănează… Numai noi înşine, românii, putem percepe toate astea. Lucian Blaga spunea într-o memorabilă poezie că „ţara şi-a împins hotarele toate până la cer“, iar Alexandru Davila, în faimoasa sa dramă istorică Vlaicu Vodă, definea ţara prin mijlocirea datinii, făcute de domni şi de neam, de oamenii simpli: „Datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-şi cunoaşte ţara din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuinţe de-orice soi,/ Năzuinţe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le topeşte, le strecoară/ Şi le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către ţară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români/ Timp de veacuri neamul ţese datina de la străbuni…“. Prin urmare, domnii (principii, conducătorii autentici) simt pulsul poporului (neamului) şi făuresc viitorul în consecinţă. De aceea cred că România poate rămâne la esenţa sa, dar se poate şi schimba în mai bine, în măsura în care noi înşine suntem capabili de o asemenea atitudine. Este vorba despre puterea de a ne conserva esenţa în vârtejul schimbărilor.

 

A schimba în mai bine România nu este, la prima vedere, o mare filosofie, dacă ne fixăm strategia cuvenită. Această schimbare ar putea presupune câteva lucruri simple: să ne facem datoria acolo unde suntem chemaţi; să facem nu totul, ci numai ceea ce trebuie şi ceea ce ne permite expertiza (specialitatea) noastră; să îndeplinim opere sociale; să avem sentimentul comunităţii şi al solidarităţii etc. Adică, mai simplu, să fim dascăli cu tot sufletul nostru (dacă ne-am făcut dascăli), să plantăm câte un arbore, să ne creştem curat copiii, să ne curăţăm trotuarul din faţa casei, să întindem mâna celui aflat în nevoie ori în suferinţă, să lăsăm orgoliul la o parte şi să ne cerem scuze când greşim (şi cine nu greşeşte!?), să fim drepţi şi cinstiţi, dar mai ales buni, generoşi, cu spiritul senin şi frumos…

 

În ultimele două decenii, am (re)dobândit multe virtuţi, mai ales pe filiera ideii de libertate şi de demnitate umană, dar am devenit mai rapace, mai reci, mai dornici de bani şi de avere (dobândite, adesea, uşor, dacă nu de-a dreptul prin înşelăciune). Şi avem chiar – unii dintre noi, din păcate – o plăcere sadică de a lovi în alţii, de a-i acuza pe alţii, de a da vina numai pe alţii, de a lăsa totul baltă şi a pleca în lume… Ne revoltăm pe ţară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înşine şi să luăm măsuri în consecinţă.

 

Pornesc de la principiul că dacă iubim oamenii trebuie să ne iubim ţara şi valorile ei. Nu-mi iubesc ţara nici pentru că e mare, nici bogată, nici ideală, ci o iubesc pentru că este a mea, cu toate cele bune şi rele, cu patimi şi eresuri, cu victorii şi înfrângeri, cu bucurii şi dezamăgiri, cu viii şi cu morţii ei. În legătură cu ţara, cu patria (pater înseamnă părinte, prin urmare patria este locul părinţilor noştri, al părinţilor lor ş.a.m.d.), facem câteva greşeli curente: 1) ne ferim să vorbim despre ea, fiindcă nu este de bonton, fiindcă termenii s-au tocit, fiindcă au lăudat-o unii peste măsură; 2) îi lăsăm să monopolizeze patriotismul şi discursul despre ţară pe reprezentanţii mişcărilor naţionalist-şovine, care dau cu barda şi care şi-au pierdut orice credibilitate; 3) ne temem că, vorbind de bine despre moşie, despre ţară ori patrie, îi supărăm pe alţii sau creăm impresia că îi urâm pe alţii; 4) când suntem dezamăgiţi, trişti, deprimaţi – din varii motive personale – dăm vina pe ţară, ne supărăm pe ţară, acuzăm România şi chiar o părăsim; 5) nu-i mai învăţăm pe copiii noştri despre „Făt Frumos din lacrimă“, nici despre „Împăratul Roşu“, nici despre „Prâslea cel voinic“, ci le stimulăm mintea şi sufletul cu „Harry Potter“, cu „Ţestoasele Ninja“ sau cu „Stăpânul inelelor“.

