Predica de Duminică: Fuga în Egipt / Despre fuga de Dumnezeu şi ostilitatea lumii - Părintele Coman

           

APOSTOLUL

Fraţilor, vă fac cunoscut că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam, şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. Dar când a binevoit Dumnezeu, Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. Iar pe altul din apostoli n-am văzut, decât numai pe Iacov, fratele Domnului.

   

EVANGHELIA

MATEI 2, 13-23

După ce s-au dus magii, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo, până ce îţi voi spune eu, căci Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare. Iar el, sculându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe mama Sa şi s-a dus în Egipt: şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul, care zice: din Egipt am chemat pe Fiul Meu. Iar când Irod a văzut că a fost înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi, trimiţând, a omorât pe toţi copii, care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi ţipăt mult; Rahela plângea pe fiii săi şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt. Iar după ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia viaţa Pruncului. Iar el sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au venit în pământul lui Israel. Dar auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul, care se numeşte Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

Părintele Coman: Despre fuga de Dumnezeu şi ostilitatea lumii, despre puterea lui Dumnezeu şi puterea lumească

R. Rădulescu: De cum a intrat în lumea noastră, a oamenilor, la naşterea Mântuitorului Hristos, Dumnezeu S-a lovit de ostilitatea lumii în care a intrat. Desigur, Dumnezeu Îşi cunoaşte creaţia, cunoaşte lumea creată de Sine. Îl vedem pe Mântuitorul Hristos, ca pe un pribeag, nevoit să plece cu familia în Egipt, pentru a se feri de furia lui Irod, care-şi vedea ameninţată poziţia lui de rege. Ostilitatea lumii nu s-a manifestat numai atunci, ea este de când Dumnezeu a creat lumea. De unde, părinte profesor Constantin Coman, sămânţa de duşmănie faţă de Dumnezeu, Cel care a creat, de fapt, lumea? Omul nu-L mai percepe pe Dumnezeu ca pe un ocrotitor, ci I se împotriveşte. De unde sămânţa potrivniciei, de unde gândul acesta de adversitate faţă de Dumnezeu?

Pr. Coman: Omul are în sine aspiraţia spre absolut şi citeşte dependenţa de oricine, inclusiv de Dumnezeu, ca pe o limitare. Aceasta pentru că nu mai are o înţelegere clară a ceea ce este Dumnezeu. Aţi spus foarte bine. În firea omenească există o adversitate la adresa lui Dumnezeu. Există o fugă a omului de Dumnezeu, manifestată în diverse forme, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate! Este o tendinţă a omului, aproape permanentă şi universală, de emancipare de sub tutela lui Dumnezeu. Aceste tendinţe ne confirmă starea noastră de cădere. Să ne amintim reacţia protopărinţilor Adam şi Eva, după cădere: au fugit, s-au ascuns de la faţa lui Dumnezeu!

În mod firesc, dacă noi credem şi mărturisim că Dumnezeu este Creatorul şi Atoateţiitorul şi sensul ultim al creaţiei şi al existetei noastre, ar trebui să avem, dimpotrivă, o atitudine prietenească, recunoscătoare şi supusă faţă de El. Lucrurile nu se întâmplă, însă, aşa. Omul fuge de Dumnezeu, se ascunde într-un fel de El, asemenea copilului necuminte care se ascunde de părinţi după ce face boroboaţe. Iar mai târziu vrea să se desprindă de părinţi pentru a fi liber şi autonom. Nu mă refer la tendinţa firească de desprindere a copiilor de părinţi sau a ucenicilor de maeştri. În astfel de situaţii, desprinderea nu este absolută, copilul sau ucenicul rămân cu recunoştinţă, cu cinstire, cu respect, cu atenţie şi cu dragoste faţă de părinţi sau de învăţători.

