1946-1947. Foametea organizată de Stalin în Basarabia

vineri, 28 iunie 2013

| | |


Copii din Basarabia ucişi de foamete
De Andrei Vartic

Articolul aparţine lui Andrei Vartic şi a apărut în Vocea Basarabiei pe 9 noiembrie 2006. De atunci procesul comunismului a căpătat tuşe mai pronunţate în Republica Moldova şi sper să fie condamnat definitiv, irevocabil şi executat . Articolul se referă în principal la foametea provocată de regimul comunist în 1946-1947, un subiect care lipseşte deocamdată din manualele noastre de istorie.

Români deportaţi
Se împlinesc în această toamnă (noiembrie, 2006) 60 de ani de când Stalin a ordonat pentru Basarabia straşnica teroare a foametei. Dimensiunea acestei orori, realizată de comunişti imediat după finalizarea celui de al doilea război mondial, întrece cu mult pe cea a războiului contra nazismului. O spun chiar jertfele acestui genocid: “În satul nostru n-au mai rămas decât 30% din locuitori, iar ceilalţi au murit şi mor de foame, nici chiar pe front nu şi-au pierdut viaţa atâţia oameni…” (din relatarea unui funcţionar comunist din raionul Bălţi, RSSM).

Dacă sacrificiul a zeci de milioane de oameni sovietici în lupta contra nazismului avea cel puţin o motivare (“noi, poporul sovietic, nu vom fi cotropiţi de Germania nazistă!”), atunci ororile foamei provocate de PCUS în Basarabia şi Bucovina chiar în timpul procesului de la Nurenberg, nu au altă acoperire politico-juridică decât etnocidul făţiş împotriva poporului român.

Accentuăm această paralelă fiindcă numai în Basarabia şi Bucovina dictatorul Stalin a ucis cu sălbăticie oameni nevinovaţi de o anumită etnie. Nimeni nu era ucis în URSS ca să nu-şi mai spună estonian sau armean. Românii însă erau ucişi ca să nu-şi mai zică români.

Chiar şi etniile deportate în masă, cum ar fi tătarii sau cecenii, nu erau ucişi fiindcă îşi spuneau tătari sau ceceni, ci fiindcă Stalin i-a “judecat” colectiv pentru pretinsa susţinere a lui Hitler. Aşa crimele lui Stalin împotriva umanităţii, realizate chiar sub ochii tribunalului de la Nurenberg, demonstrează că ambiţia lui Stalin era de ai face co-părtaşi la crimele sale şi pe Sir Winston Churchill, şi pe mister Franklin Roosevelt, care ştiau de existenţa genocidului comunist, mai straşnic decât cel nazist, dar tăceau.

Cu această aprobare tacită, cu părere de rău, imperiului universal comunist a primit o mare parte din Europa Centrală şi Asia, şi i s-a dat astfel şi posibilitatea să comită crime încă şi mai grave împotriva umanităţii (să pomenim aici numai fenomenul re-educării de la Piteşti, din România, sau înecarea în sânge a revoluţiei maghiare din 1956).

“La noi foarte mulţi au murit de foame şi continuă şi acum să moară. Oamenii mănâncă cai morţi, ţistari şi alte scârboşenii. Zilnic mor câte 20-30 de oameni…”, iată o altă relatare a teroarei cu arhetipul foamei, de data asta din raionul Dubăsari. Datele sunt luate din “Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS Moldoveneşti.1940-1950″, ROSSPEN, 2006, cartea recentă a lui Valeriu Pasat, membru corespondent al Academiei de ştiinţe din republica Moldova, deţinut politic al regimului actual comunist din acest stat. Relatările doctorului în ştiinţe istorice V. Pasat sunt luate din arhiva de stat a fostei URSS şi în majoritatea absolută a cazurilor au fost scrise de funcţionarii comunişti ai timpului. Să ne oprim puţin asupra acestor date care au fost până recent secrete: în sat a rămas doar 30% din locuitori, şi lumea continuă să moară de foame; zilnic mor câte 20-30 de oameni; nici chiar pe front nu au murit atâţia oameni…

