Fragmente din România reală /3/ Copiii și fericirea părinților

Foto: Save the storks

Alexandra Nadane

În orice familie copiii sunt fericirea părinților. Aceștia împlinesc relația dintre cei doi soți și le dezvoltă capacitatea de dăruire și jertfă, care îi face să iasă dintr-un spațiu al eu-lui personal. Unii oameni pun alte priorități înaintea familiei și a copiilor: cariera, o situație financiară stabilă, o casă, în speranța că acestea vor contribui la realizarea unui univers fericit în care copilul pe care și l-au dorit va crește având tot ce îi trebuie.

Din acest motiv dau naștere unui singur copil, spunând că nu au cu ce să-i crească pe ceilalți. Calculul material devine una dintre justificările avortului, care pare fără drept de apel. Dar niciodată viaţa nu se măsoară în bani.

Viața, dragostea, căsătoria sunt mai mult decât o colecție de bunuri materiale puse în comun. Dacă suntem deschiși și sinceri să înțelegem cum stau lucrurile, în fața noastră se deschide realitatea, care ne descoperă o serie de adevăruri minunate.

Mai jos sunt descrise trei situații reale, întâmplate succesiv, la o distanță de timp relativ scurtă, care s-au alăturat firesc atunci când îi împărtășeam cuiva uimirea mea legată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

La scurt timp după ce a apărut Revista Pentru viață am ajuns într-o zi acasă și tata răsfoia un exemplar al ei. Am avut o discuție, din care rețin doar faptul că m-a întrebat de ce trebuie prezentate informații evidente, precum cele referitoare la faptul că în burtica mamei se află o viață și că avortul reprezintă încetarea unei vieți. I-am explicat eu câte ceva, dar nu părea foarte convins.

Peste câteva zile ajunge acasă într-o seară și era foarte îngândurat. A venit și mi-a povestit o discuție pe care o avusese în ziua aceea cu un coleg de serviciu. Colegul respectiv era foarte îndurerat de faptul că are tot ce îi trebuie, dar îi lipsesc foarte mult copiii. Motivul pentru care nu putea avea copii era că în tinerețe soția lui făcuse foarte multe avorturi ca să-și creeze o situație materială, să-și facă o carieră, în ideea că vor veni și copiii la „momentul potrivit”. Se pare că momentul pe care l-au ales ei era total nepotrivit. De fapt, era prea târziu. Unul dintre cele mai vizibile efecte ale avortului și-a făcut simțită prezența. Probabil mai erau și altele, dar pe acesta i l-a  spus tatălui meu cu tristețe: „Am făcut greșeala vieții mele și regret foarte mult. Să nu facă și alții ca mine.”

Azi dimineață am stat de vorbă două ore cu un prieten. După ce am vorbit despre problemele existențiale ale tinerilor, a ajuns, nu știu cum, să facă cu voce tare calcule referitoare la profesia pe care o va practica după terminarea facultății și la salariul destul de mic pe care îl va avea. Se gândea cum își va întreține o familie, câți copii ar putea crește cu banii respectivi, de parcă ar fi fost un schimb între apariţia copiilor şi contul său, iar în final a ajuns la concluzia că e cam greu să crești copiii în zilele noastre, așa că mai bine nu-i mai naști.

Numai că viața nu e un calcul pe care îl facem noi şi numai noi, și aici se sparge acest balon de săpun pe care și-l construiește omul. I-am dat exemple de familii cu mulți copii care se descurcă fără să aibă prea mulți bani, pentru că, până la urmă, asta nu ține de un standard, ci de modul în care sunt gestionați banii, de ceea ce înseamnă a avea, a împărţi şi a împărtăşi, a dărui şi a primi, a te mulțumi cu ce ai şi a mulţumi. La final a remarcat singur că acei oameni sunt fericiți pentru că dincolo de toate greutățile știu să se bucure unul de altul.

După-amiază mă plimbam prin oraș. Nu mă grăbeam, așa că eram atentă la locurile prin care treceam. La un moment dat am observat că în fața unei biserici, pe o bancă, stătea o mamă cu un copil în cărucior și îi dădea să mănânce o banană. M-am uitat la ei, mama mi-a zâmbit cu bunătate, iar copilul s-a uitat oarecum uimit din căruciorul care era cumva cu fața către mine. I-am privit puțin și după aceea m-am dus spre ei. I-am cerut voie mamei să mă joc puțin cu copilul. Era unul din cei mai ferciți copii pe care i-am văzut vreodată, fără să exagerez. M-a uimit bucuria, puritatea de pe chipul lui, și mai ales faptul că a vrut să stea în brațele mele, pentru că de obicei copiii plâng. Deși eram o persoană total străină m-a strâns în brațe tare-tare și timp de vreo 5 minute n-a mai fost nimeni decât eu cu el, îl învârteam, îl ridicam în sus, era fericit. Râdea și mă privea mereu în ochi. Era minunat, dar la un moment dat obosisem amândoi. L-am lăsat în cărucior și am întrebat-o pe mama care e explicația pentru felul lui de a fi. Mi-a zis că îl împărtășește des, că se roagă pentru el, că ea se spovedește, lucruri firești pentru o mamă care ține la sufletul copiilor ei.

După aceea am încercat să-i aflu povestea. Are 30 de ani, e căsătorită și are trei copiii pe care îi crește cu greutăți materiale. Se bucură de ei și are certitudinea că Dumnezeu le va purta de grijă. Mi-a plăcut liniștea pe care o avea, faptul că era împăcată cu ea însăși, cu oamenii, cu ce i-ar putea aduce ziua de mâine. Nu mi-a cerut nimic, mi-a spus doar că s-ar bucura dacă s-ar găsi cineva care să mai stea cu copiii ca să poată lucra. Îmi era atât de dragă că m-aș fi oferit eu...

Se spune că mult mai important decât problemele pe care le întâmpină omul în viață este modul în care le depășește. Avortul pare adeseori o soluție simplă, dar este un eșec pentru familie, pentru părinți, pentru copii. Soluția reală este asumarea responsabilității și acceptarea faptului că lucrurile nu depind doar de noi înșine, că e Cineva acolo sus care știe cu ce rost vin toate. Atunci, pe copil, dorit sau nedorit, aşteptat sau neaşteptat, sănătos sau cu probleme de sănătate, îl simţim ca ceea ce este totdeauna: un dar al vieţii, o viaţă dăruită lumii. Unic şi minunat, pentru noi şi pentru întreaga lume. Un dar a cărui naştere s-a încredinţat părinţilor. Atâta încredere are Dumnezeu în ei!