În om este sădită informaţia împlinirii sale, informaţia standardelor la care trebuie să ajungă, informaţie echivalentă cu aspiraţia omului după absolut, cum spuneam. Dar el trăieşte în nişte limite. Lumea în care se mişcă el, resursele lui, acţiunile lui, gesturile lui sunt atinse de limite, nu sunt absolute. În orice om, însă, există simţul aspiraţiei spre absolut. Ea este foarte sănătoasă pentru că omul a fost zidit de Dumnezeu ca să ajungă la măsura absolută. Numai că împlinirea acestei aspiraţii nu este imanentă lumii şi creaţiei şi nici firii omeneşti. Împlinirea acestei aspiraţii se realizează tocmai prin împărtăşirea de Dumnezeu, singura existenţă absolută, fără limite, fără stricăciune, care are existenţa prin Sine însuşi. Omul „împrumută” existenţa deplină de la Dumnezeu. Fuga de Dumnezeu se datorează percepţiei greşite că Dumnezeu ar însemna dependenţă şi, prin urmare, limitare. Lucrurile sunt foarte complexe, dar este important ca omul să se cerceteze şi să cunoască de unde vine tendinţa de a fugi de Dumnezeu.

O a treia cauză ţine de starea de păcat sau de cădere a omului. Am să vă dau un exemplu elocvent din experienţa mea preoţească. Constat de peste 25 de ani, că pruncii, copiii vin fără nici o rezervă spre biserică, spre preot, spre orice semn care trimite la Dumnezeu; vin cu o oarecare bucurie, cu oarecare entuziasm, chiar şi cei care nu au o educaţie religioasă. De îndată ce cresc şi sunt atinşi de căderi, de murdarii, de gânduri meschine, se retrag şi au rezervă faţă de tot ceea ce trimite la Dumnezeu. Oamenii adulţi cu atât mai mult. Când întâlnesc un preot pe stradă, nu ştiu pe unde să-l ocolească, tocmai pentru că preotul este un semn care-l trimite imediat cu gândul la Dumnezeu. Starea de păcat, conştiinţa păcatului, a faptului că face lucruri potrivnice propriei sale firi, îl face să se ruşineze şi să-l mustre conştiinţa.

S-ar simţi mai bine dacă nu ar exista pentru el un for absolut de judecată, care se activează acum, se activează mai târziu sau la sfârşitul vieţii. Atitudinea potrivnică şi de adversitate la adresa lui Dumnezeu este generată de păcat, iar cel mai grav este atunci când omul tinde, aşa cum se întâmplă în Evanghelia de astăzi, să ia el locul lui Dumnezeu, să devină el centru absolut de putere, de autoritate pentru sine, şi dacă se poate şi pentru semenii săi. În această situaţie, desigur, Dumnezeu este un concurent redutabil, şi de ce n-ar încerca, amăgindu-se ideologic pe sine sau pe ceilalţi, să atace conceptul, ideea sau realitatea care se numeşte Dumnezeu.

R. Rădulescu: Irod, pentru că nu găseşte Pruncul, care avea să devine rege, după cum ştia de la magi, purcede la un gest oribil: omoară toţi pruncii care ar fi fost de vârsta Mântuitorului Hristos, ca să înlăture ameninţarea de care se temea. Are loc un masacru al pruncilor nevinovaţi, episod care ne reaminteşte durerea părinţilor acelor copii, durerea lumii de atunci. Ne punem întrebarea: de ce a îngăduit Dumnezeu acel masacru oribil, deşi putea să rânduiască altfel lucrurile? Desigur, Irod este cel care ordonă masacrul, dar Dumnezeu putea să-l împiedice pe Irod. De ce nu o face?

