Să dăm un sens înalt vieții noastre - Înaltpreasfințitul Ierótheos, Mitropolit de Nafpaktos și Agios Vlasios

Înaltpreasfințitul Ierótheos Vlachos (n. 1945) este Mitropolit de Nafpaktos și Agios Vlasios din 1995. Formarea sa duhovnicească și teologică se întemeiază pe învățătura Sfinților Părinți, a monahilor contemporani din Sfântul Munte Athos, a profesorului Ioan Romanidis și a Cuviosului Sofronie Saharov. În limba română au fost publicate 12 dintre cărțile sale.

Ce este omul? Ce trebuie să știm despre noi înșine?

Omul este făptură a lui Dumnezeu și este rezumatul întregii lumi create. Dumnezeu a creat mai întâi lumea înțelegătoare (noetică), adică pe îngeri, apoi lumea sensibilă și, la sfârșit, pe om, care este alcătuit deopotrivă din parte noetică și parte sensibilă. Astfel, omul este cea mai frumoasă făptură a lui Dumnezeu. Este definitoriu felul cum îl caracterizează Marele Vasilie: „mare om”, „odraslă cerească”, „cel chemat să devină Dumnezeu”.

Sfântul Grigorie Teologul scrie despre om într-un mod personal: „Mic sunt și mare, smerit și măreț, muritor și nemuritor, pământesc și ceresc”. În altă parte, vorbind despre faptul că omul este alcătuit din parte noetică și parte sensibilă, scrie că aceasta este trăsătura înțelepciunii și bogăției firii.

Îmi place, de asemenea, o definiție extraordinară pe care o dă omului Sfântul Grigorie Teologul. Scrie: Omul este „ființă vie, care se iconomisește în cele de aici, dar destinația lui este în altă parte, să ajungă la cer, iar aceasta este o taină, și capătul acestei taine este ca omul să se îndumnezeiască prin harul lui Dumnezeu”.

După toate acestea, mai putem oare să ne desconsiderăm pe noi înșine și să pierdem ținta noastră cea mare?

În societate există foarte multă dependență: de televizor, de internet, de droguri, de pornografie. De ce? Și cum am putea să ne vindecăm?

Din păcate, omul, din „bogăție a firii” a devenit rob al firii, s-a identificat cu firea și nu Îl mai caută pe Creatorul său. A fost creat pentru ținte înalte și el se ocupă de lucruri mult inferioare, de patimile și viața de fiecare zi. Desigur, nu le tăgăduim nici pe cele de zi cu zi, dar nu ne putem limita la ele, de vreme ce omul a fost creat, cum spuneam, pentru ținte înalte.

De altfel, specialiștii sociologi au semnalat că astăzi ne aflăm în epoca post-modernă, în care predomină patru situații. Prima este „saturația socială”, ceea ce înseamnă că omul nu dorește să-și limiteze relațiile la mediul care-l înconjoară. A doua este „înmulțirea relațiilor”, ceea ce înseamnă că omul vrea să își înmulțească relațiile și, de aceea, încontinuu își schimbă locul și modurile de viață. A treia situație este „colonizarea sinelui”, adică omul se umple pe sine, construiește în sine posibilități multiple și automate. Și a patra situație este „comportamentul multiplu”, adică omul se fragmentează în multiple înfățișări, apare cu multe „măști”.

Astfel, astăzi, în afara dependențelor trupești, există multe dependențe psihologice și ideologice.

Vindecarea de toate aceste probleme presupune să ne îngrijim de întregirea noastră duhovnicească. Acest lucru se dobândește prin educație, cunoaștere, modele sănătoase, lucrarea în adâncul sufletului, acordarea de sens vieții. La aceasta ajută tradiția niptică (isihastă) ortodoxă, care îl eliberează pe om de orice dependență și îi conferă deplinătate a vieții.

Dacă nu cunoaștem această metodă niptică a Bisericii nu putem să înțelegem originea noastră dumnezeiască. Este posibil ca un om de știință să cunoască știința fără să cunoască metoda prin care dobândește cunoașterea omenească? Cum este cu putință ca creștinul să nu cunoască metoda Bisericii prin care devine liber și iese de sub imperiul oricărei dependențe?

În perioada modernă, în viața oamenilor a apărut un interval de timp, care nu exista până acum 100 de ani, anume cel dintre 18–25 de ani, în care majoritatea fac studii, nu au un serviciu permanent și nu se căsătoresc, deși formează cupluri care locuiesc împreună. În această perioadă, cu mult timp liber, fără responsabilități majore, se acutizează trăirea vieții fără Dumnezeu. Cum credeți că poate identifica un tânăr un mod de a-și trăi această perioadă a vieții care să îl bucure și pe el și să-L bucure și pe Dumnezeu? Vă rugăm să indicați și activități concrete, eventual din experiența tinerilor greci.

Constatările dumneavoastră sunt exacte. Într-adevăr, aceste probleme există și la tinerii din Grecia, pentru că azi oamenii, chiar și creștinii, sunt insuflați de duhul vieții plăcute, al iubirii de sine și, în genere, al antropocentrismului. Însă, în toate situațiile grele ale vieții noastre trebuie să-L punem în centru pe Dumnezeu, Biserica, iar nu sinele nostru împătimit.

În plus, va trebui ca fiecare om, și tinerii mai ales, să vadă viața în mod creator, pozitiv și prin prisma întregii noastre tradiții bisericești și culturale.

Voi sublinia trei puncte concrete.

Întâi de toate, va trebui ca tinerii să-și descopere harismele aparte pe care le are fiecare, care constituie un tezaur nevăzut, și să le valorifice. În noi avem multe puteri ascunse, care ne deosebesc de ceilalți, și le ignorăm, cum ar fi harismele intelectuale, artistice, administrative, organizatorice și altele. Va trebuie să le cultivăm pe toate acestea și astfel vom umple multe goluri din viața noastră.

Apoi, va trebui să găsească moduri de a da un sens vieții lor de fiecare zi. Psihologia existențială se referă la „voința de a da sens”, adică încontinuu, în fiecare zi, să dăm un sens înalt vieții noastre. Există multe lucruri pe care le poate face omul când iese din sine. Mai mult încă, putem să ne implicăm voluntar în multe lucrări sociale și prin aceasta să găsim și o lucrare mai stabilă.

Pentru că mă adresez unor tineri creștini, doresc să îi îndemn să-și pună sinele în lucrarea Bisericii, care este un organism viu, care are multe de oferit, și acolo nu doar că își vor pune în valoare harismele, dar îi vor întâlni și pe frații lor și pe Dumnezeu, vor găsi o familie duhovnicească, așa că vor rezolva una dintre problemele celor mai mulți tineri, care este simțirea psihologică, emoțională, că sunt orfani.

Tinerii sunt adesea lipsiți de inițiativă. Depresia și descurajarea sunt din ce în ce mai răspândite în rândul lor. Cum pot fi depășite?

În teologia ortodoxă se vorbește despre faptul că omul, după căderea din Rai, a purtat, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, tunicile de piele, care sunt stricăciunea, pătimirea și moartea, și acestea creează multe probleme în viața lui.

Omul, de la nașterea sa până la sfârșitul vieții sale, trece prin multe „morți succesive”. Trecerea de la o vârstă la alta își are propriile lupte, propriile probleme, propriile dezamăgiri. Acest proces, când este corect abordat, contribuie la maturizarea biologică, psihologică și duhovnicească a omului.

Ceea ce pot spune este că pe tineri nu trebuie să îi cuprindă dezamăgirea și deznădejdea în fața atmosferei bolnave care domină în societatea noastră, ci să înfrunte viața cu optimism, mai ales cu credință. Cred că tinerii sunt sângele care trebuie transfuzat în organismul bolnav al societății, pentru a-l curăța.

De asemenea, trebuie să găsim un om matur cu care să ne sfătuim, ca să ne transmită experiența sa, mai ales un părinte duhovnicesc bun și cu discernământ, așa încât să simțim că aparținem unei familii duhovnicești. Așa cum familia biologică îi ajută pe bebeluși și pe copiii mici să se dezvolte în mod firesc, și le oferă siguranță și ajutor, la fel și familia duhovnicească îi ajută pe toți tinerii să crească și să se dezvolte duhovnicește.

Ce bine aduce fecioria trupească în viața adolescenților și a tinerilor? Ce este fecioria sufletească și cum se poate păstra de-a lungul vieții?

