De
Jeannie Deangelis
Când eram mică, tatăl meu avea o vorbă: “Binele este tot bine chiar dacă nu-l face nimeni, şi greşeala e tot greşeală, chiar dacă toţi greşesc la fel.”
Acea mostră de înţelepciune m-a urmărit toată viaţa. Acum, ca adult, şi fiind
genul de om pentru care totul în viaţă se împarte în alb şi negru, sunt extrem
de tulburată de felul în care acest curent al relativismului a infestat reperele
morale ale societăţii în care trăim. După 34 de ani trăiţi ca un creştin ce
crede cu putere în cuvântul Bibliei, aflu că există oameni - de altfel, supuşi
greşelilor -, care se comportă de parcă ar fi dumnezei, provocând astfel foarte
multă suferinţă celor din jur.
Societatea modernă a cunoscut o evoluţie patologică până la punctul în care dreptul de a face ceea ce vrei a
ajuns să fie mai important decât a face ceea ce este corect să faci. Uciderea
pruncilor nenăscuţi s-a transformat în “dreptul
de a alege” iar sodomia stă ascunsă sub masca “drepturilor homosexualilor”.
Asupra noastră s-a abătut o dublă nenorocire,
pentru că Biblia spune clar: “Vai celor ce spun răului bine şi binelui rău,
celor ce iau întunericul drept lumină şi lumina drept întuneric, celor ce iau
amarul ca dulce şi dulcele ca amar.” Relativismul moral a oferit deja un “vai”,
celor ce refuză să vadă diferenţa dintre bine şi rău.
Cu treizeci de ani în urmă, am avut o discuţie
cu un adept al curentului relativismului moral. Tânărul era indignat de faptul că am îndrăznit să sugerez că
există valori morale absolute. Argumentul meu era că în Biblie scrie clar
faptul că oamenii cunosc în mod implicit diferenţa dintre bine şi rău,
arătând astfel că, fie că ne place sau nu, există standarde absolute de
moralitate. Ceea ce voiam să demonstrez era faptul că relativismul moral nu
reprezintă decât un efort al omului de a-şi reduce la
tăcere propria conştiinţă, şi de a-şi găsi scuze pentru firea păcătoasă care,
dacă n-ar avea cuvântul lui Dumnezeu ca metodă de constrângere, ar fi capabilă
să hărţuiască, să încarcereze şi să devoreze o altă fiinţă umană(canibalism).
Adeptul relativismului moral a continuat să-şi
susţină poziţia conform căreia nu ar exista valori morale absolute, iar
conceptele de bine şi rău ar fi relative, din multe puncte
de vedere. El pornea de la premiza conform căreia nu Dumnezeu sau celelalte
persoane, ci individul însuşi este cel în măsură să judece care este adevărul
lui personal. În acel moment l-am întrebat: “Asta
înseamnă că, dacă vecinul de vizavi ar molesta un copil şi ar simţi că
întreţinerea de relaţii sexuale cu un minor de 5 ani este un lucru acceptabil,
dumneata n-ai avea nimic împotrivă ca acel vecin să abuzeze sexual şi de copilul
dumitale?”
Adversarul meu îmi răspunde, bâlbâindu-se:
“Cred că aţi exagerat puţin”. Atunci l-am întrebat: “Vreţi să spuneţi că există un standard pentru bine şi rău, dar că
singura diferenţă este aceea că dumneata eşti cel ce stabileşte nivelul acelui standard?”
În urma acestei întrebări, preţ de două secunde, o grea tăcere se aşternu între
noi. Dar eu am insistat, întrebând: “Deci,
după părerea dumitale, a viola copii este un lucru rău? Prin urmare, deşi
dumneata doreşti ca nici Dumnezeu, şi nici societatea, să nu-şi impună
propriile standarde de moralitate asupra acţiunilor dumitale, totuşi, dumneata
te simţi foarte bine impunându-ţi propria viziune legată de moralitate, asupra
unui pervers căruia ochii îi alunecă, plini de poftă, peste trupul copilului
tău preşcolar?”
