Extras din cartea
"Teologia sexualităţii - Heterosexualitatea şi Homosexualitatea din
perspectivă creştină" - de Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Ed.
Christiana, Bucuresti, 2004
Introducere
Atitudinea creştină faţă de
viaţă şi de relaţiile sociale decurge din Sfântul Botez şi, în consecinţă, nu
poate fi cerută de la un necreştin. Cu toate acestea, Duhul Sfânt îi cheamă pe
toţi deopotrivă: pe cei botezaţi, să fie coerenţi cu Botezul lor; iar pe cei
nebotezaţi, să cunoască, la vremea potrivită, bucuria unei existenţe călăuzite
de credinţa în Hristos. Aceasta defineşte, de altfel, conştiinţa noastră de
botezaţi în raport cu noi înşine şi respectul nostru faţă de cei ce nu sunt
creştini încă.
Promovarea şi eventuala
legalizare a homosexualităţii în societatea de astăzi pune o adevărată problemă
inimii noastre de cetăţeni creştini. Duhul Sfânt ne cere să găsim atitudinea
evanghelică în faţa acestui fapt, o atitudine inspirată mai degrabă de Cuvântul
lui Dumnezeu şi de tradiţia ecclesială decât de reacţii epidermice sau de o
anume morală socială.
Este vorba aici de o
chestiune delicată, ba poate de una dintre principalele răni ale lumii noastre,
o rană care afectează relaţiile dintre bărbaţi şi femei: e plaga deschisă a
discordiei dintre Adam şi Eva. Or, Hristos S-a întrupat pentru a-i împăca pe
Adam şi Eva între ei şi pe amândoi cu Tatăl. Taina Bisericii este purtătoare a
unei vieţi noi, imposibil de trăit fără împăcarea fraţilor şi a surorilor care
se duşmănesc, precum şi a fiilor cu Tatăl lor. Problemele de etică sexuală nu
pot fi abordate decât cu multă delicateţe şi modestie, cerând dinainte iertare
celor pe care i-am putea răni din nepricepere şi stângăcie.
Vrem să venim în cele ce urmează
nu cu concluzii, ci cu sugestii deschise, doar pentru a contribui la o
reflecţie necesară şi actuală. Încercăm să reflectăm, din perspectiva credinţei
creştine, asupra a trei teme, după părerea noastră importante: 1) sensul
teologic al deosebirii sexuale; 2) problema sexualităţii în raport cu credinţa
biblică; 3) atitudinea pastorală a Bisericii atât faţă de homosexualitate, cât
şi faţă de heterosexualitate.
Homosexualitatea și credința
biblică
După cele amintite, sperăm
să fie destul de limpede că homosexualitatea nu este coerentă cu revelaţia lui
Dumnezeu despre Sine şi despre om în fiinţa Sa şi în proiectul Său.
Oricâtă compasiune ne-ar
cere Dumnezeu să arătăm oricărei fiinţe umane, fiindcă El Şi-a dat viaţa pentru
fiinţa aceasta, există un avertisment scriptural limpede cu privire la
practicile homosexuale. Iar acest avertisment poate fi interpretat chiar ca
expresie a compasiunii Tatălui, Care vrea să fim cu toţii mântuiţi. Ni se
sugerează şi căile pe care această dumnezeiască milă le poate lua în Sfânta
Biserică: trupul şi sângele lui Dumnezeu făcut Om.
A. Avertismentul
biblic
a. Duhul Sfânt a dat
avertismentul că homosexualitatea comportă pericolul morţii. În relatarea
despre Sodoma, cu prioritate este stigmatizat atentatul la ospitalitate, adică,
mai precis, dispreţul faţă de celălalt, faţă de străin: refuzul alterităţii[27].
Actul homosexual era considerat o asemenea murdărie, încât Lot a preferat să-şi
dea propria-i fiică pentru a-i face pe sodomiţi să-şi schimbe hotărârea. «Nu,
fraţilor, să nu faceţi nici un rău ...»[28]. După cuvântul lui
Dumnezeu, homosexualitatea este, deci, ceva mai rău decât prostituţia. Această
greşeală aduce moartea: «Este o urâciune; vor fi omorâţi» [29].
«Urâciunea» (To'Ebah) desemnează în Vechiul Testament comportamentul idolatrie,
a cărui consecinţă este moartea. Tot idolatrie este fapta pentru care i s-a
spus fiinţei umane «veţi muri», încă din Rai. Homosexualitatea este, mai
înainte de toate, o greşeală de ordin religios, o formă de idolatrie.
b. Într-adevăr idolatria
este la originea homosexualităţii, după cum explică, limpede, Sfântul Apostol
Pavel: «... ca unii [păgâni] care au preschimbat adevărul lui Dumnezeu în
minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului, Cel ce
este binecuvântat în veci, amin!» [30]. Mai înainte de a fi o
problemă morală, homosexualitatea, dispoziţie sau exerciţiu contra naturii
sexualităţii, este deci o problemă teologică, legată de necunoaşterea lui
Dumnezeu.
Amintim că idolatria este
cea care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu-Creatorul, cea care-L confundă pe Dumnezeu
cu creatura şi care, din acest motiv, rămâne închisă în lumea creatului,
care-şi este suficientă ei înseşi, fără Dumnezeu.
Idolatria este prezentă
peste tot în Biblie ca o atitudine religioasă ce conduce la moarte sau se
pedepseşte cu moartea, fiindcă ea atentează la demnitatea lui Dumnezeu şi
privează fiinţa umană de viaţă, care constă în slăvirea lui Dumnezeu. Moartea
este consecinţa unei greşeli în domeniul religios. Ea manifestă o disfuncţie
majoră în relaţia divino-umană, sterilitatea duhovnicească, emblemă a
autosuficienţei.
In Rai, fiinţele au ascultat
de făptură (şarpele), în loc să asculte de Făcător, drept care au cunoscut
moartea. Idolatria e considerată o perversiune religioasă: «Păgânii - ne învaţă
Sfântul Apostol Pavel - s-au închinat şi au slujit făpturii în locul
Făcătorului», iar aceasta e însăşi definiţia idolatriei.
Dispreţuirea deosebirii
sexuale este, prin urmare, semnul unei perversiuni încă şi mai grave:
dispreţuirea deosebirii dintre necreat şi creat, dispreţuirea alterităţii
introduse de Dumnezeu în făptura mai întâi nediferenţiată - fiinţa umană.
Homosexualitatea, autosuficienţă sterilă [31], este astfel în
contradicţie cu actul creator al lui Dumnezeu: prima deosebire pe care a
creat-o El este cea dintre creatură şi El însuşi. Celelalte deosebiri sunt cele
dintre vizibil şi invizibil, cer şi pământ, lumină şi întuneric, şi, în cele
din urmă, deosebirea sexuală dată mai întâi animalelor şi apoi fiinţei
omeneşti. Homosexualitatea «este anticreaţională în structura ei, fiindcă
estompează separările pe care Dumnezeu le-a făcut în haosul originar» [32].
Homosexualitatea nu este numai contra firii, aşa cum este în ansamblu lumea decăzută.
Tot păcatul este împotriva firii: minciuna, exploatarea săracilor de către cei
bogaţi etc. Dar homosexualitatea manifestă o pervertire a înseşi relaţiei cu
Dumnezeu.
Inversiunea sexuală exprimă
invertirea teologică şi dezordinea în sânul creaţiei, în mod aparte, în sânul
chipului dumnezeiesc din fiinţa umană, urmând ceea ce s-a spus mai sus. Această
inversiune, ca orice păcat, ascunde chipul dumnezeiesc treimic fiindcă ascunde
deosebirea din sânul firii. Şi acest dispreţ faţă de alteritate pune fiinţa
umană într-un impas: el este un obstacol în calea asemănării cu Dumnezeu
fiindcă fiinţa umană se desăvârşeşte în experienţa, uneori crucifiantă, a
deosebirii. Ca toate greşelile de ordin moral, care se rezumă la ocultarea
deosebirilor şi a limitelor ontologice, inversiunea împiedică fiinţa umană să
se realizeze ca ipostas creat după chipul Ipostasului necreat fiindcă a slujit
idolatriei de sine. Marcel Proust prezintă, într-o manieră patetică,
solitudinea care marchează homosexualitatea masculină [33]. Jean-Paul
Sartre ia cazul plăcerii solitare, practică de autosuficienţă şi
autosatisfacţie, drept emblemă a incomunicabilităţii dintre sexe [34].