 

Or, valorile universale se pot asimila numai prin mijlocirea celor naţionale, regionale, locale. Înainte de a înţelege rostul conurbaţiei Parisului în lumea europeană, mi-e mult mai la îndemână să-mi cunosc satul cu „Ozana“ lui, „cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul“, ori oraşul în care, poate, mai „plouă de trei ori pe săptămână“ sau „codrii de aramă“, în care, „lângă izvoară, iarba pare de omăt“…

 

Marii creatori ai lumii sunt aceia care au exprimat magistral specificul local. Faptul că noi, românii, ne împrăştiem prin lume poate fi, în esenţă, de bun augur. Popoarele viguroase au colonizat lumea, s-au răspândit peste tot. Ideea este să ducem cu noi un mesaj de demnitate, să ducem valori, de la doină şi limbă până la mămăligă şi mititei. Dacă recunoaştem că suntem români, străinii nu ne întreabă de hamburgeri sau coca-cola, ci vor să ştie cum percepem noi cerul, cum ne facem nunţile, cum ne jelim morţii, cum ne ridicăm din necazuri, cum trecem şi petrecem prin această lume. În fapt, astăzi, mulţi dintre noi ne ruşinăm de ţară, ne ferim de ea, ne ascundem, fără să ne dăm seama că astfel ne condamnăm pe noi înşine, ne micşorăm, ne nimicim singuri.

 

Grav este zelul cu care ponegrim cultura românească, limba, literatura şi trecutul naţional, ca şi instituţiile menite din vechime să apere şi să cultive valorile naţionale. Suntem asiduu învăţaţi, de către un soi de noi „toboşari“ ai vremurilor actuale, că Eminescu trebuie pus în debaraua istoriei, că limba noastră este bună doar pentru înjurături, că trecutul este tarat iremediabil de naţionalisme şi presărat cu mituri naţionale, că România s-a născut întâmplător, din „bucăţi“, că nu avem decât creatori minori şi creaţii periferice…

 

Din această perspectivă, Academia Română – făurită tocmai cu scopul de a fi un scut al limbii, literaturii şi istoriei naţionale – ar fi o instituţie conservatoare, învechită, expirată. Din păcate, pentru mulţi români, mai ales tineri, aceste afirmaţii şocante prind, tocmai fiindcă sunt iconoclaste. Mulţi caută ineditul cu orice preţ, chiar dacă acest inedit înseamnă minciună, defăimare, calomnie. Unii creatori, cultivaţi ca formatori de opinie şi eseişti, şi-au asumat misiunea demolării tuturor valorilor naţionale autentice, de la personalităţi până la instituţii, spre a putea apoi pescui în ape tulburi, spre a perverti conştiinţe şi a manipula atitudini. Nu pretinde nimeni laude, discursuri encomiastice şi elogii nemeritate! Critica stă în firea lucrurilor şi este absolut necesară. Eminescu nu a fost un zeu, nici istoria noastră nu a fost imaculată, plină de victorii neîntrerupte şi de glorie eternă. Ne-am străduit să urmăm o cale şi ne-am împotmolit, ne-am urnit greu şi ne-am prostit din nou de-a lungul vremii, am disperat şi am urlat a pustiu câteodată, am fost şi curajoşi şi laşi, dar, dincolo de toate, am continuat să rezistăm şi, deci, să existăm. A critica nu înseamnă a denigra! Un ton de bunăvoinţă şi de optimism (în inerenta critică) ne-ar scuti de multe teribilisme ce ar putea părea adolescentine, dacă nu ar fi rostite la bătrâneţe şi dacă nu ar avea substraturi emfatice, distructive, malefice, duşmănoase.

