Fapta buna este sufletul credintei crestine! / Sensul vieții

Motto: “Da cat poti da. De ai un ban, cumpara cu el cerul, nu pentru ca acesta este asa de ieftin, ci pentru ca Dumnezeu este asa de milostiv si iubitor.”

(Sfantul Ioan Gura deAur)

Viata fiecaruia dintre noi trebuie traita in spiritul iubirii si ascultarii de Dumnezeu, si al iubirii aproapelui, dupa pilda samarineanului cel milostiv. Astfel, cununa vietii crestinesti este impletita din laurii faptelor bune. Ele sunt dovezile harului divin si roadele credintei crestine. Cum creste arborele din radacini si fructele din ramurile lor, asa izvorasc faptele bune din credinta si din har. In faptele bune, avem certificatul prin care se adevereste Ortodoxia, una din conditiile mantuirii noastre. Niciuna dintre religiile lumii nu pune atata greutate pe valoarea faptelor bune, cum pune Crestinismul.

De la inceputul vestirii Evangheliei, Mantuitorul adreseaza ascultatorilor si ucenicilor Sai aceste cuvinte de indemn la fapte bune: “Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor ca vazand ei faptele voastre cele bune, sa mareasca pe Tatal vostru cel din ceruri.” (Matei 5, 16) Faptele bune preamaresc pe Dumnezeu inaintea oamenilor. Crestinul se aseamana cu lumina care arde si lumineaza. Menirea lui este sa inlature intunericul din jur si sa fie, pentru alti oameni, unealta binelui, fiinta in care sa se fericeasca si sa se proslaveasca Dumnezeu.

Tatal ceresc este Cel ce a gatit pentru noi faptele cele bune, pentru a umbla in ele, si tot El ne intareste si ne desavarseste in tot cuvantul si lucrul bun. Prin urmare, fapta buna este semnul ca traim in Hristos, fara de care nu putem face roade spre mantuire.

Fapta buna este sufletul credintei crestine. Nu poti spune nimic despre credinta ta, daca nu o arati in fapte. “Caci precum trupul fara de suflet este mort, asa si credinta fara de fapte, este moarta” (Iacov 2, 14-26). Cei ce cred in Dumnezeu, trebuie sa fie in frunte cu faptele bune, facute cu toata smerenia si iubirea, ca sa fie in toate desavarsiti. Faptele bune sunt arvuna mantuirii si insotitoarele noastre dupa moarte. Ele sunt jertfa cea bine primita inaintea lui Dumnezeu.

Omul fara fapte bune este ca pomul neroditor, este sterp si netrebnic. Vremea vietii prin care trecem ne da tuturor posibilitatea sa sporim duhovniceste, sa ne imbogatim moral si sa cunoastem fericirea daruirii, pentru ca: “Fericiti cei milostivi caci aceia se vor milui” (Matei 5, 7). Fapta buna devine astfel jertfa de daruire facuta din iubire pentru aproapele tau, hrana spirituala ce te inalta si te lauda inaintea lui Dumnezeu.

E drept ca, in privinta daruirii, sunt oameni ca de piatra; adica, dau numai loviti si cu sila, altii sunt ca buretele; adica dau numai presti; iar altii sunt ca fagurele; adica dau cu prisosinta si din toata inima; dau cum da pamantul - mai mult decat primeste, fiindca in el pui un bob si iese un spic. Fapta buna trebuie sa urmeze exemplul daruirii lui Dumnezeu, Care face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni.

Facerea de bine aduce nume bun si bucurie sarbatorilor. Multi dintre noi ne facem daruri, unii altora, fara sa cunoastem adevaratul sens al acestui gest. Ei bine, orice dar facut cuiva este rodul plin de iubire, in al carui prisos, lipsindu-ne pe noi, daruim celui de langa noi: parinti, frati, rude, prieteni, cunoscuti sau necunoscuti.

Nu trebuie uitat faptul ca, din dulceata milosteniei au gustat si Sfintii Parinti, cei cu ale caror rugaciuni mijlocim la Hristos. Toti si-au incununat viata cu fapte bune, prin ele arvunindu-si mantuirea. Sfantul Ierarh Nicolae atat de iubit de noi toti, Sfintele cuvioase Parascheva si Filoftea, sunt exemple de urmat pentru noi in urcusul nostru duhovnicesc.

Asfel, daca unul dintre Sfinti ar fi intre noi, si s-ar desprinde dintr-o icoana acum, iata ce ne-ar invata: ne-ar vesti Evanghelia faptelor bune, Evanghelia milosteniei si darniciei. Ne-ar vesti, cu cuvintele si cu exemplul vietii lui de indreptator al credintei, de chip al blandetei si de invatator al infranarii, Evanghelia faptelor indurarii sufletesti si trupesti, caci: “Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorand de la Tine, Parintele Luminilor, si Tie slava si multumita si inchinaciune inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in veci vecilor. Amin!” (Rugaciunea Anvonului – de la Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur).

Sursa: Părintele Marius

Infatigabilii atei țintesc inima credinciosului

Undeva, în „Cugetări”, Blaise Pascal scrie așa: ”Ceea ce oamenii prin marea lor înțelepciune nu reușesc să cunoască, religia îi învață pe copii”.