Sfântul Maxim Mărturisitorul
scrie că «primul om, folosind rău facultăţile naturale, care aveau să-l ducă la
împlinirea ţelului existenţei sale, şi-a ignorat Creatorul... El a amestecat
până la confuzie facultăţile sale intelectuale şi simţurile şi s-a lăsat atras
de cunoaşterea desfătărilor trupeşti, cunoaştere complexă şi dezastruoasă fiindcă
a declanşat patimile... El a ajuns chiar mai rău decât dobitoacele, a schimbat
ce avea în el firesc cu cele împotriva firii» [35]. Acest cuvânt,
care comentează o învăţătură a Apostolului, arată că idolatria duce la
necunoaşterea lui Dumnezeu şi că aceasta, la rândul ei, aduce simptome
patologice de ordin comportamental, în special relaţia contra naturii, care
este homosexualitatea. De asemenea, în privinţa oricărui păcat atitudinea
Tradiţiei ecclesiale e mai mult terapeutică decât juridică: păcatul este mai
mult o boală decât o greşeală juridică şi legea este dată pentru a decela acest
rău. Ceea ce este adevărat în legătură cu homosexualitatea este, evident,
adevărat şi în cazul eşecului heterosexual pentru care Adam şi Eva au fost un
exemplu în Rai. Orice ocultare a deosebirii ontologice este un păcat, nu numai
homosexualitatea. Orice păcat duce la moarte. Revelaţia creştină, pentru că
este revelaţia naturii trinitatre a lui Dumnezeu şi a caracterului trinitar al
chipului lui Dumnezeu în om, este cea mai potrivită pentru a descoperi raţiunea
teologică conform căreia homosexualitatea este un rău.
c. Se mai poate vedea în
discordia dintre Adam şi Eva originea inversiunii sexuale, ca în orice păcat.
Cuvântul «veţi muri» le-a fost adresat lor: deosebirea ontologică s-a
transformat în ei, prin neascultarea lor, în discordie, în separare. Ura
reciprocă dintre sexe şi războiul lor istoric nu nu reprezintă oare consecinţa
acestei discordii? Bărbatul începe prin a acuza femeia înaintea lui Dumnezeu. Aceasta
este obârşia resentimentului femeii faţă de bărbat şi prima justificare a
stăpânirii ei de către el. Ura femeii împotriva bărbatului, ca şi toate formele
de misoginie, includ o homosexualitate larvară: femininul se închide în el
însuşi, masculinul îşi este suficient lui însuşi, şi fiecare moare separat
(«meurt de son cote») [36]. Feminismul pasional şi masculinismul
pasional («machisme»), consecinţe ale dezacordului sau ale
incomprehensibilităţii dintre sexe, subliniată de incomprehensibilitatea persoanelor,
devenită ermetică prin pierderea harismei iubirii, sunt vlăstare ale divorţului
arhetipal dintre Adam şi Eva.
Când deosebirea ontologică
este pervertită în diviziunea «diabolică» (diavolul este «cel ce separă», duhul
separării maimuţărind şi pervertind lucrarea de discernământ a Creatorului),
fiecare se întoarce spre el însuşi. Cei doi poli ai păcatului sunt exagerarea
deosebirii până la discordie şi ocultarea acesteia până la autosuficienţă. Şi
invers, umanitatea poate să spere totul de la reconcilierea sexelor, adică de
la o adevărată profunzime spirituală, în Taina căsătoriei. Nu este indiferent
că astăzi, când societatea este răvăşită de divorţuri, homosexualitatea este
endemic şi public ridicată în slăvi.
Raportul dintre divorţ şi
homosexualitate trebuie să facă obiectul unei atenţii reale, nu numai în plan
psihologic, ci mai ales în plan teologic. A condamna sau a justifica
homosexualitatea nu este de ajuns. Trebuie să mergem mai departe şi să
contemplăm ce fruct pentru mântuire se coace la Cana Galileei, când Hristos i-a
împăcat pe Adam şi Eva. Hristos a luat boala omenească de la obârşia ei şi a
început restaurarea umanităţii prin restaurarea cuplului heterosexual, adică
restabilirea modului originar de a fi al fiinţei umane, mod trinitar, întemeiat
pe antinomia persoanelor, «ca ei să fie unul precum şi Noi Unul suntem», Ii
spune Tatălui Cuvântul întrupat [37].
B. Condiția persoanei
consacrate
Fundamentală în viziunea
biblică şi creştină a fiinţei umane este taina consacrării, care face din ea un
preot, un profet şi un rege. De aici decurge toată etica biblică.
a. Această consacrare a avut
loc în Rai, căci separarea («osebirea») privilegiată a omului de toate
celelalte făpturi şi suflarea lui Dumnezeu care a pătruns în Adam au fost prima
Ungere, prima pecete a darului Duhului Sfânt. Toată taina Bisericii era acolo,
în germene; erau seminţele împărăţiei. După cădere, Sfânta Treime, în iubirea
Sa de oameni, a reînnoit această consacrare punând deoparte, din neamul omenesc
pervertit, pe Noe şi ai săi. Apoi, Cel-de-Trei-ori-Sfânt a ales un popor astfel
încât tot trupul să poată fi mântuit, adică să vadă faţa lui Dumnezeu şi să
participe la viaţa veşnică în împărăţie.
«V-am osebit dintre celelalte
neamuri pentru ca să fiţi ai Mei», i-a spus El lui Israel [38]. Şi
această chemare vine chiar după condamnarea homosexualităţii [39].
Nu faceţi această urâciune - care e una între multe altele - pentru că Eu v-am
«osebit» dintre celelalte neamuri şi pentru că voi nu sunteţi ca ceilalţi.
«Să-Mi fiţi sfinţi, că sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, Cel ce v-am
osebit pe voi dintre toate neamurile ca să fiţi ai Mei» [40]. Neamul
lui Dumnezeu este consacrat (qadosh) lui Dumnezeu celui sfânt (qadosh). «Toate
prescripţiile Duhului Sfânt din Levitic au ca numitor comun sfinţenia lui Dumnezeu,
care trebuie să transpară în toate actele şi în toate circumstanţele din viaţa
poporului» căruia El i S-a consacrat [41]. Consacrarea presupune un
mod de viaţă deosebit de cel al altor fiinţe omeneşti.
In sfârşit, la plinirea
vremii şi pentru lumea care va veni de-a pururea, Domnul a reînnoit această
consacrare, instaurând cufundarea în propria Sa moarte şi în propria Sa înviere
şi venind ca Duh peste toţi cei care recunosc Cuvântul ca Domn. El a manifestat
astfel taina veşnică a Bisericii. De aceea Sfântul Apostol Petru, adresându-se
celor botezaţi, îi numeşte «seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt,
popor agonisit de Dumnezeu» [42], cuvânt reluat în cartea
Apocalipsei: cei botezaţi sunt «preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos» [43],
chemaţi să trăiască nu în patimi, ci după modul de viaţă dumnezeiesc, care e
cel al comuniunii persoanelor sau a ipostasurilor. «Noua făptură, creştinii,
diferă de toţi ceilalţi oameni din lume prin înnoirea Duhului (nous), pacea minţii,
dragostea lui Dumnezeu şi erosul ceresc» [44]. «Creştinismul nu este
ceva neînsemnat, căci taina aceasta mare este. Fii, deci, conştient de nobleţea
ta: ai fost chemat la o demnitate împărătească, un popor ales, o preoţie
împărătească şi un neam sfânt. Taina creştinismului este străină lumii acesteia»
[45].
b. Consecinţele în statutul
tuturor celor botezaţi sunt imense. Botezatul nu-şi aparţine; el îi aparţine
lui Hristos şi Bisericii Lui, total - cu gândul, cu simţirea şi cu fapta -,
deci şi cu sexualitatea. Semnul acestei apartenenţe este cufundarea totală şi
ungerea cu Sfântul şi Marele Mir pe tot corpul, de la cap până la picioare.
Creştinul nu dispune de el însuşi; cu atât mai mult nu dispune de un alt semen,
botezat sau nu încă. În mod deosebit, el nu dispune de trupul lui sau de trupul
altuia, redevenite prin Botez templu al Duhului Sfânt. Cuvântul întrupat, El
însuşi, a spus «voi sunteţi ai lui Hristos» [46]. Apostolul
întăreşte această învăţătură dumnezeiască cu cuvintele: «Cunoscut-a Domnul pe
cei ce sunt ai Săi» [47] ... «Nu ştiţi oare că trupurile voastre
sunt ale lui Hristos? Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului
Sfânt, Cel ce este întru voi, Cel pe Care de la Dumnezeu îl aveţi?» [48].