Voi începe cu a doua parte a întrebării. Fecioria sufletească și duhovnicească nu înseamnă suspendarea energiilor sufletești și trupești, ci este îndreptarea lor către Dumnezeu, adică dragostea și erosul omului se îndreaptă către Dumnezeu, iar aceasta se dobândește prin focul Duhului Sfânt, și astfel omul înaintează cu avânt către Dumnezeu. Atunci, toate puterile sufletești și trupești se mișcă și se orientează către Dumnezeu și întreaga lume interioară sufletească a omului se umple de dragoste, pace, deplinătate. Atunci este cu putință să existe feciorie sufletească, duhovnicească și trupească. Acest lucru îl vedem în viața Sfinților. Este un eros curat și plenar care nu se sfârșește niciodată.

Când vorbiți despre feciorie trupească în viața adolescenților și tinerilor, cu siguranță vă referiți la înfrânare, și anume la înfrânarea dinaintea căsătoriei. Această înfrânare, atunci când există și înfrânarea sufletească și duhovnicească, este necesară pentru viața conjugală a tinerilor. Orice lucru mare are nevoie de o bună pregătire.

Se știe că, precum organismul trupesc al omului crește și se întregește treptat, la fel se întâmplă și cu organismul sufletesc al omului.

Tânărul trebuie să ajungă la o maturitate sufletească și biologică și, desigur, să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a lucra matur și plenar în căsătorie. Pentru că, atunci când cineva folosește rău puterile sale biologice, fără maturitate în gândire și în dorințele sale, atunci vor surveni mustrările de conștiință, sentimentele de vinovăție.

De asemenea, pentru a se dezvolta legături corecte, în afară de impulsurile biologice trebuie să existe și condițiile de mediu adecvate, precum și binecuvântarea lui Dumnezeu. Adam și Eva au mâncat din rodul pomului fără binecuvântarea lui Dumnezeu și acest lucru a dus la urmări cutremurătoare.

Trebuie să se înțeleagă faptul că omul nu-și găsește odihna doar în impulsurile biologice, dacă în paralel nu există deplinătatea sufletească și binecuvântarea lui Dumnezeu. Trupul, în sine, este foarte precar și incapabil să îl odihnească pe omul care caută sens și deplinătate a vieții, viață veșnică.

Care credeți că sunt principalele greșeli în percepția curentă asupra relației de prietenie dintre un băiat și o fată?

Cred că la această întrebare tocmai am răspuns. Omul are, într-adevăr, nevoi biologice, dar are și nevoi psihologice și duhovnicești, pentru că a fost creat ca să devină dumnezeu după har.

Vă referiți la relații erotice și, desigur, vă dați seama că există o distincție între relații trupești, sufletești și duhovnicești și că acestea trei se cuvine să se împletească în nunta binecuvântată, pentru că altfel îi lasă tânărului o infirmitate psihologică și duhovnicească.

Ca să nu credeți că evit să răspund la întrebarea dumneavoastră, vreau să spun că relația dintre doi tineri de sex diferit este un lucru important. Tinerii înțeleg că există dragoste în asemenea relații, că ies din singurătatea lor și se creează o relație de comunicare și multe altele.

Însă, dacă această relație se mișcă în perspectiva iubirii de sine, atunci mai mult dezamăgește, este infirmă psihologic și duhovnicește. Din acest motiv, mulți tineri, pentru că au multe aventuri în viață, ajung traumatizați și dezamăgiți la nuntă – care este cea mai frumoasă clipă pentru cei care preferă viața de familie.

Astfel, greșeala fundamentală a tinerilor care au relații trupești înainte de vremea potrivită, este că fac asta într-o atmosferă a iubirii de sine și a iubirii de plăcere, sunt iubitori de plăceri, iar nu iubitori de Dumnezeu, sunt egoiști și împătimiți. Iar pe celălalt nu-l putem vedea ca pe un obiect al plăcerii.

Relațiile dintre oameni, ca să fie depline, trebuie să lucreze pe toate nivelurile, adică biologic, material, psihologic, cultural și duhovnicesc. Când are loc o ruptură între acestea și ele rămân la un nivel inferior, atunci apare deznădejdea și dezorientarea.

Biserica binecuvântează relația dintre doi tineri de sex diferit prin taina dragostei, care este Taina Cununiei, și acest lucru se săvârșește în condiții adecvate și mature. Orice fruct tăiat înainte de vreme din copac este necopt, acru și nu se poate mânca.

Care sunt urmările avortului pentru tatăl și mama copilului și cum pot fi ele vindecate?

Avortul este un act care exprimă multe patimi, precum iubirea de plăcere, iubirea de sine, pentru că oamenii vor să aibă o relație biologică fără rod, fără rezultat, și aceasta este o concepție egoistă despre viață.

Aș spune că acest lucru este și un fapt nefiresc, pentru că plăcerea fizică este legată și de rezultate. De exemplu, mâncăm și facem mâncarea gustoasă, dar în același timp lăsăm mâncarea să treacă în stomac, să aibă loc digestia, ca să se hrănească întregul organism al omului.

Urmările avorturilor sunt multe. Sunt teologice, pentru că Dumnezeu dăruiește un copil, iar omul îl refuză. Fiecare zămislire este o lucrare a Proniei lui Dumnezeu, așa că prin avort omul se opune voii lui Dumnezeu și în felul acesta se face pricină să nu se nască poate un mare binefăcător al umanității, un om folositor în societate, un om de știință serios, un sfânt.

De asemenea, urmările sunt și sociale, pentru că natalitatea scăzută este cea mai mare problemă în societățile noastre, după cum sunt și urmări psihologice, pentru că provoacă multe mustrări de conștiință, pe care omul nu le poate tămădui cu ușurință. De multe ori creează și multe probleme trupești în organismul femeilor.

Unul dintre aspectele importante este că părinții care săvârșesc această faptă lipsesc un copil de dreptul de a se naște. Pentru că drepturi nu au doar oamenii care s-au născut, ci și embrionii care nu s-au născut. Dacă studiază cineva felul cum este conceput un embrion, cum este fertilizat ovulul și cum se dezvoltă embrionul în pântecele mamei sale, și că în 2–3 luni organismul s-a format complet, atunci va înțelege că zămislirea, ca și creșterea embrionului, este o mare taină, o mare minune.

Desigur, nu există niciun păcat care să biruiască iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu îl iubește pe omul pe care Însuși l-a creat, iar când acesta cere mila Lui i-o va da din belșug. Dumnezeu nu este nici procuror, nici polițist, ci doctor care tămăduiește și părinte care iubește. Acest lucru îl trăiește omul în Biserică, care este spital duhovnicesc. Astfel, când găsește un bun părinte duhovnicesc, care are virtutea discernământului, se tămăduiește de orice păcat ar fi săvârșit.

De ce tinerii de azi se deschid greu în fața unui duhovnic? Mai repede se îndreaptă către un psiholog sau către prietenii din anturaj pentru rezolvarea problemelor lor.

De această situație suntem răspunzători și noi, părinții duhovnicești, care nu exprimăm duhul iubitor de oameni al lui Dumnezeu și al Bisericii și suntem fără discernământ și aspri. De multe ori ne raportăm la păcatele celorlalți din perspectiva propriilor noastre patimi.

În orice caz, însă, faptul că se adresează cineva unui psiholog pentru problemele sale dă la iveală o mentalitate și o tendință de a soluționa problema doar psihologic și antropocentric. A-și dezvălui cineva unele fapte din viața sa unor prieteni este o abordare emoțională, însă a le spune părintelui duhovnicesc este o lucrare responsabilă, care cere seriozitate, asumarea responsabilităților, raportare la voia lui Dumnezeu care are urmări veșnice, este un act așezat în perspectiva veșniciei.

Vorbiți-ne despre un caz care v-a impresionat de întoarcere a unui tânăr la Dumnezeu.

Știam un tânăr de când era mic copil și aveam cu el o legătură duhovnicească. Însă, când a terminat liceul și s-a dus în străinătate pentru studii, a început să consume droguri, heroină chiar. Într-o zi și-a pierdut cunoștința și a căzut pe stradă. Trecătorii l-au dus la spital. Când și-a revenit nu știa unde se află. Psihologul care a încercat să îl ajute l-a întrebat dacă se gândea la vreun om anume în timp ce era fără simțiri. El a spus că îi venea în minte chipul părintelui său duhovnicesc, care îl iubea, referindu-se la mine. Atunci psihologul i-a spus: „Acela te va ajuta, la el să te duci!”