Să ne luăm după domnul Pascal sau după domnii Moise și Cernea? Eu, unul, aleg fără să ezit: Pascal. Și sînt conștient că trăiesc niște vremuri în care preferința pentru Pascal în dauna grupului Moise&Cernea s-ar putea să atragă asupra bietului meu cap fulgere și tunete. Admit, puțin surprins dacă mi se permite, că ar putea exista oameni care să nu dea două parale pe marele francez și să prețuiască pe neobosiții activiști români. Mai nou, cei doi și, poate, alți cîțiva vor să redeschidă frontul luptei împotriva orei de religie. De fapt, vor să-l permanentizeze. Supărați că, anul trecut, părinții și elevii au decis categoric că vor să se predea religia în școli înscriindu-se la aceste ore, activiștii atei vor să se repete episodul în fiecare an de-acum înainte. Poate, poate... Au, se vede treaba, chef de campanii, confuntări și eroism civic; demonul ateismul nu-i lasă liniștiți nici o clipă. Folosind chițibușuri de prin acte normative de rang secund, ei ar vrea ca opțiunea elevilor pentru ora de religie să nu se facă o singură dată, cînd elevul se înscrie într-o școală, ci în fiecare an. Precizînd că legea lasă loc, firesc, schimbării de opțiune - adică, un elev înscris la religie se poate retrage ulterior, după cum un elev care nu a optat pentru religie la înscrierea în școală, o poate face mai apoi - nu poți să nu constați că acești oameni vor să aibă, în fiecare toamnă, cîte o treabă. Par deciși să înceapă o luptă de gherilă, în care să spere și să raporteze ca victorie fiecare scădere de jumătate de procent a proporției celor care optează pentru ora de religie. O luptă pas cu pas, om cu om. Mă întreb, doar, dacă tenacitatea lor nu și-ar fi putut găsi alte întrebuințări mult mai utile, dar fiecare este liber să se investească acolo unde crede că-și află împlinirea.

Ateii militanți, nervoși din fire, nu obosesc niciodată să atace Biserica lui Hristos. Ar ataca ei și sentimentul religios al fiecărui credincios, dar acolo este mult mai dificil de ajuns. Le este, desigur, mai ușor să se repeadă la instituții, căci ele greșesc adesea, sînt obiectivate social prin oameni mai mult sau mai puțin păcătoși, mai proști sau mai deștepți, mai buni sau mai răi. În plus, percepția publică asupra instituțiilor este, în genere, ușor manipulabilă. În sufletul credincioșilor, însă, e mai greu să ajungi. Vînătoarea împotriva lui Hristos continuă pe străzile cetății, însă ajunge foarte greu în locul în care Dumnezeu trăiește cu adevărat - în inima credincioșilor Săi. Așa că potul cel mare, adică inima, se țintește pe căi ocolite.

Cum poți spera să produci omul care va ajunge să respingă și să disprețuiască religia? Cea mai bună metodă să faci pe cineva să disprețuiască cuvîntul lui Dumnezeu este să-l faci cumva să nu-l audă niciodată, arătîndu-i omului că poate trăi un gen de existență și fără să știe de Dumnezeu - asta vor cei care se opun predării religiei în școli. Cu cît știi mai puțin despre cuvîntul lui Hristos, cu atît ai șanse mai mari să-l socotești inutil sau, măcar, anacronic. Nu-i așa că poți să mănînci, să te îmbraci, să te înmulțești, să cîștigi bani, să votezi și să pleci în vacanțe fără să pomenești măcar o singură dată pe Domnul? Păi, atunci, înseamnă că n-ai nevoie de El. Vezi, e anacronic! Și cum putem realiza țelul de a ține oamenii departe de Dumnezeu? Simplu: ținîndu-i de mici departe de El. Un copil căruia nimeni nu-i explică ce înseamnă Dumnezeu are toate șansele să devină ateu - cred militanții necredinței. Între noi fie vorba, această convingere dovedește că ateii militanți au grave carențe de cunoaștere a felului în care Dumnezeu lucrează în lume, dar e treaba lor.

Militînd împotriva orelor de religie, de fapt, ateii nu luptă pentru nici un fel de drept al omului sau pentru vreo libertate încălcată, ci pentru sporirea rîndurilor propriului trib. Este, desigur, legitim - orice organizație, orice mișcare vrea să-și asigure un viitor. Și orice viitor al unei organizații sau al unei mișcări se construiește pe seama unor copii. Întrebarea este dacă prețul ce se cere a fi plătit pentru ca ateii să-și sporească numărul merită să fie plătit. În acest caz, prețul este necunoașterea, ignoranța.