Viaţa celui botezat este consacrată prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin ungerea
Duhului, Care este Dumnezeu. Sexualitatea lui e consacrată. Este extrem de greu
să trăieşti conform acestei consacrări, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă,
fie că suntem căsătoriţi, fie că suntem călugări.
Dumnezeu, cu iubirea Sa de
oameni, suplineşte slăbiciunile noastre, dacă ne punem toată credinţa în EL.
c. Ceea ce îl mai desemnează
pe cel botezat drept un consacrat şi membru al preoţiei împărăteşti a Bisericii
lui Hristos este supunerea sa faţă de Cuvânt.
Ne-a fost dat un duh de
supunere faţă de Hristos, iar nu un duh contestatar. Cuvântul lui Dumnezeu este
Duh şi este Viaţă [49], şi nu putem fi înşelaţi de el. Dacă cel
botezat ascultă acest cuvânt, dacă încearcă în mod sincer să-şi trăiască în el
viaţa, credem din toată inima noastră că va avea puterea să se transforme după
chipul lui Hristos şi al Sfinţilor Lui, oricare i-ar fi fost viaţa înainte,
viaţă de heterosexual sau de homosexual, viaţă de celibatar sau de om
căsătorit. Orice am fost când ni s-a adresat cuvântul lui Hristos, chemarea la
sfinţenie este aceeaşi: «Eu nu te osândesc... mergi şi nu mai păcătui!» [50].
Ceea ce mântuieşte este ascultarea de Dumnezeu şi credinţa pe care se întemeiază.
Credinţa vindecă.
Hristos nu-i osândeşte pe
fraţii noştri homosexuali în calitate de persoană, ci pentru comportamentul
lor; El le cere să renunţe la orice comporament homosexual şi să trăiască în
Biserică, în sfinţenia Botezului, pentru a avea parte de viaţa veşnică.
C. Dobândirea Duhului Sfânt
Adevărata problemă pentru un
invertit, ca şi pentru orice fiinţă umană, este cea a împărtăşirii de darurile
Duhului Sfânt, prin care poate dobândi viaţa de veci. Aceasta este mai mult
decât o simplă problemă de morală socială. Adevărata întrebare a existenţei
umane este: voi fi eu oare mântuit?
a. Participarea la împărăţia
lui Dumnezeu este dată prin Hristos ca miză a existenţei umane pe pământ. Respectarea
legilor dumnezeieşti şi omeneşti este un mijloc, nu un ţel în sine.
«Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor» spune Cuvântul întrupat,
după Sfântul Ioan Botezătorul şi Înainte-Mergătorul - şi se ştie câţi Sfinţi ai
Bisericii Ortodoxe, ca Sfântul Serafim de la Sarov, au slăvit această chemare.
Dar orice mod de viaţă permite oare participarea la darurile Duhului Sfânt?
Fiinţa umană poate fi ea îndumnezeită, poate să ajungă un sfânt, poate să
cunoască plinătatea Duhului Sfânt, pe o cale sau pe alta? Aici este singura întrebare
serioasă. Lumea aceasta trece, cu patimile ei cu tot: trebuie s-o mai amintim?
Să ne gândim la cele ce
durează, adică la această viaţă eternă în Duhul Sfânt. Interpretarea juridică a
creştinismului nu este satisfăcătoare. Trebuie să ne amintim că suntem
muritori, că civilizaţia în care ne aflăm este minată de păcat. Cuvântul S-a
întrupat, a murit şi a înviat pentru ca fiinţa umană să poată primi plinătatea
Duhului Sfânt şi, prin aceasta, să-L cunoască pe Tatăl, să fie îndumnezeită, să
fie cu Hristos de-a dreapta aceluiaşi Tată. Aceasta este Evanghelia. Şi primele
trei versiuni ale Sfintei Evanghelii încep toate prin aceeaşi chemare: «Pocăiţi-vă,
pentru a dobândi împărăţia», adică pe Duhul Sfânt.
b. Actele homosexuale, ca şi
unele acte heterosexuale, nu sunt compatibile cu Botezul. Sfântul Apostol Pavel
o spune net în prima sa scrisoare adresată creştinilor din Corint:
«Homosexualii, lesbienele, idolatrii... nu vor moşteni împărăţia cerurilor» [51].
Aceasta nu pentru că un tribunal - fie el şi divin - a decis juridic, ci pentru
că acest mod de viaţă este incompatibil cu viaţa trinitară. Patimile în general
şi inversiunea sexuală sub forma sa pasională şi neconvertită împiedică fiinţa
umană să participe la harul Duhului Sfânt, pe care Tatăl cel ceresc, la
rugăciunea Cuvântului, îl dă cu asupra-de-măsură. De ce?
c. In general, patimile se
reduc la iubirea idolatră de sine, fie ea mânia, iubirea de arginţi,
nedreptatea socială sau o heterosexualitate trăită ca luarea în stăpânire a
celuilalt şi obiectivarea persoanei şi a trupului propriu. Atâta vreme cât în
relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie celălalt nu este decât unealta propriei
mele plăceri, dobândirea Duhului Sfânt îmi este imposibilă fiindcă trăiesc în
idolatria narcisistă de mine însumi. Iubirea de sine a fost prezentată de
Sfinţii Părinţi (ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, de exemplu) drept rădăcină a
tuturor relelor. Ea este întoarcere la sine autosuficientă, negarea antinomiei
trinitare a persoanelor. Aceasta ţine tot de păcatul idolatriei.
«Necunoaşterea lui Dumnezeu
- zice Sfântul Maxim - duce la divinizarea creaţiei. În fapt, iubirea pe care
fiinţa umană o are faţă de propriul său trup constituie o adoraţie manifestă a
creaţiei divinizate»; de aceea, «iubirea de sine naşte toate relele». El
descrie şi condiţia fiinţelor umane înrobite de pasiunile lor: «Uriaşa şi
nenumărata mulţime a patimilor invadează viaţa oamenilor. Viaţa lor devine
astfel demnă de plâns. Căci fiinţele umane devin ele însele, fără să ştie,
cauza stricăciunii lor. Unitatea firii omeneşti se sfărâmă, şi oamenii, ca
animalele sălbatice, îşi devorează propria lor natură.» Iubirea de sine
antrenează atomizarea fiinţei umane, «firea omenească se împarte în autonomii
individuale» [52], fiindcă fiecare se închide în sine, pierde viaţa
ipostatică, pentru a regresa către o viaţă egoist-individuală, şi neagă până şi
existenţa celuilalt. Altul nu mai există în el însuşi ca o persoană absolută:
el nu mai e decât unealta auto-realizării mele, a puterii mele, a plăcerii
mele, a canibalismului meu sexual. Şi Celălalt, Care este Persoana dumnezeiască
- Marele Incomod -, dispare de pe cerul meu. Iubirea de sine conduce la negarea
umanităţii şi a divinităţii, şi a toată firea cosmică, redusă la statutul de
pradă.
Ceea ce este adevărat pentru
toate patimile este cu atât mai mult şi pentru homosexualitate, fiindcă ea ne
pare a fi forma elocventă şi emblematică a iubirii de sine, fiind iubirea unuia
pentru acelaşi - chiar dacă, psihologic, subzistă într-o relaţie homosexuală
ceva propriu heterosexualităţii, unul asumându-şi un comportament mai
«masculin», iar celălalt o atitudine mai «feminină», ceea ce este foarte
semnificativ pentru valoarea care ascunde antinomia sexelor pentru o relaţie
interpersonală... Homosexualul este un Narcis îndrăgostit de el însuşi. Despre
Andre Gide, Francois Mauriac scria că «n-a explorat alt continent în afară de
el însuşi» [53]. Şi Madeleine Gide, într-un carnet secret, notează:
«Tu îţi eşti ţie însuţi singurul scop - singura ta iubire - care te-a copleşit,
Andre!» [54]. Bertrand Vergaly scrie: «Homosexualitatea este legată
în profunzime de un fenomen narcisist (...), de o intensă fixaţie narcisistă de
mine însumi» [55].
