Sfânta Treime

 APOSTOLUL

Efeseni 5, 8-19

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

EVANGHELIA

Matei 18, 10-20

Zis-a Domnul: căutaţi ca să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici, căci vă spun vouă că îngerii lor din ceruri totdeauna privesc faţa Tatălui Meu, care este în ceruri; căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cei pierduţi. Ce vi se pare? Dacă un om ar avea o sută de oi şi i se rătăceşte una din ele, au nu lasă pe cele 99 în munţi şi se duce de caută pe cea rătăcită? Şi dacă se întâmplă să o găsească, adevăr vă spun vouă că se bucură de ea mai mult, decât de cele 99, care nu s-au rătăcit. Tot aşa, nu este voia Tatălui vostru, cel din ceruri, ca să piară vreunul dintre aceştia mai mici. De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l mustră între tine şi el singur; dacă te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine încă unul sau doi, ca din gura a două sau trei mărturii să se sprijine orice cuvânt. Iar de nu-i va asculta pe ei, spune-l soborului Bisericii; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevărat vă spun vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer. Iarăşi vă spun vouă că, dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ pentru un lucru pe care îl vor cere, se va da lor de Tatăl Meu, care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.

*

Sf. Ioan Gură de Aur:

Noi întrebăm astăzi de este Fiul de aceeaşi putere şi slavă ca şi Tatăl şi de aceeaşi fiinţă cu Dânsul. Totuşi, noi practic nu întrebăm, ci prin harul lui Hristos am şi aflat ceea ce căutăm, şi ţinem aceasta tare, şi voim acum a o dovedi şi potrivnicilor.

Dar eu mă ruşinez când trebuie să vorbesc despre aceasta; căci, în adevăr, nu este oare de râs a voi să dovedeşti un lucru aşa de clar? Nu este, oare, lucru nebunesc a întreba de este Fiul de aceeaşi fiinţă cu Tatăl? Căci noi trebuie numai să privim natura, spre a dobândi răspunsul. Atât cei născuţi, cât şi născătorii, cu toţii sunt de aceeaşi fiinţă, atât la oameni, cât şi la dobitoace şi la plante. Voieşti tu, oare, numai la Dumnezeu a face o deosebire de la această lege obştească? Totuşi, ca să nu se pară că egalitatea fiinţei Fiului cu a Tatălui voiesc a o dovedi numai din cele pământeşti, de aceea o vom întemeia acum şi cu dovezi din Biblie.

Şi nu noi, ci necredincioşii, care se împotrivesc unui lucru aşa de dovedit şi adevărului, merită a fi de râs. Ei spun împotrivă: „Ce este oare aşa de dovedit? Dacă Hristos, pentru că S-a numit Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să fie de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, atunci şi noi trebuie să fim de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu, căci şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu de către psalmistul, Când zice: «Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt»”(Psalmul 81, 6).

O, nebunie şi cutezare! Când noi vorbim despre slava Celui Unuia-Născut, ei voiesc a-L pogorî la propria lor înjosire şi zic: „Încă şi noi ne numim fii ai lui Dumnezeu”.

Dar noi suntem departe de a fi de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu. Tu eşti numit numai fiu, dar nu Unul-Născut, precum se numeşte El. Tu nu te odihneşti în sânul Tatălui, nu eşti strălucirea slavei Lui, nici chipul fiinţei Lui (Evrei 1, 3).

Dacă aceasta nu te convinge, ia aminte ce zice Însuşi Iisus Hristos, spre a arăta că fiinţa Sa întru nimic nu se deosebeşte de a Tatălui Său: „Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Spre a arăta egalitatea puterii, El zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, şi: „Precum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (Ioan 5, 21). Când voieşte a însemna egalitatea cinstirii, El zice: „Ca toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5, 23). Şi aceeaşi putere minunată o rosteşte prin cuvintele: „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Dar necredincioşii nu socotesc aceste lămurite graiuri ale lui Hristos, ci iau vorba Fiului într-un înţeles subiectiv, zicând că şi oamenii se numesc fii ai lui Dumnezeu, şi pogoară pe Hristos la propria lor înjosire.

Nu numai pentru că El a luat trup omenesc (întâia pricină), şi nu numai pentru slăbiciunea ascultătorilor Săi (a doua pricină), ci şi pentru ca să îndemne pe ucenicii Săi la smerenie, pentru aceasta a vorbit Hristos despre Sine cu smerenie şi a lucrat cu smerenie. Cine voieşte să înveţe pe alţii smerenia, trebuie să facă aceasta cu cuvântul şi cu fapta: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), şi iarăşi: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” (Matei 20, 28).

Deci El, Care ne-a învăţat să fim smeriţi şi să nu căutăm locurile cele dintâi, ci să suferim a fi număraţi între cei mai mici, El, Care cu cuvântul şi cu fapta ne îndemna la aceasta, negreşit avea un motiv important pentru a vorbi despre Sine cu înjosire. Citește mai mult...