În mintea ateilor, școala trebuie să abdice de la misiunea ei esențială de dragul necredinței lor. Toți sîntem de acord că școala trebuie să dezvăluie copilului în chip cît mai echilibrat lumea în care trăiește. Și trebuie să fii orb să nu vezi cît de importantă este religia pentru lumea în care trăim - pentru istoria ei și pentru prezentul ei. Să ceri școlii să nu spună nimic copilului despre religie înseamnă să ceri școlii să ascundă copilului aspecte esențiale ale lumii pentru care, teoretic, îl pregătește. Cît de echilibrat poate școala povesti unui copil de român despre România, dacă îi ascunde că peste 80% dintre locuitorii țării sale se declară credincioși într-o formă sau alta și nu-i explică acelui copil în ce constă credința conaționalilor săi?

Autor: Sever Voinescu

Preluat de pe EVZ

Credinta si Cultura Azi. Etica memoriei. Memoria ca datorie / Prin cele ce se văd

Părintele Arsenie (Muscalu): Căile către smerenie

foto: Anca Larisa (OrthPhoto)

– Părinte, ați spus că avem nevoie de credinţă, smerenie şi dragoste. Ce ar trebui să facă omul ca să se smerească? Ni se spune: smereşte-te! Dar cum să te smereşti?

– Sunt tot felul de nuanţe aici, de la om la om. Părinţii ne spun, sigur, Avva Dorothei ne vorbeşte despre calea ce duce la smerenie. Smerenia în sine e de necuprins, de neînţeles cu mintea, fiind dumnezeiască. Dar Părinţii vorbesc despre o cale ce duce la smerenie. Avva Dorothei spune despre trei lucruri. Zice despre rugăciune: cultivând rugăciunea, silindu-ne fiecare, după dragostea lui, după credinţa lui, să cultivăm rugăciunea, să ne rugăm, în chip firesc se sădeşte în noi smerenia, pentru că în rugăciune ţii vie conştiinţa faptului că binele îţi vine de la Izvorul binelui, că nu eşti tu Izvorul binelui. Tu te legi de Izvorul binelui, și atunci nu-ţi mai atribui anumite lucruri, ci ai conştiinţa vie că binele îţi vine din Izvorul binelui, prin rugăciune.

Apoi spunea, iară: în relaţia cu aproapele să nu te înalţi faţă de nimeni. Şi un alt lucru, în cele ale vieţii, „osteneala trupească” zic ei – adica si cele trupesti cumva ajuta la smerenie. Să spun cum am înţeles eu lucrul acesta. Pentru un şofer, de exemplu, o stare de suflet are când e la volanul unui Jeep, şi alta este când ar fi la volanul unui Trabant, dacă ar mai circula azi un Trabant de pe vremuri. Adică şi lucrul smerit te smereşte. Nu-i obligatoriu, nu reducem smerenia la asta. Că poţi să te mândreşti, să găseşti o cale de-a te mândri chiar şi când conduci un Trabant. Dar totuşi Părinţii ne dau o înţelegere: lucrurile simple, nu lucrurile strălucitoare. Să avem atragere către lucrurile modeste ale vieţii – în îmbrăcăminte, în purtare, în toate, lucrurile simple te ajută.

Dar Părinţii spun că acestea sunt căi către smerenie: Rugăciunea, a nu te înălţa faţă de aproapele şi a merge către lucrurile smerite ale vieţii. Dar smerenia în sine este de nedefinit, de neînţeles. Smerenia… Sfântul Ioan Scărarul, într-un text atât de frumos, încearcă să cuprindă în cuvânt, şi apoi concluzionează că este neputincios cuvântul în a surprinde ce înseamnă smerenia. Şi ştiţi că la Avva Dorothei e şi discuţia Avvei Zosima cu un filosof, care filosof îi spune Avvei Zosima: „Cum poţi să spui despre tine că eşti păcătos?! (adică: cum te poţi smeri?) Dar tu nu vezi că eşti sfânt?! Tu nu vezi că lucrezi poruncile?!”. Şi Avva Zosima nu ştia ce să-i spună, şi-i zice doar atât: „Nu mă suci pe mine, că eu așa sunt!”. Avva Dorothei însă a găsit şi un răspuns pentru filosof, care l-a şi mulţumit pe filosof. Şi Avva Dorothei i-a răspuns în felul acesta:

„Aşa cum, deprinzând o meserie, nu poţi să surprinzi momentul și să spui: în momentul ăsta am deprins-o – croitoria, nu poţi să zici «în momentul ăsta am deprins-o» –, ci stai lângă un meşter și, stând lângă el, încercând, greşind, la un moment dat constaţi că stăpâneşti meseria, aşa şi aici, din lucrarea poruncilor, în chip firesc se naşte în suflet smerenia”.

În porunci este ascuns Hristos. Prin strădania de împlinire a poruncilor, de atragere către dorinţa de a-L urma pe Hristos, la un moment dat omul descoperă că însuşirile lui Hristos i se comunică şi lui. Iar Hristos este smerit.

“Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29)

Adevărata smerenie și falsa smerenie

Am zis lucrul acesta pentru că unii oameni, nu ştiu cum să spun… e mult spus că se automutilează construindu-şi comportamente „smerite”. Tot aşa, încercând să-şi construiască smerenia cu mintea şi cu propria simţire. Nu se poate asta. E ceva foarte fals, e ceva care sună fals şi poate să devină foarte vătămător. E ca un om care îmbracă o haină care nu i se potriveşte. Şi vezi că-l strânge acolo, îi stă urât în partea aia, nu merge aşa. Și omul din afara Bisericii te simte. De-aceea mulți zic că oamenii de la biserică sunt mai răi. E mai greu să te înţelegi cu ei. O doamnă spunea la un moment dat că, atunci când s-a apropiat de Biserică, s-a simţit bine la început, dar după vreo doi-trei ani a zis: „Simt nevoia să-mi caut prietenii de dinainte de Biserică. Pentru că pot cu aceia să vorbesc normal. Aceştia din Biserică, când vreau să le spun ceva firesc, îmi livrează reţete duhovniceşti. Îmi vorbesc în sentinţe, în parabole ale Sfinţilor Părinţi. Eu vreau să vorbesc cu omul, simplu, firesc”. Şi i-am dat dreptate. Dar m-aş fi bucurat şi să fie mai înţelegătoare.

– Nu că sunt rele parabolele şi sentinţele, ci ele nu exprimă viaţa lăuntrică…

– Și omul are dreptate, în sensul că simte că acela şi-a pus o haină care-i stă rău. Nu i se potriveşte, e strâmtă, nu-i cade bine. Şi omul tocmai asta are tendinţa să respingă – căci parabola e bună, cuvântul de la Sfântul Părinte este bun, este frumos. Aşa și cu smerenia: una-i un produs de firmă şi una-i contrafăcut! – nu poţi s-o contrafaci, s-o fabrici.

Aşa zic Părinţii, că dacă în sufletul nostru se trezeşte dorul după Hristos, într-o oarecare măsură Îl cunoaştem, ne întâlnim cu El. Dar, de fapt, El ne caută mai întâi de a-L căuta noi pe El. De acolo se naşte în suflet dorinţa de a-I păzi porunca. În strădania de împlinire a poruncii – în poruncă fiind Hristos ascuns –, El ni se comunică. Şi de la El primim smerenia, că este o însuşire a Lui. Smerenia autentică, adevărată. Încă Sfântul Siluan zice că smerenia lui Hristos este de neatins. Smerenia prin care ne socotim mai răi decât toţi este smerenia ascetică, smerenia în care este prezent, într-o pondere mai mare cumva, efortul omenesc, demersul omului către Hristos – e adevărat, binecuvântat de Hristos acest efort. Dar smerenia lui Hristos Însuşi, care este fiinţială, este de neajuns pentru om: însetează omul după ea şi nu-i ajunge o viaţă pentru a o dobândi. Este smerenie fiinţială.

Gheronda Iosif Vatopedinul - Nu există credinţă fără curaj / Cuvinte despre bărbăția duhovnicească (17)

Domnul nostru atrage atenţia, aşa cum am menţionat mai sus, că „toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.

Se cuvine să ne referim mai pe larg la curaj, deoarece acesta este puterea noastră practică. Prin credinţă recunoaştem viitoarea noastră restaurare şi nemurire. Împreună cu aceasta însă este necesara nevoinţa şi mărturisirea noastră practică.

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi diavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, Care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o consideram îndatorire.

Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un „avocat”: „Iată! : Eşti un călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”

Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa „avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.

De vreme ce lupta pentru pocăinţă are, într-adevăr, multe aspecte, iar împotrivirile sunt multiple, este firesc, din pricina patimilor şi a obişnuinţelor, care încă există şi lucrează, să se facă greşeli. Atunci diavolul îl prezintă pe Dumnezeu ca judecător şi, prin urmare, călcătorul de lege (omul) devine de acum răspunzător. Acesta încetează să mai aibă îndrăz¬neală către Dumnezeu, de vreme ce este trădător, şi în acest fel îşi pierde curajul şi zelul, ajungând să-l stăpânească apatia.

Părinţii noştri cei purtători de Dumnezeu, „cei ce bine s-au nevoit şi s-au încununat”, ne învaţă propria lor experienţă, care zdrobeşte viclenia şi perfidia satanică. încetăm astfel a-L considera pe Dumnezeu judecător, aşa cum prin înşelăciune ni-L prezintă vrăjmaşul. Îl vedem ca pe Părintele nostru, şi-i răspundem impostorului: „Mergi înapoia mea, satano! Nu am nevoie de avocat! Lui Dumnezeu l-am greşit, în faţa lui Dumnezeu mă apăr, Care S-a făcut om pentru mine, pentru ca să mă înfieze, iar pe tine să te desfiinţeze şi să te zdrobească. Niciodată nu mă voi teme de Tatăl meu, nici nu-L voi lepăda, nici nu-L voi trăda. Lipsa mea de cercare îmi pune piedică şi propria ta facere de rău. Pe aceasta o va desfiinţa Dumnezeu, prin harul Său, iar pe mine mă va răsplăti, pentru că pentru aceasta m-a hărăzit”.

Arătăm, prin cele ce am spus, modul în care nevoitorul trebuie să lupte şi să nu dea înapoi în diferitele lipsuri şi alunecări ce ni se întâmplă.