Pentru toate aceste raţiuni,
a prezenta homosexualitatea aşa cum se face în lumea contemporană, ca pe un mod
de viaţă printre altele, sau, mai rău, ca pe o cale de împlinire, este o impostură.
Cum ar putea fiinţa umană să se împlinească altfel decât după Chipul Treimic, a
Cărui pecete este în el? Iar pretinsa «eliberare homosexuală», departe de a fi
un progres, este doar o formă particulară de regresie.
Atitudinea pastorală a Bisericii
În faţa suferinţei din
societatea civilă şi a slăbiciunii multora dintre membrii săi, Biserica lui
Hristos a avut de la început - şi bazându-se pe moştenirea biblică - o
atitudine de tip terapeutic.
A. Ascetismul mistic al
creştinilor
Deoarece revelează şi pune
în valoare persoana, Biserica lui Hristos cheamă la pocăinţă prin război
duhovnicesc pentru eliberarea de patimi. Ea propune mai întâi o definire a
«patimii» ca o formă patologică a gândirii, a imaginaţiei şi a comportamentului.
Sfântul Ioan Scărarul zice: «Patima, la modul propriu, este un rău de care
sufletul suferea demult şi într-ascuns; cu timpul, acest rău a înduplecat
sufletul să-l primească, ba chiar să se însoţească cu el, şi aşa a rămas în
suflet ca o înclinaţie firească, ridicându-se pe sine în slăvi, degrabă şi fără
împotrivire» [56].
Patima este o dispoziţie
împotriva naturii, care devine o a doua natură. Osândirea proscrisă de Hristos:
«Nu osândiţi!» [57], este o identificare a persoanei cu cea de-a
doua natură a sa - păcatul, fie pentru a-l scuza, fie pentru a-l respinge: eu
sunt mânios, el este aşa sau altfel, de exemplu, homosexual. O asemenea judecată
reduce persoana la patimă, descurajând pocăinţa şi vindecarea. Dar patima,
subliniază unii părinţi, este invertirea unei dorinţe fundamentale şi legitime.
Pocăinţa reorientează patima spre finalitatea ei naturală, unirea cu Dumnezeu.
În faţa cuvântului lui Dumnezeu, conştiinţa recunoaşte - şi acesta e începutul
căinţei - orientarea greşită a patimii, o urăşte cu lacrimi şi II imploră pe
Dumnezeu, Care este iubire, să ierte şi să tămăduiască.
b. Ascetismul nu constă doar
într-o pocăinţă continuă. El se defineşte ca un exerciţiu (acesta este sensul
lui propriu) de a trăi deja în împărăţie. Asceza este «lupta omului cu propria
sa natură împotriva morţii prezente în firea omenească. Trebuie ca revolta
firii să moară pentru ca firea să-şi trăiască acea chemare firească şi ca să
participe la viaţa lui Dumnezeu» [58]. Lupta nu se duce numai
împotriva patimilor egoiste: mai este şi o luptă pentru viata în Hristos, în
vederea dobândirii castitaţii. Aceasta este o cucerire. Creştinul este un
cuceritor al darurilor împărăţiei, care sunt la dispoziţia lui, prin Botez,
Mirungere, Euharistie şi toate celelalte Taine ale Bisericii. Numai Dumnezeu
este cast.
Lupta pentru castitate în
lumea aceasta este dobândirea unei calităţi dumnezeieşti, prin lucrarea harică
a Duhului Sfânt. Unindu-se cu persoana divină a lui Hristos prin energiile
Duhului Sfânt, într-o rânduială zilnică de rugăciune, de post şi de înfăptuire
a poruncilor, botezatul poate să dobândească nu numai castitatea, ci şi
smerenia şi toate virtuţile sau puterile dumnezeieşti. «Fericit - mai spune
Sfântul Ioan Scărarul - cel ce a ajuns la nepătimirea desăvârşită în faţa
oricărui trup, a oricărei carnaţii şi a oricărei frumuseţi» [59], adică
desăvârşit liber de pofte. Castitatea, iubire fără dorinţă pătimaşă, este
«lăcaşul preaiubit al lui Hristos şi cerul pământesc al inimii» [60].
Aceasta nu este un simplu
ideal: castitatea este o virtute, care trebuie cucerită nu numai de către un
homosexual, ci şi de un heterosexual, călugăr, celibatar, căsătorit: de orice
persoană care se străduieşte să trăiască în Biserică după Botezul ei.
Ascetismul este duhovnicesc, fiindcă el constă în a dobândi o omenitate nouă,
omenitatea îndumnezeită a lui Hristos. El este «participare nemijlocită, cu
trupul, la adevărul întrupării lui Dumnezeu şi la îndumnezeirea omului» [61].
Creştinii sunt un «neam nou», «neamul celor care II caută pe Domnul» [62]:
ei sunt chiar «din neamul lui Dumnezeu» [63], prin Botez. Ei sunt o
mutaţie antropologică survenită în umanitate prin darul Duhului Sfânt la
Cincizecime, după Pastele dătător-de-viaţă al Domnului.
c. Armele de luptă şi
terapie ne sunt date de Tradiţia apostolică şi de cea a Părinţilor Bisericii. Lupta
duhovnicească, de exemplu, în domeniul sexualităţii, de care ne ocupăm aici, nu
are ca ţintă doar eliberarea. Castitatea nu este numai absenţa ispitei, absenţa
poftei. Ea este o stare de iubire activă pentru aproapele considerat ca un
ipostas cu totul aparte. Ea culminează, de exemplu, în iubirea faţă de duşman,
în iubirea aproapelui pentru el însuşi, dincolo de orice atracţie şi de orice
repulsie.
Prima dintre arme este
rugăciunea pentru că ea constituie fapta de credinţă prin excelenţă. Prin ea
primeşte cel botezat darul de a-şi exprima chiar dorinţe pe care nu şi le
cunoştea, chemarea adâncă a fiinţei sale, nostalgia profundă pe care o are din
Rai şi speranţa nebună că va fi, totuşi, mântuit. Rugăciunea eliberează toate
harismele Duhului Sfânt pe care persoana le-a primit la Botez, cum ar fi
harisma castităţii, a fecioriei.
Venerarea sau adorarea sunt
la fel de bine venite. De vreme ce idolatria este sursa relelor din fiinţa
umană, să ne prosternăm şi înlăuntru şi în afară dinaintea lui Dumnezeu şi să-L
recunoaştem ca Domn.
Metaniile sunt recomandate
de părinţii noştri duhovniceşti fiindcă ele concretizează demersul adorării şi
recunoaşterea transcendenţei Creatorului. Ele contribuie la vindecarea
sufletului de idolatrie.
Postul este fundamental,
fiindcă prin postire mă angajez fizic, demonstrez că toată fiinţa mea optează
pentru viaţa cea nouă şi răspunde la chemarea evanghelică. «Asceza ortodoxă
este întotdeauna o faptă cu trupul» [64]. Toate aceste arme
mobilizează nu numai conştiinţa, ci şi inconştientul şi involuntarul; de aceea
ele sunt indispensabile.
Taina Mărturisirii şi a
pocăinţei constă în a-mi dezvălui gândurile care mi-au ieşit din inimă. A-I
spune lui Dumnezeu adevărul despre mine înaintea martorului-duhovnic, să reneg
păcatul înaintea Bisericii, să exprim în cuvinte greşelile ascunse, într-un
context de rugăciune intensă a mea, cel ce mă căiesc, şi a duhovnicului, este o
terapie. Rugăciunea Bisericii, credinţa Bisericii, chiar mai mult decât conştientizarea
şi voinţa persoanei, aduc vindecarea, miracolul sănătăţii sufletului şi a
trupului.
Trebuie să crezi în minune
pentru a-ţi căuta în acest mod vindecarea de homosexualitate, recunoscută mai
întâi ca o boală a sufletului.
Să nu uităm, ca mare
terapie, Taina Sfântului Maslu, ungerea bolnavilor, unde intervine atât de
puternic rugăciunea de credinţă a comunităţii participante la Taină. Penitentul
public - de aceea mărturisirea şi ungerea sunt administrate în biserică - este
fratele în suferinţa şi tămăduirea căruia comunitatea se implică prin rugăciune
şi post.
La această Taină se adaugă
ascultarea de părintele duhovnicesc: deoarece boala sufletului vine de la
neascultare, tocmai prin exerciţiul ascultării se poate regăsi sănătatea.