Pr. Coman: Pentru ca să se împlinească Scripturile, după cum interpretează Sfântul Evanghelist Matei. Este greu să pătrundem gândurile lui Dumnezeu! Sigur că ar fi putut să intervină, cum o face probabil de multe ori, limitând dimensiunile răului provocat de oameni. Iată, de data aceasta, nu intervine! Probabil, tocmai pentru a pune în evidenţă de ce este în stare omul pentru a-şi păstra puterea. Pruncii ucişi de Irod sunt preţul plătit pentru conservarea puterii lumeşti. Irod se temea foarte mult ca nu cumva să se fi născut un pretendent la puterea sa regală. Profeţii, pe care iudeii îi interpretau în acest sens, spuneau că se va naşte un mare conducător, care îi va ajuta să se elibereze de sub presiunea Imperiului Roman şi a tuturor captivităţilor prin care trecuseră. Momentul acesta era identificat cu o împlinire a făgăduinţelor vechi-testamentare. Atunci Irod se teme că va atenta cineva la puterea sa lumească şi, iată, ce preţ fantastic se plăteşte!

Setea de putere orbeşte. Pentru a pune mâna pe putere sau pentru a o păstra, oamenii sunt în stare de grozăvii. Zilele acestea, comemorăm evenimentele triste din 1989. În memoria multora dintre noi există temerea că, atunci, noua putere a făcut multe victime tocmai pentru a se instala şi pentru a se legitima. Victimele au fost tineri. Un preţ scump în Ajunul Crăciunului. Nimeni şi nimic nu rămâne nejudecat de Dumnezeu. Din păcate, pentru cei care, luptându-se să pună mâna pe putere omenească, au făcut asemenea fărădelegi, vor plăti mai devreme sau mai târziu. Ar fi mai bine să plătească în moneda acestei lumi, nu în moneda veşniciei, dramatică şi mult mai chinuitoare!

Revenind la întrebarea dumneavoastră, ar mai trebui să vorbim despre libertate, ca trăsătura esenţială a existenţei omului. Dumnezeu nu este un dictator. Dumnezeu este El însuşi expresia libertăţii, pentru că numai în existenţa liberă, există responsabilitate. Numai întrucât omul este liber, poate fi partener de dialog lui Dumnezeu. Tot răul care se întâmplă în lumea asta – şi este foarte mult rău, foarte multă fărădelege – nu se întâmplă pentru că Dumnezeu [voieşte], ci pentru că omul se manifestă ca persoană liberă. Dacă Dumnezeu ar interveni, ar nimici libertatea de exprimare a omului, iar omul nu ar mai avea posibilitatea exprimării în rău, dar nici posibilitatea exprimării în bine, adică, nu s-ar mai dezvolta ca persoană liberă.

R. Rădulescu: Rămânând la adversitatea faţă de tot ceea ce vine de dincolo, de la Dumnezeu, dintr-un transcendent neclar uneori, astăzi şi Biserica se confruntă cu ostilităţi. Societatea în care îşi desfăşoară activitatea, misiunea, Biserica, dumneavoastră ca preot, dar şi creştinii mireni, sunt într-o situaţie ostilă. Mesajul său vorbele lor nu cad bine unora. Exista tendinţa de a încasa şi oamenii Bisericii această ostilitate, aceasta agresivitate cu care este tratată Biserica de lume. Care este atitudinea potrivită în faţa acestei răceli a lumii de astăzi, pentru mesajul lui Dumnezeu, pe care îl transmite Biserica?

Pr. Coman: Adversitatea cumulată a lumii faţă de Dumnezeu se manifestă evident faţă de toţi cei care îşi asumă postura de propovăduitori şi slujitori ai lui Dumnezeu. Să ne amintim că Mântuitorul Hristos vorbind ucenicilor Săi de misiunea lor viitoare, îi avertizează constant în legătură cu ostilitatea lumii faţă de Evanghelie, ostilitatea care l-a vizat întâi pe El şi, bineînţeles nu avea să ocolească pe ucenicii Lui. „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor!“ (Matei 10,16). Întâi de toate Biserica, slujitorii Bisericii şi credincioşii Bisericii, cei care îşi asumă Evanghelia şi mesajul Mântuitorului Hristos, trebuie să recunoască faptul că acest simptom de adversitate este un simptom firesc, este o atitudine firească.