Deşi Valeriu Pasat estimează (repetăm, în baza datelor din arhiva de stat a fostei URSS) că în anii 1946-1947 doar în RSSM (deci fără Basarabia de Sud, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei) au murit de foame aproximativ 200.000 de oameni, realitatea pare să fi fost mult mai crudă. Mai ales că într-o mulţime de sate şi orăşele nici nu existau curajoşi din cei care să scrie la Moscova despre dezmăţul apocaliptic al foametei (deşi a fost denumită oficial “secetă”, memoria colectivă ia zis şi îi zice “foamete”). “Cadavrele stau împrăştiate pe drum…”, “nici nu mai este unde să-i înmormântezi”, “Oamenii mor ca muştele, pe zi ce trece mor tot mai mulţi”; “oamenii mănâncă oameni”… scriau unii activişti de partid la CC al PCUS. “Oamenii mânâncă oameni”, iată ce stadiu de animalitate a provocat sistemul comunist cu fenomenul re-educării prin foamete colectivă, iată din ce oameni, re-educaţi cu acest tip de animalitate, şi-a recrutat partidul comunist slujitorii cei mai fideli şi ucigaşii. Mulţi din ei mai sunt la putere în statul european republica Moldova şi continuă să terorizeze cu foamea, alcoolismul şi subdezvoltarea peste 3 milioane de europeni în văzul şi cu aprobarea tacită a structurilor democratice europene.

Deşi Valeriu Pasat estimează (repetăm, în baza datelor din arhiva de stat a fostei URSS) că în anii 1946-1947 doar în RSSM (deci fără Basarabia de Sud, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei) au murit de foame aproximativ 200.000 de oameni, realitatea pare să fi fost mult mai crudă. Mai ales că într-o mulţime de sate şi orăşele nici nu existau curajoşi din cei care să scrie la Moscova despre dezmăţul apocaliptic al foametei (deşi a fost denumită oficial “secetă”, memoria colectivă ia zis şi îi zice “foamete”). “Cadavrele stau împrăştiate pe drum…”, “nici nu mai este unde să-i înmormântezi”, “Oamenii mor ca muştele, pe zi ce trece mor tot mai mulţi”; “oamenii mănâncă oameni”… scriau unii activişti de partid la CC al PCUS. “Oamenii mânâncă oameni”, iată ce stadiu de animalitate a provocat sistemul comunist cu fenomenul re-educării prin foamete colectivă, iată din ce oameni, re-educaţi cu acest tip de animalitate, şi-a recrutat partidul comunist slujitorii cei mai fideli şi ucigaşii. Mulţi din ei mai sunt la putere în statul european republica Moldova şi continuă să terorizeze cu foamea, alcoolismul şi subdezvoltarea peste 3 milioane de europeni în văzul şi cu aprobarea tacită a structurilor democratice europene.

Să încercăm să estimăm aceste date. În RSSM erau în 1946 peste 1500 de localităţi. Foametea cea mai dură a durat vreo 10 luni (ţistarii erau mâncaţi în vara lui 1947), adică aproximativ 300 de zile, până a apărut roada mizeră a anului 1947 (un detaliu elocvent, deşi comuniştii spuneau că foamea a fost provocată de seceta din vara anului 1946, bătrânii susţin că în primăvara lui 1947 grâul a răsărit peste tot fără a fi semânat. “Când a dat în pârg acel grâu, am scăpat de foamete!”, susţin supraveţuitorii). Dacă în fiecare din cele 1500 localităţi oamenii au murit şi continuau să moară “ca muştele”, aşa cum scriu “corespondenţii” lui Stalin, numărătoarea va trece şi peste 400.000 de jertfe, majoritatea bâtrâni şi copii. Mare parte din ei nici nu au fost luaţi la evidenţă de organele statistice ale noii puteri comuniste. Fiindcă Stalin ştia ce face, chiar şi “intrarea binevolă” în colhozuri a amânat-o până în toamna lui 1949, după un nou val al deportărilor în masă “executat” tot sub ochii întregii lumi pe 6 iulie 1949. Se vede, aşadar, “de la o poştă” că Stalin a omorât în Basarabia cu foametea mult mai mulţi oameni decât a ucis necruţătorul război dintre marile puteri ale lumii, război în care poporul român a fost folosit doar ca simplă carne de tun, doar pentru a-l dezmembra etnic şi politic, doar pentru a-l micşora demografic până la limitele dispariţiei.