Părinţii ne învaţă că
trebuie să aplici răului un remediu invers. Deoarece suferinţa şi moartea au
intrat în creaţia «bună foarte» prin neascultare, ascultarea, al cărei profet
prin excelenţă este Hristos, va fi modalitatea mântuirii neamului omenesc, aşa
cum spune Sfântul Apostol Pavel [65].
«Asceza - mai spune Ch.
Yannaras - caută să imite ascultarea Celui de-al Doilea Adam (...), credinţă
după chipul lui Dumnezeu» [66].
Se mai poate recurge şi la
ajutorul unui psiholog, dar numai în cazul în care acesta recunoaşte existenţa
şi suveranitatea lui Dumnezeu. Psihoterapia este un mod de a «medicaliza» păcatul
şi de a-l elibera de ganga lui juridică. Totuşi, Hristos este Cel numit «Doctor
al sufletelor şi al trupurilor».
Dar remediul remediilor este
comuniunea în Taina Euharistică, în stare de pocăinţă şi cu o credinţă
neşovăielnică. Prin Euharistie, «posibilitate de a participa la noua fire
omenească a Cuvântului întrupat (...), unitate organică a persoanelor în
comunitatea firii celei noi» [67], fratele nostru bolnav, susţinut
şi însoţit prin rugăciunea, pocăinţa şi postul comunităţii, participă la viaţa
cea nouă şi veşnică, precum şi la toate virtuţile dumnezeieşti [68].
B. Homosexualitatea -
genetică sau dobândită?
In epoca noastră, chestiunea
homosexualităţii a fost relansată prin distincţia operată între condiţia şi
actele homosexuale.
a. Comportamentele
homosexuale sunt în general rezultatul pervertirii, în urma unei întâlniri, a
influenţei cuiva, a lecturilor sau a imaginilor văzute. În umanitatea căzută,
toate formele de păcat coexistă în urma unei influenţe perverse. O tendinţă sau
alta poate deveni ca o a doua natură, pentru a relua gândirea Sfântului Ioan
Scărarul: «Un rău ascuns, de care sufletul suferă demult, cu care s-a însoţit
şi îl ia drept o stare obişnuită». Acestei deviaţii, ca oricărui păcat, îi
corespund remediile evocate mai sus, dacă persoana în cauză este sensibilă la
mesajul evanghelic: terapeutica ecclesială presupune credinţa în Hristos,
Doctorul sufletului şi al trupului.
b. Obiecţia homosexualităţii
naturale este un contrasens din punct de vedere biblic în raport cu cele spuse
mai sus. Cuvântul «natural (firesc)», în limbajul curent, desemnează cel mai
adesea firea decăzută şi, deci, la propriu, contra-firea. Păcatul - orice păcat
- este contra firii. Viaţa firească este viaţa raică, viaţa care se desfăşoară
în conformitate cu darul raic sau viaţa împărăţiei. Cuvântul S-a întrupat
pentru a reda umanităţii posibilitatea unei vieţi fireşti, coerentă cu chipul
dumnezeiesc, cu voinţa divină, cu creaţia vizibilă şi invizibilă. Şi, în mod
sigur, în această existenţă contra firii, pe care fiinţa umană o moşteneşte în
concepţia sa, există o ereditate a păcatului [69]. În favoarea pretinsei
homosexualităţi «genetice» nu găsim niciunde dovada biologică. Bertrand Vergely
scrie: «Până astăzi, nu s-a găsit gena homosexualităţii» [70]; şi
doctorul, psihiatrul şi psihanalistul Jean-Paul Mensior afirmă: «Experienţa mea
terapeutică mă autorizează să afirm că homosexualitatea are întotdeauna origine
psihologică... şi nu genetică. Observaţia clinică o arată din plin» [71].
Dar dacă ţinem să vorbim despre «homosexualitate genetică», ea trebuie
comparată, din punctul de vedere al revelaţiei, cu violenţa genetică, iubirea
de sine genetică şi toate pasiunile deviate, pe care fiinţa umană le moşteneşte
la zămislire. Numai Hristos e fără de păcat, fiindcă, în ce-L priveşte, sămânţa
bărbătească a fost înlocuită cu harul Duhului Sfânt, care a curăţit-o pe Maica
Domnului de păcatul strămoşesc şi a însoţit-o cu Dumnezeul ei. Această
omenitate a Cuvântului întrupat, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, este cea
moştenită de fiinţa umană prin Sfântul Botez şi este în afara oricărei
pervertiri genetice.
Dar atâta vreme cât fiinţa
umană n-a cunoscut cea de-a doua naştere, naşterea după Duh, prin care
moşteneşte omenitatea sfântă a lui Hristos, ea continuă să poarte în sine, în
sângele ei, toţi germenii ereditari ai păcatului. În acest sens, homosexualitatea
este genetică, dar în felul în care sunt genetice şi celelalte patimi. Tot în
acest sens, nimeni nu poate să se gândească la un homosexual altfel decât la
fratele lui: homosexualul, fratele meu; homosexuala, sora mea - pentru că homosexualitatea,
ca toate patimile, există în natura decăzută pe care o moştenesc eu la
concepţie. Păcatul, sau suferinţa, sau boala aproapelui meu sunt păcatul meu,
suferinţa mea sau boala mea. În acest mod trebuie să se elibereze creştinul conştient
de orice osândire a celor invertiţi. Dacă ne vedem fratele sau sora robiţi de o
patimă, să facem penitenţă de ca şi când am fi noi înşine căzuţi în această
slăbiciune - spun Părinţii noştri duhovniceşti.
Dar noi participăm la
Sfântul Botez, la Mirungere şi la nu mai puţin Sfânta Euharistie, pentru a fi
vindecaţi de consecinţele ereditatre ale păcatului şi pentru a participa la
viaţa cu adevărat naturală, care este în Hristos. «Ne îmbrăcăm în Hristos» la
Botez, desăvârşit. Suntem chemaţi să răspundem la inversiune, care defineşte în
realitate orice boală a sufletului, prin conversiune. Homosexualitatea poate fi
o situaţie «firească» dacă interpretăm acest cuvânt dintre ghilimele ca sinonim
al «firii decăzute», umanitate nefericită, rănită de «un rău de care sufletul
suferea de mult în ascuns», pentru a repeta cuvintele Sfântului Ioan Scărarul.
Este un handicap din naştere, handicap genetic, care este semnul stării
decăzute a fiinţei umane. Homosexualul este în mijlocul nostru ca un semn
dureros al umanităţii dedate la păcatul idolatriei de sine. Lumea în care trăim
nu este lumea transfigurată, chiar dacă ea tinde la aceasta. Cei botezaţi sunt
cu certitudine în această lume pentru a inversa semnul Istoriei sale şi a o
orienta către împărăţie, unde domneşte, mai înainte de toţi vecii şi în vecii
vecilor, Fiul Omului.
Ajunşi aici, este important
să facem distincţie între pretinsa «natură homosexuala» şi actele homosexuale.
Sunt fiinţe umane conştiente de tendinţele homosexuale, dobândite sau, gândesc
ele, genetice, şi care răspund chemării lui Hristos, care încearcă să
convertească tendinţa homosexuala, să o metamorfozeze. Este o cale a sănătăţii
în lupta pentru castitate - luptă adeseori, trebuie s-o spunem, dramatică - în
cazul de care vorbim, precum este o cale de sănătate în celelalte forme de suferinţă,
de handicap sau de privaţiune, cunoscute la naştere sau de la naştere. Să ne
gândim la un copilaş care ajunge diabetic. El va trebui să trăiască cu
diabetul, urmând un tratament zilnic şi constrângător, în lipsa căruia ar muri.
Dar chiar acest diabet îi va structura existenţa şi va putea deveni pentru el o
cale de sfinţire. Homosexualitatea, dacă cel botezat acceptă lupta
duhovnicească nu numai pentru vindecare, dar mai cu seamă pentru mântuire,
poate fi o cale a sfinţeniei ca orice slăbiciune omenească. Pocăinţa,
«sentimentul pierderii harului..., al separării de Dumnezeu, doliul pentru
pierderea Persoanei Sale, gustul morţii, la care duce lipsa vieţii
dumnezeieşti» [72], este cea care transformă păcatul în cale de
sfinţire.
c. Convertirea şi
terapeutica presupun ca persoana homosexuală - căci homosexualul este mai
înainte de toate o persoană - să întâlnească toată atenţia şi toată compasiunea
posibilă din partea comunităţii creştine care îl primeşte pe acest frate sau pe
această soră în suferinţă. Aici este fundamentul mântuirii: să întâlneşti în
Biserică pe Hristos cel împreună-pătimitor, în fraţii tăi şi în preotul tău.