A venit, am stat de vorbă cu el, a încercat să părăsească lumea înșelătoare a drogurilor, a început să spună Rugăciunea lui Iisus, s-a luptat cu gândurile și patimile lui, se împărtășea regulat și așa a scăpat de droguri.

Aceasta arată că, dacă omul găsește o atmosferă bună la vârsta copilăriei și a adolescenței, acasă și, în general, în mediul său, atunci va putea să își revină dintr-o perioadă grea a vieții lui. Acest lucru se vede în pilda fiului risipitor. Ce l-a făcut pe fiul risipitor să se pocăiască? Amintirea dragostei tatălui său și atmosfera plină de dragoste care domnea în casa lui. Astfel, părinții trebuie să-și educe copiii nu cu multe cuvinte, ci oferindu-le o dragoste duhovnicească plină de noblețe.

Ce este monahismul? Dați câteva povețe pentru monahul contemporan, dar și pentru cei care se gândesc să îmbrățișeze viața monahală.

Monahismul este încercarea cuiva de a trăi la treapta desăvârșirii poruncile lui Hristos. Monahii sunt „cei ce trăiesc evanghelic”.

Am scris o carte în care am încercat să descriu noțiunea de monahism și i-am pus titlul: „Monahismul ca viață prorocească, apostolică și martirică”. Asta înseamnă că monahii sunt noii proroci, care au insuflare, comuniune cu Dumnezeu, rugăciune, sunt noii apostoli, care I-au dăruit lui Dumnezeu totul, Îl urmează până la Cruce și Îl văd înviat și sunt noii mucenici, care I-au jertfit lui Dumnezeu însăși viața aceasta.

Astfel, toți cei care vor să urmeze viața monahală trebuie să aibă înlăuntrul lor dorința de a se dărui și de a trăi viața dinainte de cădere a lui Adam și a Evei, trăind astfel raiul încă din viața aceasta – desigur, cei care L-au așezat pe Hristos în centrul vieții lor. Este o pregustare a vieții veșnice.

Vă rugăm să ne spuneți un cuvânt al Părintelui Sofronie Saharov care credeți că este de folos tinerilor de azi care se străduiesc să trăiască în Hristos și un cuvânt care ar putea folosi pe un tânăr ce nu se preocupă de viața duhovnicească, dar este dornic să afle un sens vieții sale.

Am avut marea binecuvântare de la Dumnezeu să-l cunosc îndeaproape mulți ani la rând pe Părintele Sofronie și să comunic cu el. A fost un mare Părinte al Bisericii în epoca noastră, un teolog care s-a bazat pe experiențe duhovnicești, care avea un cuvânt înțelept și sfințit prin care aprindea foc duhovnicesc în inimile oamenilor, mai ales ale tinerilor.

El însuși a trecut prin multe în viață. De mic copil Îl căuta pe Dumnezeu, veșnicia, infinitul. Avea întrebări lăuntrice despre sensul vieții, de aceea, în afară de viața bisericească, a intrat în contact cu diferite curente ale epocii sale, cum ar fi filosofia apuseană și misticismul oriental. Rusia epocii sale primea toate aceste influențe, era o intersecție a culturilor, a curentelor ideologice și religioase.

Când însă Dumnezeu i-a descoperit harul Său și când l-a întâlnit în Sfântul Munte pe Sfântul Siluan, care trăia la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, atunci a găsit odihnă sufletul său neliniștit.

Îmi cereți să vă spun câteva cuvinte pentru tinerii creștini care se preocupă de cele duhovnicești, dar și pentru cei care nu au asemenea căutări. Cu adevărat, mă simt neputincios și nu știu pe care dintre cuvintele sale să le aleg și să vi le menționez.

Ceea ce știu este că Părintele îi iubea pe tineri și vorbea liber cu ei și cu dragoste despre subiectele care îi preocupau. Când discuta cu ei, dorea să ajute cu adevărat, pentru că își amintea de căutările sale din tinerețe.

Răspundea totdeauna în funcție de nevoile fiecăruia și în funcție de ce îi descoperea Dumnezeu în inimă. Nu avea cuvinte gata pregătite să le spună, așa cum fac unii filosofi, pedagogi, psihologi, care urmează o anume școală de gândire, ci totdeauna răspundea la căutările fiecăruia cu un cuvânt prorocesc.

Știa din experiență că dezamăgirea poate să deschidă calea către adevăratul Dumnezeu, că pocăința este venire a dumnezeieștii Lumini, care arată dispoziția lăuntrică din om, că setea pentru veșnicie este căutare a lui Hristos, Care este viața veșnică. Știa că libertatea dezvoltă în om elanul către Dumnezeu, că pomenirea morții este cale a îndepărtării de păcat, că înțelegerea tragediei lumii îl conduce pe om la rugăciunea din Ghetsimani, că ateismul este o stare tragică, dar care deschide orizontul pentru Dumnezeu și multe altele.

Părintele Sofronie, ca unul ce era foarte experimentat în problemele duhovnicești, cunoștea că fiecare om are nevoie de un cuvânt aparte și i-l oferea cu mult discernământ, fără să facă pe învățătorul, și îi deschidea aceluia o nouă perspectivă.

Oricine îl întâlnea și avea preocupare pentru cele lăuntrice intra în altă dimensiune, inima i se aprindea de căutarea Dumnezeului celui veșnic și voința i se aprindea de dorința de a face voia lui Dumnezeu. Apoi toate lucrau în mod firesc.

Iar acest lucru se întâmplă în Biserica Ortodoxă.

Sursa: Revista “Cuvinte către tineri 2016”, Mănăstirea Putna

Despre vieţuirea de zi cu zi cu Domnul / Sensul vieţii

Dintru început ia-ţi îndreptar credinţa, ca să dai rost şi noimă vieţii tale, s-o cârmueşti, adică, cu toate ale sale către Dumnezeu. Fără de El e vană şi deşartă, şi nimicnicie. Cu El, viaţa-i bogată şi plină de tâlc.

Fii cu Domnul în fiecare zi, clipă de clipă.

Fă-ţi cale către El cu faptele şi gândurile tale.

Cel care le-a făcut pe toate, a pus în toate un temei dumnezeiesc. Împărtăşeşte-te de ele, dar, duhovniceşte, cum le-a gândit pe ele Dumnezeu, cu gândul pururea la El. C-ai să dai seama de cum te-ai folosit de toate cele ale vieţii tale.

Începe tot lucrul tău, oricât de mic, cu Dumnezeu şi săvârşeşte-l ca înaintea feţei Sale.

Sârguieşte ca pe toate să le faci cu Domnul, şi fără El nimica să nu faci.

Ai pentru asta sfânta rugăciune. Pune plămada ei în fiecare faptă şi în fiecare gând. Ce-ai de făcut, începe cu binecuvântare, şi mulţumeşte când ai isprăvit. Izbânda pune-o pe seama lui Dumnezeu; pentru ponoase, cere-I Lui iertare. Roagă-te când lucrezi, ori măcar lucrează în duh de rugăciune. Că rugăciunea unelteşte ca nimeni alta unirea omului cu Dumnezeu.

Zi de zi, uită tot mai mult de tine şi uită-te tot mai mult la Dumnezeu. Trăieşte mai puţin din ale tale şi mai mult din ale Sale. Şi tot mai mult ai să te legi de El.

Seara, socoteşte câte greşale ai făcut şi te căieşte; dimineaţa, ia-ţi viaţa ta de la început, fiecare zi a ta să fie încă un pas spre Dumnezeu.

Nu-i trândăvie viaţa, ci trudă şi alergare. Adună în toată vremea vieţii tale cu Hristos, ca să nu ţi se risipească viaţa. Ca în veşnicie sp viem întru El, Cel ce este "totul întru toţi" (Col. 3, 11).

(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura Părintelui Serghie, Editura Sophia, pp. 107-108)

Sursa: Doxologia

Maica Domnului, modelul feminin desăvârșit, atât pentru mame, cât și pentru monahii / Sensul vieții

Trebuie sa ne oprim cateva clipe asupra slujirii ei de mama. Se poate spune, fara pic de exagerare, ca niciodata o mama n-a fost mai clar constienta de faptul ca slujeste lumea intreaga si planul lui Dumnezeu, implinindu-si smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui sa-si creasca pruncii cu delicatetea si constiinciozitatea Maicii Domnului. Sa stie, totodata, ca refuzul de a avea copii si de a-i creste echivaleaza cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de impotrivire lui Dumnezeu.