Cum a fost “organizat” genocidul prin foamete contra poporului român din Basarabia şi Bucovina? Simplu, comisarii au măturat în toamna anului 1946 toate produsele alimentare din podurile şi ambarele cetăţenilor. Absolut tot, până la ultimul grăunte. şi există mii şi mii de mărturii în acest sens. Nu importa că erai avut (adică culac) sau sărac. Puteai să ai în familie şi 14 copii – nu erai cruţat. Antropoizii comunişti, aleşi de Stalin din cei mai întunecaţi şi mai agramaţi oameni, nu aveau absolut nici o jele faţă de “români”. Cine se opunea era imediat împuşcat sau trimis în Gulag (la o moarte încă şi mai chinuitoare). Cine încerca să fugă peste hotare, adică în România, era prins şi împuşcat sau trimis în Gulag. Şi mai tragic – cine reuşea şi trecea hotarul în România era prins de bolşevicii români şi “repatriat” pentru a fi împuşcat sau trimis în Gulag. Ba chiar şi basarabenii care reuşiseră să fugă înainte de 23 august 1944 erau hăituiţi în România, arestaţi şi “repatriaţi” în URSS, unde erau împuşcaţi sau trimişi în Gulag. Nu a fost iertat nici măcar Pantilimon Halipa, patriarhul Marii Uniri de la 1918… Dar oamenii fugeau de foamete şi în alte regiuni ale URSS, mai ales în Siberia şi la nordul depărtat. Şi Valeriu Pasat demonstrează în cartea citată mai sus că în gările Basarabiei se adunau zilnic pentru acel exod zeci de mii de oameni, hăituiţi şi aceştia de comisarii lui Stalin.

De ce a organizat Stalin acest măcel în plină desfăşurare a procesului de la Nurenberg? Au fost câteva motive. Primul era, desigur, bolşevizarea prin violenţa foamei, experiment reuşit în Ucraina în anii 1930-32 şi în Rusia în anii 1918-1920. Apoi – “uitarea de bună voie” a denumirii corecte a etniei din care faci parte şi impunerea “ideii” Moldovei Mari Socialiste, întinse de Stalin de la Balta până în inima Balcanilor. Urma forţarea românilor din Basarabia să intre “cu cerere” în colhozuri, cedând, iar “de bună voie”, statului toate proprietăţile (pământ, fabrici, magazine, depozite, animale, mijloace tehnice, case). Venea schimbarea radicală a structurii etnice a Basarabiei. În locul românilor ucişi cu foamea Stalin a adus în RSSM sute de mii de ruşi şi ucraineni (în sudul Basarabiei au fost populate imediat toate satele nemţilor “reptariaţi” de Hiltler în 1940). Alt motiv era învăţarea rapidă, de frică, a limbii ruse. Urma transformarea, tot prin teroarea foamei, a mentalului de proprietar şi agricultor în cel de proletar. şi, mai ales, zombificarea şi mancurtizarea copiilor, transformarea lor în carne de tun sau braţe ieftine de muncă. Iar Basarabia avea cea mai înaltă rată din natalitate şi din Regatul României, şi din fosta URSS, populaţia ei crescând natural cu peste 32% în zece ani.