Sfârşitul pocăinţei este unirea noastră după har şi dar cu Dumnezeu Tatăl, îndumnezeirea însăşi. aşa cum Domnul nostru ne-o descrie. „Tu, Părinte. întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia să fie în Noi” (cf. Ioan 17, 21). În vreme ce forma ultimă a pocăinţei este ca cel ce se pocăieşte, oricât ar fi cedat prin nepăsarea sa, să ţină dreapta credinţă în Dumnezeu şi să nu lepede mărturisirea creştinească. faptul că ţine şi nu leapădă mărturisirea „cea întru Hristos” înseamnă că se află în starea şi în locul celor ce se pocăiesc. Iar Dumnezeu, prin harul Său, rămâne împreună cu el, aşteptând trezirea lui din întunericul deznădejdii.

Dumnezeiasca milostivire consideră această atitudine mărturisire şi, prin urmare, Dumnezeu, Care caută întoarcerea celor bolnavi şi neputincioşi, îl va trezi, de vreme ce nu a trădat „până în sfârşit” temeiul pocăinţei. Tema mântuirii noastre nu este o chestiune de schimb reciproc. Este o chestiune de credinţă şi mărturisire în Acela care îi mântuieşte în dar pe cei ce cred în El şi aşteaptă împreună-pătimirea şi iubirea Sa de oameni cea de negrăit.

 





(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sursă: Pemptousia



 



P​redica la Duminica a IX-a după Rusalii, Umblarea pe mare - Potolirea furtunii - Despre credință și îndoială / Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna

APOSTOLUL

Fraţilor, noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte. Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.

EVANGHELIA

MATEI 14, 22-34

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceea, corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe mare, s-au înspăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată, zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

 

Protos. Dosoftei​, Mănăstirea Putna: Despre credință și îndoială (Predica la Duminica a IX-a după Rusalii)

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte pe lacul Ghenizaretului are legătură cu alte două episoade din viaţa ucenicilor alături de Domnul. Primul episod se referă la potolirea unei furtuni pe mare. În capitolul VIII al Evangheliei de la Matei, versetele 23-27, ni se spune cum, în timp ce erau ucenicii şi Iisus în corabie, a început o furtună, „încât corabia se acoperea de valuri”. Mântuitorul dormea. Ucenicii se sperie şi Îl trezesc spunându-I: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Iisus porunceşte furtunii să înceteze şi aşa se întâmplă.

Al doilea episod este minunea în care cinci pâini şi doi peşti, înmulţite minunat de Mântuitorul Iisus Hristos, hrăniseră 5.000 de bărbaţi, împreună cu soţiile şi copii lor.

După această minune, Domnul Iisus îi trimite pe ucenici să treacă lacul, iar El merge să se roage singur. Pentru trimiterea ucenicilor, Sfântul Evanghelist Matei foloseşte verbul „a sili”: „Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie”. E lesne de înţeles de ce a trebuit să-i silească, căci, în chip normal, cine ar fi plecat de lângă Iisus după ce văzuse o minune atât de mare, precum a înmulţirii pâinilor? Dar rostul minunilor nu este să oprească viaţa în loc, ci să o îndrepte către sensul ei adevărat. Pe ucenici îi aştepta o nouă lecţie.

Şi iată că, în timp ce corabia este pe ape, porneşte furtuna, valurile o înconjoară şi o ameninţă cu scufundarea, iar pe ucenici cu moartea. Frica pune stăpânire pe ei şi le şterge din minte ceea ce tocmai se întâmplase. Căci dacă este să gândim strict raţional, nu ar fi avut nici un motiv de teamă: pe de o parte, o astfel de întâmplare mai păţiseră, când Domnul poruncise furtunii să se oprească şi se oprise, iar, pe de alta, cu doar câteva ore înainte avusese loc înmulţirea acelor pâini. Şi, tot dacă cineva ar fi gândit pur raţional, cum ar fi crezut că Cel în care se încredeau în ce priveşte viaţa veşnică, îi trimite, silit, într-o primejdie de moarte.

Dar frica, care apare în lipsa sau din împuţinarea credinţei, pune stăpânire pe suflet şi întunecă mintea, voinţa şi sentimentele.

Aflându-se ucenicii în această stare, Iisus vine şi li se arată: „Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare”. De întuneric, dar mai ales de spaimă, ucenicii nu au puterea să-L recunoască. Îi recunosc chipul, dar se sperie că Îl văd mergând pe ape: adică nu au puterea să înţeleagă că este firesc să meargă pe apă Cel care poate porunci furtunii să se oprească, Cel care înmulţeşte câteva pâini şi satură mii de oameni. Discernământul lor era aproape paralizat de frică. Încep să strige de spaimă. Şi, auzindu-i pe ei, parcă ne auzim pe noi în clipele grele ale vieţii, de deznădejde, cum strigăm şi ni se pare că strigăm „la pereţi”.

Mântuitorul le vine în întâmpinare: „Îndată le-a grăit lor Iisus, zicând: „Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi””. Aceste cuvinte, duhul lor, le-a dat nădejde, le-a alungat frica.

Sfântul Pentru, cel care Îl iubea cu înflăcărare pe Domnul, Îi cere: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”.