 

Cred că a sosit un timp în care ne trebuie realism, responsabilitate, asumare, solidaritate. La baza culturii stau instruirea şi educaţia, adică şcoala. Pe fondul marasmului din şcoală se nasc promoţii semidocte, chiar semianalfabete, care nu-şi mai cunosc bine nici limba maternă. Ele devin un mediu propice pentru ideile distructive, nihiliste, teribiliste despre trecut, prezent şi viitor, rostite din vârful buzelor de anumiţi „analişti“ interesaţi. Şcoala şi familia se cuvin repuse în drepturile lor, cultivate, preţuite, stimulate. Guvernanţii şi noi toţi avem datoria să ne recâştigăm conştiinţa de români, însoţită de ideea că avem un mesaj de transmis lumii.

 

Dacă nu am pierit – precum hunii, gepizii, avarii, cumanii şi alte atâtea neamuri care s-au perindat pe la noi –, înseamnă că avem un rost. Avem o ţară cu suprafaţa Regatului Unit al Marii Britanii, suntem cel mai numeros popor din sud-estul Europei, rezistăm şi existăm aici, ca români, de peste un mileniu! Ce premise mai bune putem cere Domnului? Nu ne rămâne decât să construim împreună, în ambianţa Europei instituţionale, în care am intrat din 2007, să ne adecvăm visurile la realitate, să nu ne mai lamentăm şi să nu dăm nici lecţii orgolioase altora. Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să vrem o ţară mai bună, iar această ţară se cheamă pentru noi România.

 

Retrăiesc, de fiecare dată când sunt dezamăgit de mine şi de compatrioţii mei, mesajul câtorva cuvinte repetate obsesiv din copilărie, la Radio Europa Liberă: „Noi nu sfătuim pe nimeni să plece din ţară, fiindcă locul românilor este în România“. Tata – acum de pioasă amintire – m-a făcut atent la ele, deşi comuniştii l-ar fi putut determina să urască România. De la el şi de la bunici am învăţat că ţara nu se poate urî, că ţara nu este ca o pâine, din care să rupă fiecare câte o felie până se termină, ci este ca o casă fără margini, în care, cu grijă, încăpem toţi ai noştri, ca şi oaspeţii noştri. Unitatea spirituală a acestei ţări trebuie să fie mai puternică decât unitatea politică, iar forţa acestei unităţi spirituale este cultura naţională, în centrul căreia stă limba română.

 

Un umanist italian, pe la 1480, spunea că ştie secretul supravieţuirii românilor: aceştia nu s-au lăsat înecaţi de valurile barbare, fiindcă şi-au iubit mai mult limba decât viaţa! Peste secole – confirmând involuntar spusele italianului –, Mihail Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de loc pe care se vorbea româneşte, iar Nichita Stănescu vedea în limba română de-a dreptul patria sa. De unde atunci „concluzia“ unor adolescenţi întârziaţi că limba română nu mai poate fi bună ca mijloc de comunicare, ci, eventual, doar ca instrument pentru înjurături? Ponegrind limba, slăbim şi veştejim ţara, aşa cum, preţuind-o, învăţând-o şi cultivând-o, nu facem decât să întărim ţara, în unitatea ei atât de necesară.

 

Să nu mai facem distincţii tendenţioase între provinciile istorice care formează ţara cea mare. Toate au rostul lor: Dobrogea este cel mai vechi pământ românesc, deoarece acolo a început plămada daco-romană; Oltenia ni i-a dat pe Tudor, pe Brâncuşi ori pe Sorescu; din Muntenia au pornit Mihai Viteazul spre Alba Iulia şi Caragiale şi Nichita spre lume; Maramureşul este obârşia Bogdăneştilor, trecuţi spre Bucovina, care, la rându-i, este vatra Moldovei, iar Moldova – Moldova toată – este citadela culturii noastre, a marilor noştri creatori naţionali; Ardealul este rezervorul etnic românesc, de unde s-a revărsat mereu preaplinul, fortificând marginile slăbite…

 