… A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine. Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

„Exista un fapt care domina toata viata Maicii Domnului: constiinta clara a solidaritatii cu toti oamenii si a slujirii planului lui Dumnezeu, pusa in evidenta in cateva momente cu semnificatie deosebita:

I. Momentul Bunei Vestiri. Dumnezeu, voind sa se faca Om pentru a ne mantui, cere consimtamantul liber al omenirii al carei sol a fost smerita Fecioara Maria. Nimeni nu va sti vreodata ce intorsatura ar fi luat planul pentru mantuirea lumii daca in acel ceas unic Sfanta Fecioara n-ar fi dat sublimul ei consimtamant: “Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul Tau!” (Lc. 1, 38). Ea este constienta ca, prin consimtamantul ei liber de a fi mama lui Dumnezeu-Mantuitorul, aduce slujire tuturor neamurilor pamanturilor, de aceea va prooroci inspirata de Duhul Sfant: “Iata de acum inainte ma vor ferici toate neamurile” …

II. Ceasul din noaptea Craciunului, noapte in care Maica Domnului Naste pe Dumnezeu ascuns in faptura de Prunc omenesc. Maica Domnului alapteaza si creste, ca orice mama adevarata, pe Omul-Dumnezeu Iisus Hristos, singurul Mantuitor daruit de Dumnezeu oamenilor. Cantarea ei, acum, se petrece inlauntru: “Iar Maria pastra toate cuvintele si se gandea la ele in inima sa …”(Lc. 2, 19). Trebuie sa ne oprim cateva clipe asupra slujirii ei de mama.

Se poate spune, fara pic de exagerare, ca niciodata o mama n-a fost mai clar constienta de faptul ca slujeste lumea intreaga si planul lui Dumnezeu, implinindu-si smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui sa-si creasca pruncii cu delicatetea si constiinciozitatea Maicii Domnului. Sa stie, totodata, ca refuzul de a avea copii si de a-i creste echivaleaza cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de impotrivire lui Dumnezeu.

Parintele Benedict Ghius atrage atentia asupra sublimitatii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, intitulata “Dulcea sarutare”: chipul Fecioarei-Mame de pe icoana arata inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu si oameni …

III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezinta deplinatatea slujirii ei fata de oameni. Spun Sfintii Parinti: o taina de negraita rasplatire are loc in ziua Adormirii Maicii Domnului, intre Hristos si Sfanta Lui Maica. Trupul ei a fost inviat din morti si mutat la cer intru slava, ca si trupul Mantuitorului, inainte de sfarsitul lumii si de a doua venire a Domnului! Putem spune ca este un al doilea Paste: Pastele Maicii Domnului!

Sa ne amintim inca o data toata slujirea Maicii Domnului in planul mantuirii. Ea a fost chemata sa dea trup de om lui Dumnezeu si, nascandu-L, ea L-a introdus pe Dumnezeu in familia oamenilor. Ea L-a ajutat pe Dumnezeu sa Se faca om si sa poata muri si invia din marea Lui dragoste, pentru ispasirea si transformarea noastra si a intregii lumi. Slujirea si darul acesta n-au fost uitate de Mantuitorul Hristos. Indumnezeirea omului, iata marea binefacere pe care, prin Iisus Hristos, omenirea o datoreaza Maicii Domnului.” (Părintele Constantin Voicescu, unul dintre marii mărturisitori din temnițele comuniste, predica la Praznicul Nașterii Maicii Domnului, ținută în aceeași zi în care părintele a fost chemat la ceruri)

Mihai Eminescu, Rugăciune

Crăiasă alegându-te,

Îngenunchem rugându-te

Înalţă-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie.

Fii scut de întărire

Şi zid de mântuire.

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, Maică Preacurată

Şi pururea fecioară,

Marie!

Noi ce din mila Sfântului

Facem umbră pământului,

Rugămu-ne’ndurărilor,

Luceafărului mărilor.

Ascultă-a nostre plângeri,

Regină peste îngeri;

Din neguri te arată,

Lumină dulce, clară,

O, Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară,

Marie!

Maica Domnului, modelul feminin desăvârșit, atât pentru mame, cât și pentru monahii

„Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea Ei de Mamă și să-L roage pentru sărmanii muritori. Căci și textul ne spune că mult poate rugăciunea Maicii pentru îmblânzirea Stăpânului. A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine.

Prin Ea, lumii a răsărit bucuria. Prin Ea s-a făcut începutul minunilor lui Hristos, scară cerească fiind pentru pogorârea lui Dumnezeu printre oameni. Ea este acoperământul lumii, cel mai lat decât norul și podul care îi trece la cer pe cei de pe pământ. Dumnezeu ne-a arătat-o a fi deschizătoare a ușilor raiului și îndreptătoarea înțelepciunii celor credincioși. Maica Domnului este îmblânzirea Judecătorului celui drept și sălașul înțelepciunii Lui. Iertarea multor greșiți, dar și haina celor goi de îndrăzneală. Celei ce este dragostea care biruiește toată dorirea și nădejdea bunătăților celor veșnice, Celei ce pe mulți i-a luminat la minte și pe cei zămisliți întru rușine i-a înnoit, să-i aducem mulțumire.

Oare n-am gustat noi de atâtea ori din dragostea Sa?

Oare

Oare

Oare putea-va cineva să ne ia durerea, așa cum Ea o face?

Oare

Oare .

S-o iubim pe Maica Domnului și nicio durere nu va copleși această dragoste!

S-o cinstim pe Maica Domnului și fiecare clipă a vieții noastre va fi împodobită cu nădejde!

Să-i mulțumim Maicii Domnului pentru demnitatea de a ne numi fii ai Ei și cu adevărat să ne învrednicim a fi!

Să ne închinăm Maicii Domnului, înaintea Căreia se pleacă tot cerul și pământul întreg!

S-o bucurăm pe Maica Domnului, împlinind poruncile Fiului Ei iubit și dorind mai mult cele cerești!

Să-i urmăm Maicii Domnului, modelul feminin desăvârșit, atât pentru mame, cât și pentru monahii!

Maica Domnului e blândețea însăși. Cu puterea nevinovăției și a curajului, Ea este apărătoarea oamenilor disperați, neîncetată rugătoare pentru toți păcătoșii, greșiții, vinovații, marginalizații. Ea e Mama desconsideraților, a celor ocărâți, a celor de tot singuri, a celor pe care nu are cine să-i iubească, să-i miluiască, să le zâmbească, să se roage pentru ei.

Așa cum scria monahul Nicolae Steinhardt, nu subtilitățile teologice interesezează și frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului și nădăjduiesc în ajutorul Ei suprafiresc.

„… afară de Tine altă scăpare nu știm”

Pentru marea masă a oamenilor, Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea Ei de Mamă și să-L înduplece pentru sărmanii muritori. Căci și textul ne spune că mult poate rugăciunea Macii pentru îmblânzirea Stăpânului.

Și ce putem mai mult, decât slobozind lacrimile, să cerem cu credință fierbinte: Milostivă fii nouă, smeriților, că afară de Tine altă scăpare nu știm, noi, cei ce suntem plini de tot felul de păcate. Miluiește-ne, nădejdea creștinilor!

Facă Maica Domnului să ajungem cu toții acolo sus, la picioarele Ei!” (S-o iubim pe Maica Domnului!)

„Dumnezeu a creat omenirea ca să-şi găsească o mamă”

„În istoria mântuirii avem o figură ce ne arată calea „agapei” divine –Fecioara Maria. Nicolae Cabasila spunea: „Dumnezeu a creat omenirea ca să-şi găsească o mamă”, iar Paul Evdokimov: “lumea începe cu Adam şi se isprăveşte cu Eva-Theotokos.” Sfântul Duh a pregătit şi a ales inima Fecioarei, pentru a preface pământul în tronul slavei lui Dumnezeu.

Iubirea îşi descoperă, mai ales în cazul Mariei, caracterul ei creator. Ceea ce pentru bărbat este împlinire şi mângâiere, pentru femeie este menire şi desăvârşire. În femeie iubirea nu este un accident, un sentiment accesoriu, ci iubirea este însăşi esenţa sufletului ei. Fiind ultima creatură ce a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, între femei şi îngeri se închide întreg universul. În răspunsul Mariei de la Buna Vestire, Biserica îşi recunoaşte şi îşi află viaţa, iar cosmosul finalitatea şi sensul. Astfel, amândouă îşi află în Maria bucuria.