Este o îndrăzneală, căci nu era nevoie să meargă pe apă. Dar Dumnezeu ne lasă să ne exprimăm, nu ne tratează ca pe nişte obiecte care trebuie disciplinate. Mântuitorul îi răspunde: „Vino! Dacă asta vrei, dacă vrei să vii lângă Mine, căci mă iubeşti şi eşti nerăbdător să mă întâlneşti mai repede, vino, îţi dau şi ţie puterea să mergi pe apă”. Şi îi dă această putere, făcând şi cu el o minune:

„Şi coborându-se Petru din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus” ne spune Sf Evanghelist Matei.

Să nu uităm că Mântuitorul nu poruncise furtunii să se oprească, ca prima dată. Acum, să spunem aşa, era partea a doua a lecţiei cu furtuna pe mare: ucenicii trebuiau să înveţe să rabde necazul, să înveţe că în greutăţi se desăvârşeşte binele.

Şi cum merge Sfântul Petru pe apă, „văzând vântul tare, s-a înfricoşat şi a început să se scufunde”. Strigă la Mântuitorul: „Doamne, scapă-mă”, iar Iisus îi întinde mâna, îl apucă şi îi spune: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Iubiţi credincioşi, dacă nu am avea propria noastră experienţă despre cum cădem, am zice că este imposibil ceea ce s-a întâmplat: Petru merge pe apă, trăieşte această minune uriaşă, că nu se scufundă, dar se teme de bătaia vântului. Şi, din teamă, îl apucă îndoiala şi se desparte de puterea care îl ţinea pe apă – de ascultarea de Hristos care se afla la doi paşi de el.

Sfântul Petru nu se scufunda pentru că trupul său era mai greu decât apa. El se scufunda pentru că duhul lui se depărtase de ascultarea faţă de Dumnezeu prin îndoială. Când Mântuitorul îl ia de mână, frica şi îndoiala se risipesc din nou.

La fel se întâmplase cu toţi ucenicii, când Îl văzuseră pe Domnul: s-au speriat, deşi ar fi trebuit să se liniştească. Dar aşa se întâmplă de fiecare dată când apare necredinţa şi îndoiala: atunci apare şi lipsa de înţelegere, atunci ne comportăm fără nici o logică, atunci absurdul capătă putere pentru că noi îi dăm.

Atunci când suntem stăpâniţi de necredinţă ori de îndoială, putem să facem cele mai mari greşeli fără să sesizăm câtuşi de puţin ce rău facem şi, de asemenea, putem să ratăm şanse uriaşe ale vieţii noastre.

Această stare este unul dintre cele mai periculoase gânduri pe care le putem primi în mintea şi în sufletul nostru. Aparent nu este un păcat, căci nu săvârşim ceva rău. Dar ca să vedeţi cât de gravă este această stare, să comparăm cu un om care ziua, în amiaza mare, susţine că nu se vede nimic în jurul lui. Se poate vedea, dar el nu vede pentru că este bolnav.

Uneori această atitudine se manifestă ca o revoltă împotriva lui Dumnezeu şi aici aş vrea să dau un exemplu cutremurător. O femeie de origine greacă, care locuia în America, avea un copil mic. Într-o zi acesta s-a îmbolnăvit brusc şi, cu toate că a fost dus de urgenţă la spital, doctorii i-au spus că sunt neputincioşi. Starea lui se agrava cu fiecare minut care trecea şi nu ştia nimeni ce ar putea opri boala. Femeia, am spus că era de origine greacă, era un om credincios, din familie, obişnuit să se raporteze la Dumnezeu în diferite împrejurări ale vieţii. Ştia că, până la urmă, de la El este viaţa sau moartea. Şi, în durerea ei de mamă şi din dragostea pentru copilaş, în timp ce îl ţinea în braţe, s-a îndreptat către fereastra camerei unde era şi, uitându-se spre cer, cu o mână a făcut un semn ameninţător şi a spus: Să nu îndrăzneşti! Nu a cugetat prea mult la ce a făcut. Şi iată că, aşa cum pruncul se îmbolnăvise fără motiv şi era pe moarte, fără explicaţie, în scurt timp starea lui s-a îndreptat şi s-a însănătoşit fără vreo intervenţie a doctorilor. Au trecut anii şi aproape s-a uitat această întâmplare. Copilul ajunge un adolescent dar nu face chiar cele bune, ba din contră. Într-o zi mama sa aude la radio despre un atac tâlhăresc urmat de o confruntare între banda care organizase tâlhăria şi forţele de poliţie chemate acolo în care a fost omorât un tânăr din banda respectivă. L-a înmormântat, cu multă durere, şi credincioasă fiind s-a gândit ce se va întâmpla cu sufletul fiului ei. A ajuns la un părinte duhovnic şi, discutând îndelung, şi-a amintit acea întâmplare din copilărie. Părintele i-a explicat că Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, a vrut să ia atunci sufletul copilului, până să apuce să se strice de păcate. Dar cererea mamei, neînţeleaptă, dar cu tărie, fusese cea care schimbase drumul vieţii copilului. Mama a înţeles acum că greşise amarnic, ceea ce ar fi fost o durere pentru ea reprezentând, de fapt, o fericire pentru copil şi, prin urmare, şi pentru viaţa ei. Şi a înţeles că trebuie să facă pocăinţă şi pentru greşeala ei, şi pentru a ajuta sufletul fiului care trecuse dincolo într-o stare nepotrivită.