Majoritatea celor rămaşi în viaţă, dar şi noi născuţii, şi acesta este un straşnic substrat al genelor umane, îl idolatrizau fără rezerve pe criminal, denumindu-l “tătucă”. Autorul acestor rânduri ţine minte cum în martie 1953 mii şi mii de oameni plângeau în hohote în toată Basarabia atunci când s-a dat anunţul despre moartea “tovarăşului Stalin”. Mulţi, foarte mulţi din cei deveniţi comunişti prin mecanismul “subtil” al foametei organizate, sunt fideli fostului regim până astăzi. Nimic, nimeni nu-i poate convinge pe aceşti oameni decapitaţi de suflet că anume Stalin şi partidul comunist au ordonat acel genocid, de fapt etnocid. Cercetarea noastră, vizează, însă, şi entităţi umane aşezate mult mai sus în ierarhia lumii decât amărâţii din rândurile cărora Stalin îşi recruta ucigaşii. Au ştiut americanii şi englezii de crimele basarabene ale lui Stalin? Desigur. De ce au tăcut? şi de ce tac (iată, au ambasade la Chişinău şi Bucureşti)? Ştie clasa politică “democratică şi anticomunistă” de la Bucureşti de uciderea prin înfometare a sute de mii de cetăţeni români în Basarabia în anii 1946-1947? Desigur. De ce atunci comisia prezidenţială condusă de profesorul Vladimir Tismăneanu a decis să judece crimele fostului regim comunist începând cu anul 1948? Nu cumva ca să treacă cu vederea faptul că aceste crime înseamnă peste un milion de jertfe anume în Basarabia şi Bucovina? Nu cumva pentru a ascunde pe antropoizii (de nenumărate etnii) care au executat masacrul ordonat de Stalin? Unul din ei, cei drept radiofonic şi pedagogic, a fost şi tatăl profesorului Tismăneanu, cetăţeanul român Leonte Tismaneţki, născut la Soroca, în Basarabia. Nici pe el, nici pe soţia lui, nici pe Iosif Kişinevskii, nici pe alţi tovarăşi bolşevici basarabeni, regimul comunist din România nu i-a repatriat în URSS…

“Sunt înmormântaţi câte 50 de oameni pe zi. Te prinde o mare groază – n-avem fărâmă de pâine şi oamenii mor ca muştele…”, iată încă o relatare cutremurătoare din raionul Orhei, preluată de Valeriu Pasat din arhiva de stat a fostei URSS. În multe sate din Basarabia mureau şi câte 50 de oameni pe zi. Şi foamea crâncenă a durat vreo 300 de zile. Informările de acest gen, se spune, “au înmuiat” până la urmă “inima de oţel a tovarăşului Stalin”. El a trimis în Basarabia o comisie în frunte cu Alexei Kosâghin, viitorul “reformator” al URRS de după Hruşciov. Acela a raportat că în RSSM, “cu adevărat, sunt foarte muţi distrofici”. Stalin a citit atunci scrisoarea lui Kosâghin la ospeţele de noapte de la celebra vilă de la Moscova şi l-a poreclit imediat, râzând copios împreună cu tot Biroul Politic al CC al PCUS, “distrofic”. Porecla i-a rămas “reformatorului” până la moarte.


Pe 7 noiembrie 2006 comuniştii din republica Moldova, în frunte cu toată conducerea acestui stat “democratic” (cel mai sărac din Europa, bugetul r. Moldova, 770 mln. USD la 4,455 milioane locuitori, fiind mult mai mic decât al Andorei, 71.000 locuitori, 2 miliarde USD), adică V. Voronin, M. Lupu, V. Tarlev, V. Stepaniuc, E. Ostapciuc şi alţii, au serbat în centrul Chişinăului a 89-a aniversare a “Marii Revoluţii” din octombrie 1917. Nici un cuvânt nu s-a spus la această manifestare de stat “democratic”despre evenimentele de acum 60 de ani prin care Stalin şi partidul comunist din URSS au sacrificat sute de mii de români în Basarabia şi Bucovina. Nici un cuvinţel nu s-a amintit despre faptul că primul experiment de reeducare în masă prin înfometare a fost ordonat de Vladimir Lenin, primul bolşevic, şi unul din cei mai mari criminali al lumii încă în anul 1918. Nici un cuvânt nu a pomenit tovarăşul Vladimir Voronin nici despre acel milion de români alungaţi de actualii comunişti din statul european republica Moldova tot cu mecanismul fricii de foame. Nici un cuvinţel despre zecile de mii de copii şi bătrâni subalimentaţi din statul pe care îl conduce. Aşa arhetipul reeducării prin foamete dă rezultate “pozitive şi democratice” şi menţine subdezvoltarea şi comuniştii la putere şi la 60 de ani după procesul de la Nurenberg, care s-a făcut a nu vedea straşnicul genocid comunist din Basarabia şi Bucovina. Şi tot aşa autorul cărţii despre genocidul comunist din Basarabia a fost condamnat de noul regim comunist basarabean la ani grei de puşcărie.