*

Sf. Antim Ivireanul:

de vreme ce noi sân­tem neam ales al lui Dumnezeu, este dar Dumnezeu cu noi! Şi când este, creştine, Dumnezeu cu tine, atunci nimenea nu poate să-ţi strice ceva, căci îl iubeşte Dumne­zeu şi pre carele iubeşte Dumnezeu îl şi ceartă şi îl şi cercetează.

La acela nevăzut vine de-i mângâie sufletul şi inima lui, darul îl înmulţeşte întru el, dragostea cătră Sfinţia Sa îi adaoge, blagoslovenie îi dă întru toate lu­crurile şi trebile lui, pace şi linişte vine totdeauna omului aceluia căci este crescut din tulpina cea bună a lui Dumnezeu.

Iar de n-ai pre Dumnezeu, nimic nu ai, bine nu poţi să faci niciodată. Dumnezeu este viaţa cea de veci. De n-ai pre Dumnezeu, nici viaţa cea de veci nu o ai şi îţi caută să flămânzeşti şi să însetoşăzi de Dân­sul în veci. O, ce sărăcie rea! Ce răutate netrecută! Căci cine ne depărtează pre noi de Dumnezeu? Nimeni altul fără numai păcatul. Păcatul scoate pe Duhul lui Dumne­zeu afară şi aduce pre duhul cel necurat şi rămâne becisnic. Şi vai de el! Rămâne ca un lemn uscat şi sec, gata de ardere în focul cel de veci, acolo unde arde şi nu să sfârşeşte. Citește mai mult...

*

Pr. Dumitru Stăniloae:

„Dumnezeu este capătul tuturor aspiraţiilor mele. E desăvârşirea însăşi. E Persoana în comuniune în deplinătatea Ei: Ea nu se poate bucura decât în comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. În definitiv suntem trei, totdeauna trei. Chiar dacă suntem într-un număr mai mare, toţi ceilalţi sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta în folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Dacă noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastră în Dumnezeu nu este desăvârşită. Aceasta excludere a celui de-al treilea întinează legătura noastră. Mă dezinteresez de celălalt, vorbesc rău de el. Iar apoi, când ‘el’ devine ‘tu’ şi ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine aşa cum nu se cuvine… Iubirea în doi poate fi pe deplin generoasă numai dacă este întoarsă spre un al treilea“.

„. . . că ei să fie una aşa cum Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine, că ei să fie în chip desăvârşit una” (În 17, 22).

Avem astfel experienta Treimii. „Nu pot să mă realizez în iubire, dacă nu există în faţa mea un ‘tu’ care mă face responsabil, care face apel la mine şi căruia trebuie să-i răspund. Nu mă pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decât în responsabilitate. Altfel, devin un epicureu, vreau să-mi satisfac doar plăcerile mele. Dar responsabilitatea mă face să spun: cum mă pot bucura de viaţă, dacă nu există un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, mă plictisesc. De aş avea lumea întreagă, dacă n-ar exista nimeni, n-aş avea căldura celuilalt. Numai celălalt mă face fericit, îmi dă pofta de viaţă; dacă n-ar fi celălalt…Dar celălalt înseamnă şi responsabilitate. Celălalt este şi o graniţă pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol în calea egoismului meu de a mă rupe de el sau de a-l înghiţi. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celălalt să rămână altul, să nu se confunde cu mine, dar să fie unit cu mine. Nu exist numai eu. Există şi un ‘tu’ pentru că există o comunicare între el şi mine. Dacă nu ar exista comunicare în iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatăl este Tata şi Fiul este Fiu. Ei trebuie să fie diferiţi. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecăruia faţă de celălalt. Dar în relaţia lor cu Duhul Sfânt, Tatăl trebuie să rămână Tata şi Fiul trebuie să rămână Fiu“. 

Pe Tatăl Cel fără de început, pe Fiul Cel împreună fără de început, pe Duhul Cel împreună veşnic, Dumnezeirea cea una, că heruvimii a-I slăvi îndrăznind zicem: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor Tăi, mituieşte-ne pe noi!” (Treimica, Utrenie, glas 3).

Experienţa treimică este o experienţă cotidiană care îşi are obârşia în Dumnezeu-Tatăl, manifestarea în Dumnezeu-Fiul, comunicarea în Dumnezeu-Duhul. Omul este creat după chipul Treimii dumnezeieşti. Există un „eu – tu – el”, o fiinţă în comuniune cu Dumnezeu şi cu creaturile. „Este vorba de o experienţă sociologică, psihologică şi, mai mult decât atât, ea este fundamentală pentru noi. Fără ea nu putem exista deplin; ea este înrădăcinată în fiinţa noastră şi niciodată nu mă voi mulţumi cu nivelul la care mă aflu. Totdeauna voi vrea să merg mai departe. Sunt însetat de o iubire nesfârşită. 