Aceasta se poate întâmpla când ne revoltăm împotriva a ceea ce credem că ar fi o nepurtare de grijă sau o greşeală a lui Dumnezeu.

Dar majoritatea dintre noi nu suntem, să spunem aşa, atât de îndrăzneţi, precum această mamă. Ne încearcă puţinătatea credinţei şi nu mai simţim că Dumnezeu nu mai este prezent în anume momente ale vieţii noastre şi, fără a ne revolta, acţionăm după cum credem noi că este mai bine. Această atitudine poate avea urmări chiar mai rele decât cea de dinainte. Pentru că dacă mama despre care am spus s-a certat, fără de minte, cu Dumnezeu, măcar şi-a amintit mai târziu de Aceasta şi a avut un loc de unde să reia ascultarea de El.

Dar atunci când pur şi simplu nu Îi cerem, nu Îi reproşăm nimic lui Dumnezeu, ci Îl ignorăm, căderea noastră poate să fie mai rea. Această ignorare înseamnă o acoperire a minţii şi a simţirii noastre cu o carapace foarte groasă, a bizuirii pe sine şi a însingurării, prin care nu dăm voie să pătrundă nici un fir de lumină de sus.

Singurătatea de care suferă astăzi mulţi oameni s-a născut din însingurarea faţă de Dumnezeu. Iată un exemplu:

A crea un om este cel mai măreţ act al lumii. Nimic nu se compară cu omul, şi mai ales cu sufletul unui om. Căci sufletul are scânteie de dumnezeire în el şi este zidit după chipul lui Dumnezeu. Şi ce au crezut în circa două miliarde de rânduri oamenii în ultimii 50 de ani? Că un prunc zămislit, un suflet zidit de Dumnezeu şi care aşteaptă să vadă lumina zilei este ceva care va aduce rău şi probleme. S-au îndoit că Cel care i-a dat viaţă se va îngriji şi de acest prunc şi au ales să-i curme viaţa. Vedeţi cât de absurdă este îndoiala? Cel ce se îndoieşte vede că Dumnezeu creează un suflet, ceea ce nimeni nu va putea vreodată să facă, dar crede că Dumnezeu nu va găsi o modalitatea ca acest copil să-şi ducă viaţa, atâta câtă este, pe pământ, aşa cum şi-au dus-o cei care s-au născut, pentru că părinţii nu au bani, ori nu au casă, ori sunt prea tineri, ori sunt prea bătrâni. Dar Dumnezeu nu ştie toate astea?

Să învăţăm, iubiţi credincioşi, că atunci când Dumnezeu ne cheamă, ne dă ceva de făcut, tot cea ar părea o piedică în calea chemării se va risipi. Noi atâta trebuie să facem: să nu ne îndoim de chemarea Lui, de puterea Lui de a ne duce până la capăt sarcina încredinţată. Este complet falsă această frică, căci Dumnezeu nu ne va lăsa la mijlocul drumului, ci ne va duce până la capăt. Diavolul însă se va strădui să ne înfricoşeze, fie la început, să nu pornim al drum, fie la sfârşit, când suntem foarte aproape de a izbândi, pentru a pierde toată osteneală. Vedeţi, pe Sfântul Petru l-a cuprins frica când mai aveam doar un pic, cât ai întinde mâna, până la Hristos.

Să nu ne înspăimântăm atunci când Domnul ne cheamă „Vino la Mine!”. Să nu ne înspăimântăm nici de valuri, adică de mulţimea greşelilor şi a patimilor, nici de chipul Lui, care ne pare cu totul imposibil de atins. Dacă îi spui unui copil: construieşte o rachetă care zboară în cosmos, el cu siguranţă nu va putea face nimic. Dar toate aceste rachete, pe care le vedem că pleacă de pe pământ, au fost construite de oameni, care şi ei au fost copii. Şi aceşti copii au fost învăţaţi de alţi oameni, cu neputinţele lor. Şi dacă avem încredere că din copii care astăzi au câţiva anişori, unii vor construi peste ani rachete mai performante ca cele de astăzi, de ce să nu avem încredere că Domnul ne va învăţa şi pe noi tot ceea ce nu ştim şi ne va ajuta să împlinim tot ceea ce ne pare imposibil?

