Caleb este unul dintre tinerii care activează în Save the Storks (Salvaţi berzele), o organizaţie studenţească ce
pune la dispoziţia viitoarelor mame o ecografie gratuită, ecografie care se
realizează într-un microbuz - amenajat special pentru acest lucru - şi care se deplasează în apropierea clinicilor pentru avorturi. De multe
ori femeile care vin hotărâte să facă avort renunţă la acest act după ce văd bebeluşul care mişcă şi conştientizează faptul că înăuntrul lor se află
o fiinţă umană, un copil.
Numele meu este Caleb Swiatek şi sunt un tânăr de 19
ani ce vine din zona metropolitană Detroit. În urmă cu 19 ani am fost adoptat
de doi creştini plini de dragoste. Când mă gândesc la ziua în care m-au luat de
la un centru de naşteri din Dearborn, Michigan şi la bucuria pe care o
reprezint în viaţa lor, nu mă pot abţine să nu-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru
ceea ce a făcut pentru mine dar şi în viaţa mamei mele biologice.
Sâmbătă, 6 aprilie 2013, a fost o zi foarte emoţionantă
pentru mine. M-am trezit puţin obosit şi încă nepregătit să mă dau jos din pat şi
să fiu activ. Aşa că m-am decis să mă uit pe scrisorile şi pozele pe care mi
le-a trimis mama mea biologică. Ceea ce a rezultat a fost un amestec între
fericire şi tristeţe; curiozitate şi anxietate; mulţumire şi îngrijorare. Am
fost copleşit de emoţie în timp ce stăteam lângă teancul de poze şi citeam
scrisorile scrise de mână în 1994, 1995 şi 1996(dupa naşterea mea). Ajunsesem aproape la jumătate
când am dat peste un plic roz ce avea înăuntru o poză şi un mănunchi împăturit
de hârtii. Aş vrea să spun că imediat mi-am dat seama că acolo era ceva
special, dar aş minţi deoarece l-am deschis la fel ca pe celelalte.
Cu puţin efort, mănunchiul a ieşit din plicul ticsit
prin deschizătura tăiată cu grijă. Cele trei bucăţi de hârtie erau scrise faţă-verso şi ceea ce scria acolo m-a marcat. În această scrisoare, mama mea şi-a
pus sufletul pe tavă, recunoscând faţă de mine că ceea ce a făcut a fost greşit
şi încercând să valorizeze lecţia pe care a învăţat-o de aici. Ea mi-a povestit
cum a învăţat să se încreadă întru totul în Dumnezeu şi că, atât eu cât şi
fratele meu (de mamă), îi amintim în mod constant de iubirea lui Dumnezeu.
Pentru că iată cum lucrează în mod uimitor Dumnezeu:
Dumnezeu poate transforma păcatul oricărei persoane în bucurie; El poate repara inimile frânte ale celor
care I se adresează Lui în cele mai negre momente ale vieţii lor; El i-a
vindecat pe orbi, pe şchiopi, pe surzi, pe muţi şi pe cei bolnavi; şi ... tot El a luat un copil şi l-a pus în braţele a doi oameni iubitori
care nu puteau avea proprii lor copiii. Vedeţi, frumuseţea e că prin mila lui
Dumnezeu sunt acum în viaţă şi pentru că în urmă cu 19 ani, o femeie a
considerat că merit osteneala. Pentru că indiferent unde eşti, ce ai făcut sau
cine ai devenit, Dumnezeu încă te iubeşte.
Aşadar, da, mărturisesc: sunt pro-viata şi
da, ”predic” asta oamenilor
deoarece nu ştii niciodată cine poate deveni acel copil când va creşte şi nu ştii
niciodată ce impact poate avea asta asupra vieţii tale. Dă o şansă vieţii. Dă
unui copil şansa de a deveni un tânăr sau o tânără care să-ţi atingă inima.
P.S. Stând şi citind scrisoarea mamei, am plâns ca un copil
mic iar în timp ce scriam aici am plâns din nou.
Pot să vă spun că mă bucur că sunt în viaţă.
Traducător: Diana Lois
Sursă: http://savethestorks.com/
0 comments:
Trimiteți un comentariu