Numai de la Fecioara Maria poate învăţa tânărul care se pregăteşte de nuntă şi de căsătorie ce înseamnă credinţă în puterea pe care o conferă Dumnezeu vieţii şi, în mod deosebit, familiei.” (fragment din Diacon Staicu Ciprian-Ioan, recenzia cărții Părintelui Ilie Moldovan, Teologia iubirii. Iubirea, Taina Casatoriei, Vol. I, Adevărul şi frumuseţea Căsătoriei, Vol. II)

Sursa: Noblețea Femeii

Seamănă dragoste, și dragoste vei secera. Seamănă pace, și pace vei culege / Sensul vieții

Sfinții Părinții spun: „Seamănă dragoste, și dragoste vei secera. Seamănă pace, și pace vei culege”. Este cu neputință să dobândim pacea dacă suntem plini de pizmă și răutate. Dacă nu te vei slobozi de aceste însușiri diavolești, atunci cum vei intra în veșnicie? Numai Domnul ne poate schimba. Duhul se contopește cu gândurile. După cum ne este trăsătura caracteristică aici, așa vom trece și în veșnicie.

Trebuie să fim pașnici. Este mai bine să înduri vătămare, decât să aduci. Dacă vom răbda ocara, Domnul ne va da putere și pace. Dacă nu vom răbda ocara, conștiința nu ne va da pace. Conștiința este judecata dumnezeiască. Orice-am face, nu vom avea nici pace, nici liniște. Trăsătura noastră de caracter este temelia trecerii în veșnicie. Dacă suntem pașnici și liniștiți, vom merge în rând cu sfinții și îngerii. Pe aceștia Domnul i-a răsplătit, dăruindu-le harul, iar în sufletele acestea nu se găsește nici o trăsătură din lumea aceasta. Omul îi poate ocărî neîncetat, ei nu se vatămă. Îi poate lovi, ei nu se mânie, căci sufletele lor sânt călăuzite de Sfântul Duh.

Sfântul Serafim de Sarov a fost întrebat : Care este telul vieții creștine? Întoarcerea în sânul Părintelui Ceresc. Noi tulburăm pacea. Domnul ne lasă cu gândurile noastre – iată suferința noastră.

Extras din Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 99

Sursa: Ortodox.md

Să faci voia lui Dumnezeu - Sensul vieții

”Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ” (Luca 11,2)

Cel mai bun lucru pe care poate să-l facă un om pe pământ este să facă voia lui Dumnezeu.Nu uneori, nu superficial, nu în silă, cum se mai întâmplă din când în când, ci așa cum se săvârșește în ceruri. Primele trei cereri ale Rugăciunii Domnești se referă direct la Tatăl – Numele Tău, Împărăția Ta, voia Ta. Hristos îi învață pe oameni să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc, cel ce i se cuvine. În primul cele cerești, apoi cele pământești, mai întți cele duhovnicești, apoi cele ale trupului, în primul rând cele ale lui Dumnezeu, apoi cele ale omului. Hristos abate privirile oamenilor, cele ațintite asupra celor înconjurătoare, îndreptându-le spre Tatăl și spre toate cele ce țin de El.

În cazul nostru lucrurile stau altfel. Punem pe primul loc ceea ce este al nostru. Grijile, nevoile, afacerile ne sufocă și nu alergăm la Dumnezeu decât atunci când ajungem în impas, în situații fără ieșire. S-ar putea ca El să nu-Și găsească loc în niciun fel în inima noastră. De aici rezultă nedreptatea, păcătoșenia, lipsa de finalitate a existenței noastre. Hristos recunoaște o singură ordine a lucrurilor, pe care o vestește în această minunată rugăciune: Dumnezeu pe primul loc.

Când omul va accepta din tot sufletul acest adevăr, atunci va începe pentru el o adevărată viață creștină. Căutând mai întâi voia lui Dumnezeu și împlinind-o, pe măsura luminii care i s-a dat, el pătrunde în Împărăția lui Dumnezeu și începe să cunoască și să preaslăvească numele Celui de la Care vine toată darea cea bună și răspunsul pentru toată nevoia. În sufletul lui apare atunci echilibrul, și atunci voia lui Dumnezeu este nu acceptată cu tristă supunere, ci împlinită cu deplină energie și cu încrederea iubirii devotate.

Într-o școală li s-a pus copiilor următoarea întrebare: ”Cum se îndeplinește voia lui Dumnezeu în ceruri?” . Mulți s-au grăbit să răspundă cam așa: ”Cu tragere de inimă!”, ”Cu bucurie!”, ”Îndată!”. În cele din urmă s-a făcut auzit și glăsciorul unei fetițe care a răspuns cu evlavie: ”Fără să te întrebi de ce trebuie să o faci!”. Da, cu acea încredere care nu pune întrebări, ci execută; așa fac voia Domnului cei care rostesc în mod conștient cea de-a treia cerere și care își pun de acord viața cu ea.

Fragment din carte ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”, editura Sophia.

Sursa: Gânduri din Ierusalim

Fapta buna este sufletul credintei crestine! / Sensul vieții

Motto: “Da cat poti da. De ai un ban, cumpara cu el cerul, nu pentru ca acesta este asa de ieftin, ci pentru ca Dumnezeu este asa de milostiv si iubitor.”

(Sfantul Ioan Gura deAur)

Viata fiecaruia dintre noi trebuie traita in spiritul iubirii si ascultarii de Dumnezeu, si al iubirii aproapelui, dupa pilda samarineanului cel milostiv. Astfel, cununa vietii crestinesti este impletita din laurii faptelor bune. Ele sunt dovezile harului divin si roadele credintei crestine. Cum creste arborele din radacini si fructele din ramurile lor, asa izvorasc faptele bune din credinta si din har. In faptele bune, avem certificatul prin care se adevereste Ortodoxia, una din conditiile mantuirii noastre. Niciuna dintre religiile lumii nu pune atata greutate pe valoarea faptelor bune, cum pune Crestinismul.

De la inceputul vestirii Evangheliei, Mantuitorul adreseaza ascultatorilor si ucenicilor Sai aceste cuvinte de indemn la fapte bune: “Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor ca vazand ei faptele voastre cele bune, sa mareasca pe Tatal vostru cel din ceruri.” (Matei 5, 16) Faptele bune preamaresc pe Dumnezeu inaintea oamenilor. Crestinul se aseamana cu lumina care arde si lumineaza. Menirea lui este sa inlature intunericul din jur si sa fie, pentru alti oameni, unealta binelui, fiinta in care sa se fericeasca si sa se proslaveasca Dumnezeu.

Tatal ceresc este Cel ce a gatit pentru noi faptele cele bune, pentru a umbla in ele, si tot El ne intareste si ne desavarseste in tot cuvantul si lucrul bun. Prin urmare, fapta buna este semnul ca traim in Hristos, fara de care nu putem face roade spre mantuire.

Fapta buna este sufletul credintei crestine. Nu poti spune nimic despre credinta ta, daca nu o arati in fapte. “Caci precum trupul fara de suflet este mort, asa si credinta fara de fapte, este moarta” (Iacov 2, 14-26). Cei ce cred in Dumnezeu, trebuie sa fie in frunte cu faptele bune, facute cu toata smerenia si iubirea, ca sa fie in toate desavarsiti. Faptele bune sunt arvuna mantuirii si insotitoarele noastre dupa moarte. Ele sunt jertfa cea bine primita inaintea lui Dumnezeu.

Omul fara fapte bune este ca pomul neroditor, este sterp si netrebnic. Vremea vietii prin care trecem ne da tuturor posibilitatea sa sporim duhovniceste, sa ne imbogatim moral si sa cunoastem fericirea daruirii, pentru ca: “Fericiti cei milostivi caci aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Fapta buna devine astfel jertfa de daruire facuta din iubire pentru aproapele tau, hrana spirituala ce te inalta si te lauda inaintea lui Dumnezeu.

E drept ca, in privinta daruirii, sunt oameni ca de piatra; adica, dau numai loviti si cu sila, altii sunt ca buretele; adica dau numai presti; iar altii sunt ca fagurele; adica dau cu prisosinta si din toata inima; dau cum da pamantul - mai mult decat primeste, fiindca in el pui un bob si iese un spic. Fapta buna trebuie sa urmeze exemplul daruirii lui Dumnezeu, Care face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni.