S-a spus despre credinţă că este absurdă. Adevărul şi experienţa vieţii demonstrează că este exact invers: lipsa credinţei duce la absurd. Lipsa credinţei duce la lipsa oricăror răspunsuri din viaţa noastră, la lipsa răspunsurilor despre cele mai importante lucruri ale vieţii noastre: despre rostul nostru, despre dragoste, despre familie. Pe când credinţa dă posibilitatea obţinerii de răspunsuri şi a împlinirii. Niciunde nu scrie în Sfânta Scriptură „Crede şi nu cerceta”, ci îndemnul este „crede şi cercetează”. Lumina credinţei te va ajuta să afli rostul tău în viaţă, te va ajuta să-L afli pe Dumnezeu, te va ajuta să afli dragostea după care cu toţii tânjim. Necredinţa, în schimb, ne va scufunda în valurile patimilor, în întunericul singurătăţii şi al lipsei de sens. Pentru omul credincios totul are un sens, orice fir de iarbă este un cuvânt al lui Dumnezeu către om şi o treaptă către El, pentru omul necredincios nici măcar omul, dumnezeiasca făptură, nu reprezintă decât câteva kilograme de materie organică, fără sens. De aceea, pe acest om, pentru care Dumnezeu Fiul S-a întrupat, este gata de a-l ucide atunci când îi încurcă planurile. Căci, starea ultimă a bolii necredinţei este uciderea celuilalt şi uciderea de sine. Şi diavolul, atunci când ne prinde cu această boală, spre acestea ţinteşte.

Iubiţi credincioşi, să nu uităm niciodată că tot ceea ce este bine pentru un om este şi posibil de făcut. Dacă nu ar fi aşa, dacă binele ar fi imposibil, am avea un Părinte nedrept, care a pus un zid de netrecut între noi şi binele nostru, între noi şi fericirea noastră, şi a lăsat doar o fereastră prin care să vedem binele la care nu putem ajunge şi să ne pară rău. Dar Ortodoxia nu cunoaştem un astfel de Părinte, ci dimpotrivă. Părintele nostru este cel care a spus: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş dori să se aprindă.

Să nu uităm că necredinţa şi îndoiala duc la nefericire şi deznădejde. Şi unde este nefericire şi deznădejde, acolo este semn că ne-am îndepărtat de la credinţă şi încredere în Dumnezeu. Cel care nu crede în nimic, crede în el însuşi, în capacitatea minţii lui de a analiza lumea şi de a lua decizii. Adică se face pe sine un dumnezeu, se crede capabil să cuprindă cu mintea trecutul şi viitorul, pe el şi întreaga existenţă. Este o înşelare amarnică, pe care numai orgoliul o naşte şi voinţa de a nu asculta de nimeni o întreţine.

Însăşi credinţa este un dar de la Dumnezeu pe care îl dobândim prin încredere: Doamne, mă încred în Tine că îmi vei da credinţă, dă-mi! La fel şi încredinţarea că Dumnezeu nu ne va lăsa în anumite situaţii care par imposibile: Doamne, nu ştiu cum pot trece prin această problemă, dar Tu ştii. Luminează-mă şi dă-mi putere. Şi vom primi!

Cine se ţine, iubiţi credincioşi, ca „orbul de gard” de puterea lui Dumnezeu ajunge acolo unde puterea şi înţelepciunea lumească nu ajung. Puterea lui Dumnezeu l-a făcut pe Sfântul Petru să meargă pe apă, a făcut mai apoi să-i cadă lanţurile de la mâini şi să se deschidă uşile temniţei în care era închis pentru credinţă. Dar Domnul Hristos este nu numai biruitor peste materie, ci mai ales peste duh. Cu El, putem merge peste valurile patimilor sufleteşti, El poate să unească pe oameni acolo unde orice dragoste pare stinsă, El desface cătuşele celor mai rele patimi. Dar să avem încredere în El, să ne încredinţăm Lui, şi să nu rămânem la neputinţele noastre. Înţelept este omul care nu se bizuiește pe puterile sale, dar şi mai înţelept este cel ce nu se bizuiește nici pe neputinţele sale, adică nu se lasă mărginit de neputinţele şi de greşelile sale, văzându-le nu cade în deznădejde, ci se încrede în Dumnezeu că puternic este să-l elibereze de ele.

Şi aşa, cel ce nu se bizuiește pe puterile sale se eliberează de mândrie, iar cel ce nu se lasă covârşit de problemele sale se eliberează de deznădejde.

Iubiţi credincioşi, toată Biblia, toată învăţătura Bisericii nu este numai o ştiinţă a îmbunătăţirii sufleteşti. Ţinta ei este dragostea, sălăşluirea omului alături de Dumnezeu în veşnicie. Nu suntem buni de dragul de a fi buni, nu ne ferim de păcate, pentru a nu păcătui, ci pentru a iubi. Şi din izbânzi şi din căderi, principala stare pe care trebuie să o dobândim este cea exprimată de ucenici astăzi: „Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (Matei14.33)”. Dacă în încercări ne încredinţăm lui Dumnezeu izbândim; şi ştim că am izbândit cu puterea Lui; Îl cunoaştem mai bine şi cunoaştem mai bine cum lucrează. Acesta este rostul pentru care Dumnezeu sloboade ori îngăduie încercările, şi nicidecum acela de a eşua, ci de a înainta încă un pas înspre Hristos Domnul, înspre Dumnezeul nostru. Amin.

14.08.2011

"Lumea nu trebuie să stea în lâncezeală!" - Pr. Valerian de la Schitul Pătrunsa