Mi-aduc
aminte că pe la începuturile studenției aterizam ca o pasăre
obosită la rândul de închinători, cam întotdeauna apăsată de
una sau alta din grijile de om mare – căci așa mă considerau
toți, dintr-odată, și cum să le spun că-mi venea să fug unde
văd cu ochii, de frică și intimidare? Instinctiv, număram cam
câți oameni sunt înaintea mea, calculam cât mai durează până
plec spre casă, ajungeam la racla Sfântei Parascheva, spuneam o
rugăciune scurtă în gând, primeam mir pe frunte de la vreun
părinte și o luam din loc val-vârtej.
Sfânta
a avut răbdare cu mine și m-a primit mult timp așa. Eram
„plângăreața cu petițiile”: „dacă se poate, Cuvioasa, te
rog să trec sesiunea asta cu bine, că nici de data asta n-am
terminat de învățat toate cursurile”. „Am nevoie de niște
bani de taxă, te rog, fă cumva, de unde știi tu, trimite-mi...”
„Mi-e dor de mama, mi-e dor de nu mai pot de-o mângâiere,
alină-mă tu.” Câte și mai câte! Alteori, rugăciunea mea suna
a disperare, aș putea spune chiar obrăznicie: „Nu mai pot! Nu mai
pot, nu mai găsesc nici o portiță, chiar n-ai de gând să faci
nimic de data asta?!”.