Facerea de bine aduce nume bun si bucurie sarbatorilor. Multi dintre noi ne facem daruri, unii altora, fara sa cunoastem adevaratul sens al acestui gest. Ei bine, orice dar facut cuiva este rodul plin de iubire, in al carui prisos, lipsindu-ne pe noi, daruim celui de langa noi: parinti, frati, rude, prieteni, cunoscuti sau necunoscuti.

Nu trebuie uitat faptul ca, din dulceata milosteniei au gustat si Sfintii Parinti, cei cu ale caror rugaciuni mijlocim la Hristos. Toti si-au incununat viata cu fapte bune, prin ele arvunindu-si mantuirea. Sfantul Ierarh Nicolae atat de iubit de noi toti, Sfintele cuvioase Parascheva si Filoftea, sunt exemple de urmat pentru noi in urcusul nostru duhovnicesc.

Asfel, daca unul dintre Sfinti ar fi intre noi, si s-ar desprinde dintr-o icoana acum, iata ce ne-ar invata: ne-ar vesti Evanghelia faptelor bune, Evanghelia milosteniei si darniciei. Ne-ar vesti, cu cuvintele si cu exemplul vietii lui de indreptator al credintei, de chip al blandetei si de invatator al infranarii, Evanghelia faptelor indurarii sufletesti si trupesti, caci: “Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorand de la Tine, Parintele Luminilor, si Tie slava si multumita si inchinaciune inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in veci vecilor. Amin!” (Rugaciunea Anvonului – de la Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur).

Sursa: Părintele Marius

Sfântul Teofan Zăvorâtul - Să facem în suflet un rai duhovnicesc / Sensul vieții

Să ne îngrijim, atâta vreme cât suntem vii, a ne curăţi de toată întinăciunea patimilor, şi în locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi încă nu puţină; însă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se făptuieşte. Cel care şi-a lăsat ogorul în părăsire şi a lăsat să crească pe el orice buruiană, iar apoi se va hotărî să-l cureţe, fireşte că îşi va răni şi tăia mâinile smulgând mărăcinii şi buruienile ghimpoase – dar ia el în seamă lucrul acesta? Nu. Aproape că nici nu bagă de seama osteneala, fiindcă aşteaptă ca, în cele din urmă, să aibă un ogor rodnic, sau o grădină cu flori şi pomi roditori, care îi vor aduce fel şi fel de bucurii.

Nici sufletul acoperit cu mărăcinii patimilor nu poate fi curăţit fără osteneli şi lupte dureroase; dar după ce, curăţindu-l de ele, îl vom semăna cu seminţe, el va înflori cu toate virtuţile şi cu frumuseţi duhovniceşti de tot felul, care vor atrage atât privirile cereşti, cât şi pe cele pământeşti. Atunci va fi în suflet un rai duhovnicesc şi Însuşi Domnul, ca oarecând în Raiul pământesc, va umbla în el, umplându-l cu mângâieri de negrăit, precum Însuşi a făgăduit prin proorocul, zicând: „Curăţiţi-vă… şi Eu mă voi sălăşlui în voi şi voi umbla, şi voi fi vouă Dumnezeu” (II Corinteni 6, 16).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, p. 167)

Sursa: Doxologia

Arhimandritul Sofronie Saharov - Rugăciune la revărsatul zorilor / Sensul Vieții

foto: Nikos Kosmidis (OrthPhoto)

Doamne Cel Vesnic si Facatorule a toate,

Care in bunatatea Ta cea nepatrunsa m-ai chemat in aceasta viata,

Care ai revarsat peste mine harul Botezului si pecetea Duhului Sfant,

Care ai sadit in mine dorinta de a Te cauta pe Tine, singurul adevaratul Dumnezeu, asculta rugaciunea mea.

N-am viata, nici lumina, nici bucurie, nici intelepciune, nici tarie fara numai in Tine, Dumnezeule.

Din pricina faradelegilor mele nu indraznesc sa-mi ridic ochii mei spre Tine.

Dar Tu ai spus ucenicilor Tai:

"Tot ce veti cere in rugaciune cu credinta, veti primi" si "Orice veti cere in numele Meu, voi face voua".

De aceea, indraznind sa Te chem:

Pazeste-ma de orice prihana a trupului si a duhului.

Invata-ma sa ma rog cum se cuvine.

Binecuvinteaza aceasta zi pe care ai dat-o slugii tale nevrednice.Cu puterea binecuvantarii Tale fa-ma in stare sa graiesc si sa lucrez toata vremea spre slava Ta, cu duh curat, cu smerenie, rabdare, dragoste, blandete, pace, curaj si intelepciune, dandu-mi de-a pururea seama de prezenta Ta.

Doamne Dumnezeule, in necuprinsa Ta bunatate, arata-mi calea voii Tale, si da-mi sa umblu in fata Ta fara pacat.

Tu Doamne, Tu stii cele de care am nevoie.

Cunosti orbirea si nestiinta mea, cunosti neputinta si stricaciunea sufletului meu, dar nici durerea si intristarea mea nu - Ti sunt ascunse Tie.

De aceea, Te rog, asculta rugaciunea mea si prin Duhul Tau Cel Sfant invata-ma calea pe care sa merg; iar atunci cand vointa mea ticaloasa ma va conduce pe alte carari nu ma cruta, Doamne, ci sileste-ma sa ma intorc la Tine.

Prin puterea iubirii Tale, fa-ma sa ma tin cu tarie de ceea ce este bine.

Pazeste-ma de tot cuvantul sau fapta care strica sufletul; de orice porniri care nu gasesc buna-placere inaintea Ta si-l ranesc pe semenul meu.

Invata-ma ce trebuie sa spun si cum trebuie sa vorbesc.

Daca e voia Ta sa nu raspund, fa-ma sa tac in duh de pace, sa nu intristez, nici sa-i ranesc pe semenii mei.

Aseaza-ma in calea poruncilor Tale si pana la ultima mea suflare sa nu ma lasi sa ratacesc departe de lumina indreptarilor Tale, ca poruncile Tale sa fie singura lege a fiintei mele pe acest pamant in veci.

Doamne, rogu-Te, ai mila de mine.

Pazeste-ma in intristarea si nenorocirea mea si nu ascunde calea mantuirii de la mine.

In nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe si mari.

Dar imi aduc pururea aminte de rautatea mea, de ticalosia si josnicia mea.

Miluieste-ma!

Nu ma departa de la Fata Ta din pricina nevredniciei mele.

Ci sporeste in mine constiinta acestei nevrednicii si da-mi mie, celui mai rau dintre oameni, sa Te iubesc pe Tine asa cum ai poruncit: din toata inima mea si din tot sufletul meu si din tot cugetul meu si cu toata taria mea: din toata fiinta mea.

Da Doamne, prin Duhul Tau Cel Sfant, invata-ma dreapta judecata si cunostinta.

Da-mi sa cunosc adevarul Tau Cel Sfant, inainte de a intra in mormant.

Tine-ma in viata in aceasta lume ca sa-Ti pot aduce pocainta dupa vrednicie.

Nu ma lua la jumatatea zilelor mele, nici cand mintea mea e oarba inca.

Cand iti va bineplacea sa pui capat vietii mele, da-mi de veste dinainte ca sa-mi pot pregati sufletul sa vina inaintea Ta.

Fii cu mine, Doamne, in acel ceas infricosator si da-mi bucuria mantuirii Tale.

Curateste-ma de toate gandurile tainice, de toata rautatea ascunsa in mine; si da-mi raspuns la scaunul Tau de judecata.

Doamne, in mare mila Ta

si necuprinsa Ta dragoste pe oameni,

asculta rugaciunea mea!

Arhimandritul Sofronie Saharov

Sfântul Paisie Aghioritul – „Să facem un «laborator al schimbării minții»!” / Sensul vieții

Îmi amintesc cum, în cea dintâi întâlnire a noastră, îmi spunea că trebuie să deschidem împreună o întreprindere. M-am mirat cum un monah nevoitor vorbea despre întreprinderi, ca mai apoi să-mi explice că întreprinderea de care vorbea urma să fie un „laborator al schimbării minții”. Și-mi dădea exemplul unei fabrici de armament în care, orice material ai băga – fie noroi, fier, argint ori aur –, vei scoate tunuri, arme și gloanțe de aur din materia pusă în lucru. Dacă însă această fabrică sau laborator este unul sfințit, îți va scoate sfinte vase – fie ele de lut sau de fier sau de argint sau de aur.