Duhul Sfânt ne cere să-l primim ca pe unul care ilustrează simptomatic un rol
existent în umanitate şi, deci, în fiecare din noi care ne vrem creştini. Numai
într-un climat de compasiune, de împreună-pătimire, pot fi înţelese chemarea la
convertire şi programul terapeutic al Bisericii. Biserica este, între altele,
un spital.
Numai într-un asemenea
climat de compasiune persoana poate să-şi recunoască boala şi să ajungă la
pocăinţă. Când membrii obştii ecclesiale acceptă că printre ei sunt bolnavi,
rezistând tentaţiei de a se considera pe sine sănătoşi şi punând început
pocăinţei, homosexualul, ca orice persoană umană rănită, poate să se înalţe
către asemănarea cu Dumnezeu şi la sfinţenie. Starea de păcat este boală [73]:
dovadă că duce la moarte. Este o boală mortală. De altminteri, boala însăşi
este considerată manifestare a păcatului - fie al persoanei înseşi (de exemplu:
dacă şi-a întreţinut tendinţele homosexuale cu îngăduinţă), fie doar al umanităţii.
«Nici el, nici părinţii lui
nu au păcătuit», spune Hristos despre orbul din naştere, dar această
infirmitate este îngăduită pentru ca Dumnezeu să fie slăvit. Cum să fie slăvit
Dumnezeu în infirmitate, în boală, în handicap nativ? El este slăvit când cel
în suferinţă îl slăveşte, când cei din jurul lui devin agenţi ai compasiunii
divine, când infirmitatea devine cale de sfinţire şi de îndumnezeire. El este
slăvit «de toate faptele cele bune, care au ca singur scop slava lui Dumnezeu
şi manifestarea chipului Său» [74]. Sunt destui homosexuali
convertiţi care vor intra în împărăţie înaintea heterosexualilor care s-au
crezut drepţi. În realitate, homosexualitatea nu e nimic; heterosexualitatea nu
e nimic; ce contează este întoarcerea la Hristos pentru împărăţia cerurilor,
adică pentru participarea la harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt.
Compasiunea nu este milă. Ea
nu este omenească. Ea este o harismă dumnezeiască. În cazul care ne preocupă,
dobândirea compasiunii ne permite să-L vedem pe Hristos în fratele suferind:
bucurându-se de compasiunea fraţilor săi şi a părinţilor săi în Domnul, fratele
homosexual îl va descoperi mai bine pe Hristos şi viaţa în El.
Hristos-Compătimitorul i se va arăta prin fraţii lui. Compasiunea permite
evanghelizarea sexualităţii, hetero sau homosexuală, monastică sau conjugală.
Evanghelizarea sexualităţii constă în a chema la convertire tot erosul din
fiinţa umană şi a-l orienta către iubirea nepieritoare a lui Hristos; ea constă
în introducerea dimensiunii ascetice în viata sexuală.
În acest context, nu trebuie
să ne fie frică să punem problema homosexualilor creştini. La prima impresie
după cele expuse mai sus, expresia este un non-sens: homosexualitatea - nu mai
mult decât nedreptatea socială, egoismul şi celelalte patimi - nu este
creştină. Sunt persoane care se străduiesc să demonstreze că poţi fi homosexual
şi creştin, semănându-i în aceasta lui Andre Gide: «incapabil să renunţe la
Hristos precum era de incapabil să renunţe la el însuşi, nu i-a rămas decât să
interpreteze după bunul lui plac fiecare cuvânt al Domnului» [75].
Unii spun că Evanghelia nu osândeşte homosexualitatea. Dar Hristos nu
osândeşte, El cheamă la schimbarea vieţii. «Nimic din învăţătura lui Hristos nu
lasă impresia că L-ar fi preocupat gusturile noastre neobişnuite. Lui nu I s-a
părut câtuşi de puţin important să cunoască bizareria înclinaţiilor noastre.
Cerinţa Sa, aceeaşi pentru toţi, e ca noi să fim curaţi, să alungăm dorinţa
pătimaşă, oricare ar fi obiectul acesteia.
Atitudinea reprobatoare a
lumii faţă de homosexualitate e de ordin social şi nu are nici o trăsătură
comună cu condamnarea de către Hristos a murdăriei, nici cu binecuvântarea pe
care o dă El inimilor care şi-au păstrat curăţenia» [76].
Homosexualitatea este prin ea însăşi în afara vieţii în Hristos, a vieţii
ecclesiale, fiindcă este o auto-adoraţie, o hipertrofie a individualismului [77]
şi pentru că în acest sens ea se situează la antipozii naturii umane create
după chipul trinitar al lui Dumnezeu: un homosexual nepocăit sau triumfător nu
se poate apropia de Sfânta Cuminecătură, pentru simplul motiv că modul de viaţă
pe care îl afişează face să nu fie în comuniune nici cu Hristos, nici cu
Biserica.
Dar sintagma «homosexual creştin» desemnează
în mod egal şi pe cel ce, având o viaţă homosexuală, vine în Biserică pentru a
se converti şi a lupta să dobândească Duhul Vieţii - pentru a deveni creştin.
După cum am mai spus, această situaţie priveşte comunitatea. Dar ea este cu precădere
responsabilitatea episcopului şi a preotului căruia i s-a mărturisit, la Taina
Spovedaniei, o asemenea dramă. Preotul sau episcopul vor fi chip al Bunului
Păstor, Care este Hristos însuşi, dacă se consacră acestei persoane, ajutând-o
să descopere incompatibilitatea dintre actele homosexuale şi viaţa creştină,
unde homosexualitatea este în impas, duhovniceşte vorbind. Nu este doar un rău
moral, o interdicţie religioasă sau socială. Este o patimă care, fără
convertire, îl împiedică pe cel în cauză să guste din plinătatea Duhului Sfânt.
Păstorul - Bunul Păstor - este aici pentru a ajuta persoana să afle calea, dacă
nu a vindecării, în orice caz a mântuirii.
C. Biserica si lumea
Atitudinea creştină faţă de
fenomenul social al homosexualităţii ne readuce la problema relaţiilor pe care
lumea le întreţine cu Biserica.
a. Modernitatea Bisericii
constă în actualizarea neîntreruptă a Tradiţiei Sfinţilor Apostoli şi a
Părinţilor prin lucrarea Duhului Sfânt. Biserica este actuală prin
discernământul şi compasiunea pe care Hristos, Căruia îi este Trup, o manifestă
în ea. În unele privinţe, societatea noastră pare o societate post-creştină:
unii se plâng de aceasta, alţii se bucură. Adevărul e că, în unele privinţe, ce
se vede e mai curând de sorginte precreştină: promovarea homosexualităţii este
un arhaism, o întoarcere la un mod de viaţă păgân. Unele revendicări care se
fac auzite în lumea de azi constau în a cere dreptul de a trăi cum se trăia în
Corint, la Roma sau în Atena înainte de înviere. Se reclamă dreptul de a
regresa la o viaţă precreştină.
Dar noi şi suntem într-o
societate pre-creştină pentru că, aşa cum spune titlul cărţii Părintelui
Alexandre Men, «Creştinismul e un început continuu». Totul se vesteşte din nou;
totul se explică într-un fel mereu nou; totul se leagă în profunzime, plecând
de la Sfânta Evanghelie, ca răspuns la sfidarea lansată celor botezaţi de către
cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu. Lumea îi interpelează pe creştini nu fiindcă ar
aduce un cuvânt psihologic sau filosofic, rostit de alţii mai înainte, ci
pentru că ei fac auzit, chiar dacă va fi respins, cuvântul teologic mântuitor.
Or, problema homosexualităţii este una teologică, în sensul că interpretarea ei
se face pornind de la relaţia fiinţei umane cu Dumnezeu.
Biserica se află la prova
lumii şi de aici vesteşte un cuvânt pe care numai ea îl poate rosti. Ni se va
spune că sunt două mii de ani de creştinism în urma noastră. Se pare că în destul
de multe domenii, după cum o arată sfidarea marilor probleme ecologice, etice
şi bioetice ale vremurilor noastre, toate ar trebui făcute din nou, pe baza
mărturiilor Sfinţilor Părinţi ai tuturor timpurilor. Cuvântul creştin este unul
fără compromis, deşi plin de compasiune, deoarece este un cuvânt profetic şi
viu.