Oricât ar părea de şocant, respectiva persoană
era atât de pornită pe ideea de a nu judeca sau jigni pe cineva, încât a fost
capabilă să declare următoarele: “Ei bine,
presupun că n-am cum să mă pronunţ în privinţa asta, întrucât n-am nici un
drept de a-mi impune propriile standarde asupra vecinului de vizavi,
doar pentru că lui îi place să facă sex cu copii.” Pentru un
adept convins al curentului relativismului moral, riscul de a-şi expune
propriul copil pericolului de a fi abuzat sexual de către un pedofil este, cu
siguranţă, un preţ foarte mare, pe care, însă, acesta este dispus să-l
plătească doar de dragul de a-şi rezerva dreptul de a rămâne fidel opţiunilor
personale subiective (şi, în acest caz, chiar dezgustătoare).
În prezent, poporul american trăieşte într-o
cultură în cadrul căreia indivizii emit judecăţi de valoare şi trag concluzii
bazate pe o experienţă de viaţă foarte limitată, o săracă şi
defectuoasă cultură generală şi pe o largă gamă de emoţii ambivalente, toate
stând sub influenţa minciunilor, a viziunilor obtuze şi a slăbiciunii umane.
Mai adăugaţi la toate acestea şi credinţa - acceptată la scară din ce în ce mai
largă - conform căreia valorile morale nu au o determinare divină şi nici nu
sunt relevante la modul general, şi iată reţeta perfectă pentru un dezastru.
Tocmai acesta este şi motivul pentru care,
atunci când citesc despre întâmplări precum cea petrecută în Oklahoma, unde o
mamă şi fiul ei de 11 ani au fost arestaţi după ce acesta şi-a violat sora
de doar 6 ani, iar mama ei i-a spus acesteia să nu spună nimănui, nu mai sunt
deloc şocat.
Ceea ce cu adevărat mă şochează este
reacţia opiniei publice faţă de acest tânăr, precoce sexualizat şi crescut
într-un mediu lipsit de orice urmă de constrângere morală, care nu a făcut
altceva decât să se comporte exact aşa cum a fost crescut şi educat. Un preadolescent de 11 ani îşi violează sora de 6 ani, iar oamenii ce promovează o
cultură ce se face vinovată de ocrotirea şi dezvoltarea unui asemenea
comportament deviant, întreabă DE CE?
Adevărata întrebare care se impune a fi pusă nu
este DE CE asemenea lucruri se întâmplă, ci, mai degrabă, CINE dintre noi este
în măsură de a spune dacă ceea ce a făcut acest băiat este sau nu un lucru rău.
Cine are dreptul de a-i spune acelei mame faptul că, a nu reclama la poliţie un
act de incest juvenil forţat, este inacceptabil? Oare, nu cumva faptul de a
declara ca fiind un lucru foarte urât ca un copil să-şi violeze sora, iar mama
lor să nu spună nimic, ba chiar să încerce să acopere totul, reprezintă, în
realitate o încercare a noastră de a impune propriile noastre standarde de
moralitate asupra unei familii a cărei proprie măsură a decenţei poate fi diferită
de a noastră?
Prin simpla lor aderare la principiile
relativismului moral, adepţii acestui curent şi ideile lor prezintă un grad de rezistenţă
egal cu zero faţă de orice tip de comportament, chiar dacă asemenea
comportamente perverse, deviante, diabolice chiar, îi şochează sau, cel puţin,
au un impact negativ asupra vieţii lor. Nu uitaţi niciodată: preţul aderării la
principiile relativismului moral poate fi foarte mare!
Cu cât înaintez în vârstă, cu atât înţeleg mai
bine vorbele tatălui meu. A încerca să conduci o societate pe baza credinţei
conform căreia canoanele moralităţii pot fi stabilite de către fiecare individ
în parte poate părea o idee grozavă, până în clipa în care un nebun începe să
tragă cu pistolul la întâmplare într-o şcoală generală, sau un preadolescent
îşi violează sora mai mică. Acesta este momentul în care ramificaţiile unei
ideologii greşit înţelese, ce promovează abolirea standardelor morale absolute,
ajung să demonstreze adevărul vorbelor tatălui meu, şi anume, faptul că “binele
tot bine este, chiar dacă nimeni nu îl face, iar răul, tot rău se cheamă, chiar
dacă toţi greşesc la fel.”
Traducere din limba engleză: Diana Orzan
Sursa: http://liveactionnews.org
0 comments:
Trimiteți un comentariu