Important în această pildă este cum a prins Părintele Paisie gândul lui Hristos, într-un fel care uimește. Așa cum Hristos vedea totdeauna punctul de plecare, cauza primă care declanșa binele ori răul, tot așa Părintele își focaliza atenția în acea direcție, fapt care-i oferea o înrâurire imediată asupra noastră, cei ce-l ascultam, dându-ne o orientare dreaptă și punându-ne pe gânduri.

Obișnuia totdeauna să vorbească în pilde. Îmi spunea odată: „Cred unii că aș fi sfânt, fără să știe, dragii de ei, că nu-s decât o cutie de tablă”. Firește că, după logică, nu puteam să fiu de acord, și-l descoseam: „Cum, adică, să fiți o cutie de tablă?! Eu mă gândeam că dacă Părintele Paisie, cu harismele pe care le are, nu-i decât o cutie de tablă, atunci ce mai suntem noi, care credeam că suntem totuși ceva?…”. Așa că m-a încredințat de cele ce vrea să spună dându-mi ca pildă cutiile de conserve (de pește sau alte alimente) care se găseau mereu în preajma chiliei lui: „Iată, așa cum este cutia aia de conservă, sunt și eu. Am grijă ca în fiecare dimineață, când iese Soarele, s-o întorc spre soare; și, în lumina soarelui, iau aminte că am multe puncte întunecate și necurății, pe care le curăț cu pocăința și cu spovedania. Iar în ziua următoare oglinda asta este mai curată, și văd în ea mereu alte și alte necurății. Deci oamenii văd lumina care se reflectă din cutia asta de conservă și, văzând prin ea soarele, cred că soarele sunt eu. Însă nu sunt eu soarele, ci sunt cel ce primește lumina soarelui. Eu nu fac decât să am grijă s-o curăț, după ce mai întâi o întorc încontinuu spre soare”.

Prin asta voia să spună că, din clipa când mă trezesc, îmi întorc continuu și ființial mintea – care este guvernatorul existenței omului, și cea care primește gândul rău ori bun (după cum spune și Sfântul Grigorie Teologul) – spre Hristos, Cel ce „luminează pe tot omul venind în lume” cf. Ioan 1:9. Această Lumină nezidită este cea care, în cazul meu, mă luminează să-mi văd starea. Și, văzând-o, mă căiesc cu adevărat, fiindcă îmi văd necurăția, și prin lucrarea tainică a Bisericii, adică prin Tainele ei de-Dumnezeu-săvârșite, mă pocăiesc, mă spovedesc, curăț necurăția și fac să lucească acel „după asemănare” Facere 1:26 din om. Deci Părintele nu avea mândrie, ci un realism smerit: nu zicea că nu are Lumina lui Dumnezeu, ci că nu este a lui și, mai mult, că Lumina îi este spre curățire, fiindcă îi scotea la iveală necurăția prin puterea Bisericii, a Tainelor, iar nu prin puterea lui. El avea doar pornirea și duhul neadormit, adică mintea ațintită spre Lumină, iar toate celelalte, spunea el, le face harul lui Dumnezeu. Până și paza acestei comori a curăției este tot o lucrare a lui Dumnezeu, fiind de ajuns ca noi să păstrăm această atenție a minții, atenție care se pune în lucrare prin Rugăciunea minții.

Când îi spuneam că ne fuge mintea în timpul Rugăciunii, ne învăța că asta se întâmplă pentru că mintea este nedeprinsă, că simțurile noastre duhovnicești sunt nedeprinse, sunt lipsite de nevoință, și ceea ce putem face este ca, de fiecare dată când observăm că gândul nu ne este la Dumnezeu, să-l îndreptăm iarăși, cu smerenie, spre El. Aceasta înseamnă „rugăciune lucrătoare”. Astfel, atenția și rugăciunea se păstrează în lucrare douăzeci şi patru de ore pe zi – pe viață, am zice, indiferent dacă noi avem puterea de-a o face. Dacă nu putem, nu trebuie să ne descurajăm, ci doar să recunoaștem că mintea noastră e prost învățată, iar prin această aducere a minții la Dumnezeu iarăşi și iarăşi se vor îndrepta toate alunecările dinainte și vom putem înainta duhovnicește cu adevărat.

Sursa: Familia Ortodoxă

Sf. Siluan Athonitul - Voia Domnului sau voia mea? / Sensul vieții

Cand sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul insusi incepe sa-l calauzeasca si sufletul este invatat in chip nemijlocit de Dumnezeu, in vreme ce inainte era povatuit de invatatori si de Scripturi. Dar rareori se intampla ca invatatorul sufletului sa fie Domnul insusi prin harul Duhului Sfant, si putini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vietuiesc dupa voia lui Dumnezeu.

Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie.

Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele".

Iata ca de multi ani bolesc de dureri de cap, greu de indurat dar folositoare, pentru ca prin boala sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.

Dar iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si mancand, am inghitit un os de peste care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange". Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.

Lucrul cel mai pretios pe lume e sa cunoastem pe Dumnezeu si sa intelegem, macar in parte, voia Lui.

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nuintristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau.

O, Doamne, fa ca prin puterea harului Sfantului Duh sa vietuim dupa sfanta Ta voie. Cand harul e cu noi, mintea noastra e puternica; dar cand pierdem harul, atunci vedem neputinta noastra; vedem ca fara Dumnezeu nu putem nici macar gandi ceva bun.

Milostive Dumnezeule, Tu stii neputinta noastra. Ma rog Tie: da-mi duh smerit pentru ca, dupa milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vietui dupa voia Ta si-i descoperi toate tainele Tale, dandu-i sa cunoasca cat de nesfarsit ne iubesti.

Cum stii daca vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu? Iata un semn: daca te intristezi pentru un lucru oarecare, inseamna ca nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumnezeu, chiar daca tie ti se pare ca vietuiesti dupa voia Lui.

Cine vietuieste dupa voia lui Dumnezeu, acela nu se ingrijeste de nimic. Si daca are nevoie de vreun lucru, se preda pe sine insusi si lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Si chiar daca nu-l dobandeste, ramane la fel de linistit, ca si cum l-ar avea. Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtuna, nici de talhari, de nimic. Si orice i s-ar intampla, el spune: "Asa i-a placut lui Dumnezeu". Daca e bolnav, gandeste: "inseamna ca am nevoie de boala, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o". Si asa se pastreaza pacea in suflet si in trup.

Cine-si face griji pentru sine insusi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui sa aiba pace in Dumnezeu. Dar sufletul smerit se preda voii lui Dumnezeu si vietuieste inaintea Lui cu frica si iubire: cu frica, ca sa nu intristeze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, caci sufletul stie cat de mult ne iubeste Domnul. Lucrul cel mai bun este sa te predai voii lui Dumnezeu si sa induri intristarile cu nadejde. Iar Domnul, vazand intristarea noastra, nu ne va da niciodata peste puterile noastre.

Dar daca intristarile noastre ne par mari, aceasta inseamna ca nu ne-am predat inca voii lui Dumnezeu. Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu intru toate si se odihneste in El, pentru ca stie din experienta si din Sfanta Scriptura ca mult ne iubeste Domnul si vegheaza asupra sufletelor noastre, ca toate sa se faca vii prin harul Sau in pace si iubire.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se intristeaza de nimic, chiar daca ar fi bolnav, sarac si prigonit. Sufletul stie ca Domnul poarta grija de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului da marturie Duhul Sfant, pe Care sufletul il cunoaste. Dar cei mandri si neascultatori nu vor sa se predea voii lui Dumnezeu, fiindca le place sa-si faca voia lor, lucru atat de vatamator pentru suflet.

Marele Pimen zicea: "Voia noastra este zid de arama intre noi si Dumnezeu si nu ne lasa sa ne apropiem de El sau sa vedem mila Lui".

Intotdeauna trebuie sa cerem de la Domnul pacea sufletului ca sa implinim mai usor poruncile Domnului; fiindca Domnul iubeste pe cei ce se straduiesc sa implineasca voia Lui si astfel ei afla mare odihna in Dumnezeu.

Cel ce implineste voia lui Dumnezeu e multumit de toate, chiar daca e sarac, bolnav sau se chinuie, pentru ca il veseleste harul Domnului. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh de mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.