Manifestaţiile, publicaţiile
şi revendicările în favoarea poziţiei homosexualităţii în societate nu sunt
doar simptomele unei lumi «decreştinate» - a existat undeva vreodată o
societate creştină? Aceste simptome sunt, în aceeaşi măsură, semnele unei lumi
în care creştinii nu au încă întotdeauna curajul să vorbească de Dumnezeu, să
vestească Evanghelia, sfinţenia, adâncimea experienţei duhovniceşti, taina de
nepătruns a creştinătăţii, adevărata istorie a învierii şi a Cincizecimii, şi
caracterul ireductibil al credinţei creştine la orice filosofie, la orice ideologie,
la orice altă religie şi la orice morală socială.
b. Legislaţia civilă îi
priveşte pe creştini. Cererile insistente de legalizare a homosexualităţii
reprezintă o provocare de actualitate. Biserica nu poate (din fericire!) să-şi
impună legea sa în societate. Ea nu are dreptul să îmbisericească lumea cu
forţa. Ea nu are altă putere decât aceea a iubirii răstignite şi nici un alt
exemplu de dat decât transfigurarea, schimbarea-la-faţă a Sfinţilor ei. Ea nu
poate decât să evanghelizeze, cu cuvântul şi cu fapta. Nu poate decât să cheme,
să invite lumea la o convertire în lipsa căreia orice morală este deşartă. Ea
poate astfel să inspire legislaţia unei ţări. Nu se identifică cu lumea, nu
este din lume, nu-i aparţine. Nu caută nici să-şi justifice social existenţa ca
instituţie protectoare, de ordin moral, a acestei lumi. Dar ea îi este lumii,
dinlăuntrul ei, conştiinţă şi inimă.
Creştinii sunt membri ai
Bisericii şi totodată cetăţeni ai lumii, care «îi dau Cezarului cele ce sunt
ale Cezarului», nu numai plătindu-şi impozitele, ci, în aceeaşi măsură,
participând la viaţa civilă prin vot. Ei aleg şi sunt aleşi. Pot să propună, să
apere o lege sau să i se opună. Ei pot, deci, să contribuie la transformarea
societăţii nu numai sfinţind-o din interior, prin propria lor sfinţire, ci în
aceeaşi măsură educând-o prin intermediul legislaţiei. Legea, după Sfântul
Apostol Pavel, este o pedagogie [78]. Biserica, prin slujirea
clericilor şi prin aceea a laicilor, poate face să se audă în lume, cu dulceaţă
şi smerenie, un cuvânt înţelept în favoarea fiinţei umane. Ea poate să se
interpună pentru a apăra fiinţa umană împotriva a ceea ce o dezumanizează.
Dumnezeu S-a întrupat pentru
a Se interpune între om şi om. În acest mod, Conferinţa Episcopilor Ortodocşi
din America a luat poziţie în privinţa legalizării homosexualităţii în martie
1978 şi a condamnat formal actele homosexuale, adăugând că «cei ce adoptă
stilul de viaţă homosexual nu sunt calificaţi pentru a-i învăţa pe copii şi
pentru a fi îndrumători spirituali» [79]. În România, Patriarhul
Teoctist şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe, în 1994 şi în 2000, au cerut
statului să nu legalizeze homosexualitatea, apărând astfel fiinţa umană însăşi,
chemată să se împlinească în viaţa familială.
Biserica nu are sufletul
atât de dur încât să abandoneze lumea ei însăşi: asta ar însemna să aducă la
disperare lumea şi oamenii. Este adevărat că noi nu trăim într-o lume creştină,
iar creştinii nu au dreptul să-şi impună viziunea lor despre lume. Dar trebuie
să-şi păstreze în acelaşi timp crezul de a vesti Evanghelia din dragoste pentru
fiinţa umană. Îţi poţi lăsa un frate să se înece? Biserica îşi exprimă mesajul
nu numai în interesul propriilor săi membri răspândiţi în societate, dar
deopotrivă spre binele oricărui bărbat şi al oricărei femei cu inima sinceră şi
deschisă, care poate asculta cuvântul lui Dumnezeu. Conştiinţa creştină nu are
doar misiunea de a vesti Evanghelia, ea o are în aceeaşi măsură pe aceea de a
denunţa ceea ce dezumanizează, ceea ce tulbură chipul lui Dumnezeu în om.
c. Rugăciunea pentru lume
rămâne atitudinea fundamentală a celui botezat în faţa provocărilor unei epoci
şi în faţa semnelor veacului. Şi proliferarea homosexualităţii, şi propaganda
al cărui obiect este ea, ca divorţul endemic, sunt semne ale veacului. Avraam a
fost cel dintâi care a dat exemplu când s-a rugat pentru Sodoma [80].
Creştinii nu se roagă întotdeauna atât cât li se cere să o facă şi nu cred
întotdeauna în rugăciune, în puterea credinţei şi în voia lui Dumnezeu de a
lucra în lume prin Cuvântul Său şi prin Duhul Său din iubire de oameni,
deschizându-şi sufletul pentru a primi revelaţia Lui. Credem prea mult în
raţionamentele noastre omeneşti şi nu-I cerem destul lui Dumnezeu să acţioneze.
Nici nu ne propunem destul să lucrăm şi noi cu El. Acesta este marele nostru
păcat. Avraam a mijlocit pentru Sodoma înaintea lui Dumnezeu. Am putea face şi
noi la fel: «Urăşte păcatul, dar iubeşte-l pe păcătos», după îndemnul
patristic. Iubirea este în esenţă preocuparea faţă de mântuirea celuilalt.
Într-adevăr, Hristos n-a venit, aşa cum a spus-o El însuşi, pentru a osândi
lumea, ci pentru a o mântui; iar creştinii n-au fost instituiţi judecători ai
lumii, ci preoţi, împăraţi şi profeţi pentru lume.
Toţi creştinii sunt membri
ai Preoţiei lui Hristos prin Sfântul Botez, şi aceasta fundamentează atitudinea
lor prioritară: mijlocirea pentru ei înşişi şi pentru lume. În faţa dramei
reprezentate de homosexualitatea instituţionalizată, rugăciunea pentru
convertirea inimilor şi luminarea minţilor, rugăciunea pentru iertarea şi
tămăduirea fraţilor invertiţi, rugăciunea pentru noi înşine, atunci când
păcatul este manifest - iată ce cere Duhul Sfânt din partea ucenicilor lui
Hristos. Rugăciunea pentru lume începe prin convertirea personală şi postul
pentru lume, convertirea creştinilor, extirparea ipocriziei şi a oricărei
necurăţenii. Ni se cere să smulgem din inimile noastre rădăcinile răului pe
care îl vedem în jurul nostru, în societate. Degeaba stigmatizăm
homosexualitatea, sau orice altă boală a umanităţii, dacă nu alungăm, prin
pocăinţă, poftele pătimaşe şi toate perversiunile din sufletele noastre, pe demonii
care sălăşluiesc în ele şi cărora Charles Baudelaire le spune pe nume:
Si le viol, lepoison, lepoignard,
l'incendie,
N'ontpas encore brodi de leurs plaisants
dessins
Le canevas banal de nospiteux destins,
Cest que notre âme, helas! n 'estpas assez
hardie [81].
Această reflecţie prea aproximativă asupra
problemei homosexualităţii oferă ocazia să ne extindem dezbaterea pe marginea
eticii creştine în sine, în cadrul căreia etica sexuală este numai un capitol
deosebit de important: sexualitatea, în fapt, atinge abisurile inconştientului
fiinţei umane şi relaţia ei cu Creatorul, cu întreaga creaţie şi cu toate
creaturile. Etica creştină nu este individuală: este ecclesială; ea corespunde
unui mod de viaţă la care fiinţa umană are acces prin Botez, devenind mădular
al Trupului lui Hristos, consacrându-se în Trupul şi Sângele Lui. Cel botezat
nu-şi mai aparţine. Ca persoană în comuniune cu alte persoane divine şi umane,
creştinul este integrat într-o comunitate conştientă, purtătoare a gândirii şi
a vieţii lui Dumnezeu şi participă la unanimitatea acestei gândiri şi a acestei
vieţi.