Responsabilitatea mea nu se stinge niciodată. Psihologic vorbind, simt faţă de fiica mea sau de fiul meu că nu am făcut niciodată tot ceea ce trebuia să fac; faţă de soţia mea, faţă de ceilalţi, n-am făcut niciodată ceea ce trebuia să fac. Se deschide aici o perspectivă nesfârşită pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifesta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celălalt iar el să facă ceva pentru mine; pentru a ne arăta tot mai mult iubirea. Până unde? La infinit. Dar de unde vine oare aceasta sete de infinit, dacă acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Aceasta aspiraţie aparţine naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a făcut aşa? Cred că aici există un semn ce trimite spre temeiul existenţei noastre.

Trebuie să găsim într-o zi satisfacerea deplină a acestei aspiraţii de a iubi nesfârşit, de a ne dărui deplin, adică infinit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbră în iubirea noastră, nici o reticenţa, nici o rezervă, nici o distanţă. Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Raţionalitatea profundă a existenţei noastre rămâne învăluită câtă vreme nu intrăm în legătură cu Celălalt, Tu-ul care este izvorul şi capătul aspiraţiei noastre infinite de a iubi. La capătul şi la originea vieţii mele se afla o desăvârşire a iubirii manifestată în mine prin dorinţa infinită de iubire: în ea se înrădăcinează raţionalitatea iubitoare a fiinţei mele. 

“Credinţa nu este numai ceva sentimental, ceva lipsit de temei, în Dumnezeu avem şi un Logos, un ‘Cuvant’, un Verb, o Raţiune, nu numai un ‘Duh’, un Suflu. Responsabilitatea faţă de celălalt mă face să ating cu degetul aceasta raţionalitate plină de duhul, de iubire. Prin aceasta raţionalitate îl simt pe celălalt. Prin cuvântul său, prin prezenţa sa, celălalt este în mine. Dar nu numai el se afla în mine. Cel căruia eu îi spun ‘tu’ şi pe care astfel îl port în mine este şi el în legătură cu un altul, cu ceilalţi. Intru astfel în comuniune cu o fiinţă care este ea însăşi în comuniune cu o persoană, în tine există şi celălalt; tu eşti în el şi, plin de el, tu eşti în mine. Când vorbesc cu tine, mă gândesc şi la celălalt cu care tu eşti în legătură. Şi el lucrează în mine: este prezent în mine în responsabilitatea pe care o am faţă de el.

Sunt întotdeauna o treime. Sunt în mine însumi o treime. Sunt o icoană, un chip al Sfintei Treimi. Sunt un chip triadic, dar îndeosebi o icoană a Fiului şi, prin El, sunt în legătură cu Tatăl. Nu există un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu şi tu’, cum spunea Martin Buber: există şi un ‘el’. Tu şi eu avem o responsabilitate faţă de un celălalt. Această responsabilitate este importantă şi ea ne uneşte într-o mare seriozitate.

Acesta este chipul Treimii în om. El poate fi descoperit în mod experimental, pentru că există aici un sentiment al necondiţionatului, al absolutului. Suntem necondiţionat obligaţi unul faţă de altul şi faţă de un celălalt. Iar aceasta trebuie neapărat să vină de la o instanţă supremă care a imprimat în noi că o pecete această responsabilitate, această adâncă seriozitate care ne uneşte, care nu ne lasă în superficial, ci ne sfinţeşte.”„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fc 1, 26). „Dumnezeu” este la singular, „să facem” este la plural: un singur Dumnezeu, o comuniune de persoane. După chipul şi asemănarea Celui Intreit-Unul a fost creat dintru început omul…

Dumnezeule în Trei fețe, Care ai plăsmuit după chipul şi asemănarea Ta neamul omenesc şi din nefiinţă la fiinţă ai adus toate, Ţie mă închin, pe Tine Te cinstesc şi în cântări Te slăvesc.

Dumnezeule Atotputernic şi singur nescris-împrejur, vino şi Te sălăşluieşte sub acoperişul meu.

Doamne Cel în Trei străluciri, trimite lumina Ta şi luminează-mă întru negrăită iubire a inimii Tale (Duminica Tuturor Sfinţilor, Miezonoptica, cantarea 6).

Lumina neînserată, Soare în trei străluciri, Unule Dumnezeu necuprins, singurul Domn şi Stăpân, luminează inima mea cea întunecată, ca să strălucesc cu razele slavei Tale şi să Te cânt şi slăvesc întru toţi vecii (Cântarea 8)”.

Pr. M. Costa de Beauregard şi Pr. Dumitru Stăniloae. Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu

Sursă: Războiîntrucuvânt

Sursă Apostol și Evanghelie: Doxologia

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae - Sf. Treime, Dumnezeul iubirii și al conștiinței