Lăudând una dintre provincii în detrimentul alteia este ca şi cum am zice că braţele sunt mai puţin importante decât trunchiul sau lumina ochilor mai preţioasă decât auzul. Ţara este ca un organism şi trebuie privită ca atare. Iar dacă nu suntem mulţumiţi de felul cum a funcţionat România de la Marea Unire încoace şi dacă ne încearcă gânduri de frângere a operei făcute de regele Ferdinand, de Ionel Brătianu, de Iuliu Maniu, de Vasile Goldiş, de Nicolae Iorga sau de Lucian Blaga, să ne gândim de zece ori înainte de a vorbi ori de a acţiona: românii au trăit despărţiţi în varii principate şi provincii, sub diverşi stăpâni, vreme de un mileniu şi doar de mai puţin de un secol trăiesc – încearcă să trăiască – împreună! Să ne gândim că, după traiul disparat, dispersat, crispat şi amărât, de 1.000 de ani, sub diferite dominaţii străine, toate energiile naţionale s-au reunit pe la 1800 şi 1900 ca să formeze România, adică ţara noastră. Parcă ieri se încoronau Majestăţile Lor la Alba Iulia! Oare se cuvine să ne clamăm – unii dintre noi – dezamăgirea după câteva decenii, după nici un secol? Putem compara un veac de unitate cu un mileniu de singurătate? Graba aceasta nu rezistă probei obiectivităţii nici dacă ar fi trecut de la 1918 încă 1.000 de ani!

 

Iar pe Eminescu trebuie să-l studiem, nu să-l condamnăm! A-l acuza de naţionalism este de-a dreptul o naivitate, probând lipsa de cultură istorică. Pe vremea lui Eminescu, când nu exista încă Declaraţia universală a drepturilor omului şi când marile puteri îşi împărţeau între ele lumea, în detrimentul libertăţii popoarelor, cea mai progresistă idee colectivă era libertatea naţională, iar luptătorii pentru libertate naţională erau antemergători, revoluţionari, eroi. Câtă vreme Imperiile Austro-Ungar şi Rus ocupau regiuni întinse, în care românii alcătuiau majoritatea populaţiei, a-i condamna pe străinii dominatori era, pentru un gânditor progresist, în firea lucrurilor. A-i cere lui Eminescu să apere drepturile minorităţilor, în înţelesul actual al lucrurilor, este ca şi cum l-am considera pe Iulius Caesar „imperialist“, fiindcă a cucerit Galia! Eminescu este simbolul nostru naţional, fiindcă aşa a stabilit, în timp, poporul român, nu vreo instanţă, care ar putea să revoce acum acest lucru. Nu este în puterea vreunei instituţii să stabilească alt asemenea simbol! De aceea, Eminescu se identifică plenar cu spiritul românesc, cu lumea românească, cu România.

 

România, cu majoritatea regiunilor sale istorice, este azi o parte a Uniunii Europene. Să nu o hulim noi înşine, ci s-o construim şi reconstruim, după matricea noastră, după criteriile verificate de la romani încoace, să renunţăm la ceea ce trebuie renunţat şi să perpetuăm adevăratele noastre valori, aducând „odă bucuriei“, acelei bucurii care ne poate face să trăim cu demnitate, onoare şi optimism.

 

 (Revista Magazin Istoric, numărul Septembrie 2013)

 

 

 Sursă: Drum european

 

 

 

 

 

Cuvânt de folos-Cuviosul Paisie Aghioritul

„Libertatea nu este atunci când le spunem oamenilor că totul este îngăduit. Aceasta este robie. Pentru a se îmbunătăţi, un om trebuie să aibă greutăţi.

Să luăm un exemplu:

Avem un copăcel. Avem grijă de el. Aşezăm un băţ şi îl legăm de el cu o sfoară. Fireşte, nu îl legam cu sârmă, căci astfel îl vom vătăma. Cu metoda lor, nu vor îngrădi copacul; şi astfel nu se va dezvolta cum trebuie. Şi priviţi la copil. Îi îngrădim libertatea de la început. De când este zămislit, sărăcuţul este întemniţat în pântecul maicii sale şi rămâne acolo vreme de nouă luni. Mai apoi se naşte şi de îndată îl infasă într-un scutec, îl leagă, imediat ce începe să crească îi fac un gărduleţ s.a. Toate acestea sunt necesare ca el să crească. Par să îi răpească libertatea, dar fără aceste măsuri de protecţie, copilul va muri din prima clipă.”