Nefiresc ar fi ca lumea să nu fie potrivnică Bisericii! Nu o spun eu primul. Profeţii din timpurile vechi testamentare, sfinţii şi Părinţii Bisericii, dar şi teologi contemporani au spus că, numai atunci când Biserica este într-o tensiune evidentă cu duhul lumii acesteia, cu traiectoria acestei lumi, care tinde spre autonomie, spre suficienţa de sine, numai atunci este semn că Biserica merge pe drumul cel bun. Dacă este linişte, atmosferă calmă, acestea sunt semne că Biserică sau reprezentanţii Bisericii au făcut un fel de pact cu această lume şi au introdus duhul lumesc în Biserică, fenomen care se cheamă secularizare. Potrivnicia lumii este semnul acurateţei atitudinii Bisericii şi a slujitorilor ei. Prin lume înţelegem pe aceia care trăiesc în duhul lumesc, care consideră lumea şi creaţia suficientă sieşi şi autonomă. Acesta este duhul lumesc cu care Biserica trebuie să fie în permanenţă tensiune. Este foarte important ce reacţie au cei care sunt în Biserică, mai aproape de altar, mai aproape de Hristos. Cred că nu trebuie, de nici un fel, să adoptăm instrumentarul lumii acestea. Nu trebuie să răspundem cu instrumentele cu care oamenii se luptă între ei, instrumentele competiţiei lumeşti. Există competiţii pe plan politic, există competiţii pe plan financiar, există competiţii pe plan cultural. Biserica şi duhul Bisericii sunt altceva. În numele Bisericii şi al Evangheliei Mântuitorului Hristos, slujitorii Bisericii şi ai Evangheliei trebuie să facă evidentă aşezarea, atitudinea, raportarea Mântuitorului Hristos faţă de toate, care este una smerită, care nu intră în competiţie în termeni lumeşti.

Biserica nu este puternică în termeni lumeşti: economic, politic, diplomatic, structural, instituţional, etc. Puterea Evangheliei stă în lepădarea de toate aceste instrumente. Mântuitorul Hristos Se naşte în sărăcie şi Se lasă sub presiunea tuturor factorilor. Dumnezeu stătea la discuţii cu Irod? Nu! A fugit din calea lui? S-a smerit până într-atâta! Aceste atitudini ne pot deveni model. Nu înseamnă că neintrând în competiţiile lumeşti, abandonăm luptă. Nu, ci participăm la luptă cu instrumentele Evangheliei şi ale Mântuitorului Hristos, care înseamnă lepădarea de sine, renunţarea la orice recunoaştere din partea lumii, renunţarea la imagine. Lumea trebuie să fie surprinsă că în Biserica lucrurile merg altfel, că se gândeşte altfel, că se trăieşte altfel.

Dar, trebuie să recunoaştem că există foarte multă slăbiciune şi printre noi, printre preoţi şi printre credincioşi. De cele mai multe ori există confuzie şi ne lăsăm şi noi prinşi de ofertele, de instrumentele luptei lumeşti. Dar slavă Domnului, că Dumnezeu are foarte multă grijă ca în Biserica să nu fie prea mulţi oameni de neam bun, nici prea mulţi oameni cu multă cultură, nici prea mulţi oameni puternici în sensul lumesc, ci dimpotrivă, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „priviţi în mijlocul vostru, nu sunt prea mulţi de neam bun“, adică socialmente foarte bine plasaţi, nici prea mulţi înţelepţi, adică cu multă ştiinţă de carte, nici prea mulţi puternici, adică oameni cu acces la frâiele puterii lumeşti. De ce? Pentru că acolo unde este neputinţa omenească, lucrează Dumnezeu. Acolo unde oamenii sunt puternici, indiferent despre ce fel de putere ar fi vorba, Dumnezeu îi lasă la puterile lor“.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010) 

Sursă: Război întru cuvânt