Atitudinea pe care Duhul Sfânt
ne cere s-o avem este o atitudine ecclesialâ, de discernământ fără osândire, în
adevăr şi cu compasiune. Aceasta este în aceeaşi măsură şi o atitudine
profetică: ea vesteşte plenitudinea vieţii în Dumnezeu, ea devansează lumea şi
vremurile acestea; ea vesteşte lumea ce va să vină, lumea viitoare, împărăţia;
şi Biserica are drept misiune să pregătească bărbaţii şi femeile epocii noastre
şi ai celor ce vor urma, să trăiască în împărăţie. Ea trebuie să aibă rezerve
faţă de morală. «Morala - scrie Christos Yannaras - corupe Biserica, ea
înlocuieşte criteriile Bisericii cu criterii ale lumii acesteia, alterează
marea taină a milei, pervertind-o în necesitate raţională socială» [82].
Nu poate fi vorba ca «fiinţa ecclesială» (expresia este a Mitropolitului Ioan
Zizioulas) să fie ca individ conformă cu regulile unei morale sociale sau
pretins creştine: este vorba de a lucra prin căinţă la înnoirea omului în
Hristos.
Revendicarea homosexuală în societatea noastră
este de tip moral. Ea exprimă căutarea unei justificări şi a unei recunoaşteri
de către societate a unui stil de viaţă până acum reprobat. În acest sens,
depenalizarea şi legalizarea vor fi în mod forţat interpretate ca legitimare -
fără a vorbi de caracterul incitator al acestor noi dispoziţii ale societăţii.
Dar noua morală socială nu va schimba cu nimic problema de fond, întrucât problema
homosexualităţii nu este o problemă de morală. Este o problemă de libertate şi
de etică, adică de coerenţă în natura profundă a fiinţei umane după chipul lui
Dumnezeu. Imposibilitatea în care se află fiinţa umană de a trăi conform
acestei naturi nu este depăşită prin afirmarea sau infirmarea legii morale.
Pocăinţa este un strigăt al fiinţei umane confruntate cu imposibilitatea de a
se supune, fără Dumnezeu, poruncilor dumnezeieşti.
Hristos nu propune
conformitatea cu o morală socială sau religioasă, ci convertirea prin căinţă şi
restaurarea relaţiilor interpersonale cu Tatăl şi cu toate fiinţele umane prin
harul Duhului Sfânt, căci «ceea ce nu e cu putinţă la om, e cu putinţă la
Dumnezeu». Mai trebuie şi ca fiinţa umană să creadă în El.
Cel ce nesocoteşte legea
morală se află în situaţia cea mai potrivită pentru a face această experienţă a
libertăţii care este pocăinţa; neconformitatea lui este şi putinţa lui de a
cunoaşte iubirea dumnezeiască şi, astfel, Persoana Divină însăşi. Strigătul de
căinţă şi de încredere în Dumnezeu-Mântuitorul îl pune pe păcătos faţă în faţă
cu iubirea lui Dumnezeu, nu cu judecata oamenilor: .«Ţie Unuia am greşit!» [83],
şi - spune Marme-ladov în Crimă şi pedeapsă [84] - «vom auzi
Cuvântul Lui: Apropiaţi-vă, va zice El, apropiaţi-vă şi voi, beţivilor,
apropiaţi-vă, voi, slăbănoage făpturi neruşinate! Noi vom înainta cu toţii fără
teamă şi ne vom opri înaintea Lui, iar El va zice: Sunteţi nişte porci, arătaţi
ca fiarele şi purtaţi semnul ei, dar veniţi şi voi. Şi atunci se vor întoarce
către El deştepţii şi vor striga: Doamne! De ce-i primeşti pe aceştia? Iar El
va zice: îi primesc, o, înţelepţilor, îi primesc, o, deştepţilor, fiindcă nici
unul dintre ei nu s-a crezut vreodată demn de această favoare. Şi El îşi va
întinde spre noi braţele Sale dumnezeieşti, noi ne vom arunca în ele: ... şi
vom înţelege totul... Doamne, vie împărăţia Ta!».
[27] Facerea 19, 1-29.
[28] Facerea 19, 7.
[29] Leveticul 18, 22; 20,
13.
[30] Romani 1, 24-25
[31] Despre sterilitate după
Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, vezi Jean-Claude Larchet, Pour une ethique
de la procreation. Elements d'anthropologie patristique, Paris, le Cerf, 1998,
pp. 13-30.
[32] X. Thevenot, op.cit.,
p. 223.
[33] Cf. Marcel Proust, „La
Race maudite", în Contre Sainte-Beuve, Gallimard, coli. Idăes, Paris,
1954.
[34] Cf. Jean-Paul Sartre,
Le plaisir ii n'y a que moi qui sache me le donner, Le Mur, Paris, Gallimard,
coli. Folio, 1981, p. 110; întreaga nuvelă ilustrează incomunicabilitatea
dintre sexe.
[35] Către Talasie, 253.
[36] Marcel Proust, Sodome
et Gomorrhe, în  la Recherche du temps perdu, Gallimard, coli. La Pleiade, t.
2, p. 616.
[37] Ioan 17, 22.
[38] Leviticul 20, 22-26.
[39] Leviticul 18, 22; 20,
13.
[40] Leviticul 20, 26.
[41] TOB, p. 246, nota 1.
[42] 1 Petru 2, 9.
[43] Apocalipsa 20, 6; cf.
1, 6 şi 5, 10.
[44] Sfântul Macarie, citat
de Christos Yannaras, „La Morale de la liberte", în La Loi de la liberte,
Mame, Paris, 1972, p. 41.
[45] Ibid, p. 48.
[46] Marcu 9, 41.
[47] 2 Timotei 2, 19.
[48] 1 Corinteni 6, 15, 19.
[49] 1 Ioan 2, 7.
[50] Ioan 8, 11.
[51] 1 Corinteni 6, 9-10.
[52] Ch. Yannaras, op. cit.,
p. 17.
[53] Fr. Mauriac, Memoires
interieurs, Flammarion, «Le Livre de poche», Paris, 1966, p. 156.
[54] Citat de Fr. Mauriac,
op. cit., p. 256.
[55] Bertrand Vergely, op.
cit., pp. 2-3.
[56] Sfântul Ioan ScăraruL
Scara 15, 74.
[57] Matei 7, 1; Luca 6, 37.
[58] Ch. Yannaras, op. cit.,
p. 53.
[59] Scara, 15, 7.
[60] Ibidem, 15, 2
[61] Ch. Yannaras, op. cit.,
p. 55.
[62] Psalmul 23, 6.
[63] Fapte 17, 28-29.
[64] Ch. Yannaras, op. cit,
2, 54.
[65] Cf. Romani 5, 19.
[66] Ibidem, p. 27.
[67] Ch. Yannaras, op. cit.,
p. 43.
[68] În legătură cu această
problemă, vezi Jean-Claude Lar-chet,
Therapeutique des maladies spirituelles, Paris, Editions du Cerf, 4-eme
edition, 2000.
[69] În legătură cu
ereditatea adamică, vezi Jean-Claude Lar-chet, Maxime le Confesseur, mediateur
entre l'Orient et l'Occi-dent, Paris, Le Cerf, 1998, pp. 77-124.
[70] Le PACS, ou
l'amenagement desesperi d'un monde desespere, supliment la SOP nr. 238, mai
1999, p. 1.
[71] Chemins d'humanisation.
Essai anthropologique, Bruxelles, Lumen Vitae, coli. «Trajectoires», nr. 7,
1998, p. 59.
[72] Ch. Yannaras, op. cit.,
p. 31.
[73] Cf. Matei 9, 19.
[74] Ch. Yannaras, op. cit.,
p. 42.
[75] Fr. Mauriac, op. cit.
p. 275.
[76] Ibidem, p. 277.
[77] B. Vergely, op. cit.,
p. 3.
[78] Cf. Galateni 3, 24.
[79] Citat de Stanley S.
Harakas, în Contemporan moral issues, Minneapolis, USA, 1982, p. 96.
[80] Facerea 18, 16.
[81] Les Fleurs du Mal, «Au
lecteur», w. 25-28: «Dacă pumnalul, focul, otrava, siluirea/ N-au vrut să-şi
puie încă blazonul lor poznaş/ Pe pânza care-o ţese destinul nostru laş,/
Pricina e că slabă şi trândavă ni-i firea» (trad. Al. Philippide).
[82] Ch. Yannaras, op. cit.,
p, 57.
[83] Psalmul 50.
[84] Citat de Ch. Yannaras.
Sursă: Orthodoxphotos
0 comments:
Trimiteți un comentariu