Chiar daca e asa, nu te mahni, ci straduieste-te cu tarie sa-ti pui nadejdea in Dumnezeu si cere de la El duh smerit; si atunci cand vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, il vei iubi si-ti vei gasi odihna, chiar de vei avea intristari. Sufletul care are smerenie isi aduce aminte intotdeauna de Dumnezeu si gandeste asa: "Dumnezeu m-a facut, a patimit pentru Mine, imi iarta pacatele si ma mangaie, ma hraneste si poarta de grija de mine. De ce sa-mi fac atunci griji sau de ce sa ma tem, chiar daca m-ar ameninta moartea?"

Domnul povatuieste orice suflet care se preda pe sine voii lui Dumnezeu, fiindca El a zis: "Cheama-Ma in ziua necazului si te voi izbavi, si tu Ma vei preamari" (Ps 49,16). Orice suflet tulburat de ceva trebuie sa intrebe pe Domnul, si Domnul il va povatui. Si aceasta mai cu seama in ceas de nenorocire si tulburare; de obicei, insa, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindca acest lucru inseamna smerenie.

Bun lucru e a ne invata sa vietuim dupa voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul ramane neincetat in Dumnezeu si are mare odihna; si din aceasta bucurie omul se roaga ca tot sufletul sa cunoasca pe Domnul; sa cunoasca cat de mult ne iubeste si cu cata bogatie ne da Duhul Sfant Care veseleste sufletul in Dumnezeu.

Si atunci sufletul e in intregime drag, pentru ca e in intregime al lui Dumnezeu. Domnul Cel Milostiv il povatuieste pe om ca trebuie sa indure intristarile cu multumire. in toata viata mea n-am murmurat o singura data pentru intristari, ci le-am primit pe toate din mainile lui Dumnezeu ca pe un leac mantuitor si am multumit intotdeauna lui Dumnezeu, si de aceea Dumnezeu mi-a dat sa indur cu usurinta toate intristarile.

Toti oamenii pe pamant indura inevitabil intristari si, desi intristarile pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neindurat si ii intristeaza, si aceasta pentru ca nu vor sa-si smereasca sufletul, nici sa se predea voii lui Dumnezeu. Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul insusi ii calauzeste cu harul Sau, si ei indura totul cu barbatie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc si impreuna cu Care vor fi preamariti in veci.

Pe pamant nimeni nu poate scapa de intristari, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le indura cu usurinta. El vede intristarile, dar nadajduieste in Domnul, si intristarile trec.

Cand Maica Domnului statea la picioarele crucii, intristarea ei era necuprins de mare, pentru ca ea il iubea pe Fiul ei mai mult decat isi poate inchipui cineva. Si noi stim ca cine iubeste mult, acela si sufera mult. Dupa firea omeneasca, Maica Domnului n-ar fi putut indura intristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si Duhul Sfant a intarit-o si i-a dat puterea de a indura aceasta intristare.

Si mai apoi, dupa inaltarea Domnului, Ea s-a facut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mangaiere in intristari.Domnul a dat pe pamant pe Duhul Sfant si cel in care Acesta viaza simte in el raiul. Vei zice poate: "De ce nu este si in mine un asemenea har?" Pentru ca nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci traiesti dupa voia ta.

Priveste pe cel ce-si iubeste voia sa proprie; n-are niciodata pace in suflet si e mereu nemultumit: "Asta nu e asa, asta nu e bine". Dar cel ce s-a predat pe sine insusi in chip desavarsit voii lui Dumnezeu, acela arerugaciunea curata in sufletul lui, iubeste pe Domnul, si toate ale lui sunt dragi si placute.

Asa s-a predat lui Dumnezeu Preasfanta Fecioara: "Iata roaba Ta. Fie mie dupa cuvantul tau!" (Lc 1, 38). Daca am spune si noi asa: "Iata robii Tai, Doamne. Fie noua dupa cuvantul Tau", cele spuse de Domnul si scrise de Duhul Sfant in Evanghelie ar ramane in sufletele noastre si atunci lumea intreaga s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu si cat de minunata ar fi viata pe intregul pamant. Dar, desi cuvintele Domnului se aud de atatea veacuri in intreaga lume, oamenii nu le inteleg si nu vor sa le primeasca. Dar cine traieste dupa voia lui Dumnezeu, acela va fi preamarit in cer si pe pamant.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupa numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu il ajuta sa ramana intotdeauna in rugaciune. Chiar daca lucreaza sau vorbeste, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru ca s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu si pentru aceasta Domnul il are in purtarea Sa de grija.

O traditie spune ca, in drum spre Egipt, Sfanta Familie a intalnit un talhar, dar acesta nu le-a facut nici un rau, ci, vazand Pruncul, a spus ca daca Dumnezeu S-ar intrupa, n-ar fi mai frumos decat pruncul acesta; si i-a lasat sa mearga in pace.

Lucru uimitor: un talhar, care de obicei ca o fiara nu cruta pe nimeni, nu a necajit, nici nu a suparat Sfanta Familie. La vederea Pruncului si a blandei Sale Maici, sufletul talharului s-a inmuiat si a fost atins de harul lui Dumnezeu. Asa s-a intamplat si cu fiarele salbatice care la vederea sfintilor mucenici sau a barbatilor cuviosi se faceau blande si nu le faceau rau. Chiar si demonii se tem de sufletul bland si smerit, care-i biruie prin ascultare si rugaciune.

Alt lucru uimitor: talharului i s-a facut mila de Domnul-Prunc, dar arhiereii si batranii L-au predat Iui Pilat sa-L rastigneasca. Si aceasta pentru ca ei nu se rugau si nu cereau de la Domnul sa-i povatuiasca ce si cum sa lucreze.

Astfel, adeseori ocarmuitorii si oamenii mari vor binele, dar nu stiu unde este; nu stiu ca este in Dumnezeu si ca li se da de la Dumnezeu. Intotdeauna trebuie sa ne rugam ca Domnul sa ne po-vatuiasca ce anume trebuie sa facem, si Domnul nu ne va lasa sa ratacim.

Adam n-a avut intelepciunea sa intrebe pe Domnul despre rodul pe care i l-a dat Eva, si pentru aceasta a pierdut raiul. David n-a intrebat pe Domnul: "Este bine oare sa iau pe femeia lui Urie?" si a cazut in pacatul uciderii si al preacurviei. Asa si toti sfintii care au pacatuit, au pacatuit pentru ca n-au chemat pe Domnul sa-i ajute si sa-i povatuiasca. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: "Cand vorbeam dupa mintea mea, se intampla sa gresesc".

Dar sunt si greseli fara pacat care vin din nedesavarsirea noastra; le vedem chiar si la Maica Domnului. in Evanghelie se spune ca atunci cand a parasit Ierusalimul impreuna cu Iosif, ea credea ca Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscutii; Si abia la capatul a trei zile de cautari L-au gasit in templu vorbind cu carturarii (Lc 2,44).

Astfel, numai Domnul stie toate, noi insa, oricine am fi, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne povatuiasca si sa intrebam pe parintele duhovnicesc, ca sa nu gresim.

Duhul lui Dumnezeu povatuieste pe toti in chip deosebit: unul se linisteste (vietuieste in isihie) in singuratate, in pustie, altul se roaga pentru oameni; altul e chemat sa pastoreasca turma cuvantatoare a lui Hristos; altuia i s-a dat sa propovaduiasca sau sa mangaie pe cei ce sufera; altul slujeste pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfant si toate sunt date in grade diferite: unuia treizeci, altuia saizeci, altuia o suta (Mc 4, 20).

Daca ne-am iubi unii pe altii intru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arata prin Duhul Sfant multe lucruri minunate si ne-ar descoperi mari taine.

Dumnezeu - o iubire de care nu te poti satura.

Mintea mea s-a oprit in Dumnezeu si am incetat sa scriu...

Cat de limpede imi este ca Domnul ne conduce. Fara El n-am putea nici macar gandi binele; de aceea trebuie sa ne predam cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindca Domnul ne calauzeste.

Toti ne chinuim pe pamant si cautam libertatea, dar putini sunt cei ce stiu in ce anume sta libertatea si unde se gaseste ea. Si eu doresc libertatea si o caut zi si noapte. Am inteles ca ea este la Dumnezeu si e data de Dumnezeul inimilor smerite care s-au pocait si si-au taiat voia proprie inaintea Lui. Celor ce se pocaiesc Domnul le da pacea Lui si libertatea de a-L iubi. Si nu e nimic mai bun pe lume decat a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele. In aceasta isi gaseste sufletul odihna si bucuria.

Sursa: Ortodoxia Tinerilor