Dumnezeu să-l odihnească pe bunul Părinte Iustin!

                        

Părinte, vă rog să spuneți câteva lucruri despre începutul Sfinției Voastre de drum în viaţa aceasta. Mama, tata, fraţii...

Dacă viaţa noastră, în general, este legată de cei doi părinţi, apoi mama este numele sfinţeniei pe lumea asta, şi chiar lumea asta este făcută din sângele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei. Mama mea a avut un nume tradiţional, al Sfinţilor Dumnezeieşti Părinţi, Ana. Într-adevăr, a dus o viaţă trudită, o viaţă ca a femeii de la munte, s-a căznit mult de tot să crească pe cei cinci copilaşi. Tata se numea Gheorghe, purtător de biruinţă, pentru că a dus mereu lupta cu lumea asta. Mama era acasă, cugreutăţile ei, şi tata mereu plecat cu treburile lui. Copiii au fost Ioana, Tanasă, Neculai, Elisabeta şi eu.

Foto: Cristina Nichituș-Roncea

A mai ajuns vreunul preot? Sau slujitor la mănăstire?

 N-a ajuns nici unul preot, deşi la noi, în casă, era împământenit foarte mult spiritul acesta al mănăstirii. Foarte mulţi călugări de la Neamţu, Secu şi Sihăstria, umblau prin sate, pe la casele creştinilor. Astăzi, dacă se umblă cu repartiţia cărţilor religioase, cu transmiterea lor dintr-un judeţ în altul, dintr-o mănăstire în alta, totul se face cu maşini rapide, pe cînd pe vremea copilăriei mele se mergea cu un cărucior tras de câte un călugăr, care se trudea să ajungă din loc în loc. Mă gîndesc, astfel, la Părintele Pahomie de la Mînăstirea Neamţului, de pildă, venea şi îl ajutam noi la urcat Muntele Petru Vodă, avea cîte doi-trei săcuşori în cutia căruciorului şi noi de-abia aşteptam să vină Părintele, ne dădea din săcuşor câte o cărţulie, câte un Acatist al Sfântului Nicolae, al Sfinţilor loachim şi Ana, Acatistul și Paraclisul Maicii Domnului. Mare bucurie era pentru noi!  Apoi, când se întorcea, pe jos, de prin părţile Broştenilor, de la Borca, din satele situate de-a lungul Bistriţei, venea şi dormea la noi. Era mare bucurie pentru noi. Eram mereu lipit de el şi îl întrebam despre lucrurile frumoase şi tainice ale vieţii de mănăstire. Povestea până târziu şi eu îl ascultam pe bătrîn aşa cum ascultă lumea acum, bunăoară, la televizorul ăsta diabolic. Ascultam despre viaţa aceasta duhovnicească a mănăstirilor.

Aşa se explică faptul că aţi şi intrat în mănăstire. Spunea un sfânt părinte că dacă vrei să vezi până departe, dacă vrei să vezi cu adevărat, atunci fă-te preot...

Aşa se explică, pentru că am crescut zi de zi în spiritul credinţei, în casă era atmosfera frumoasă a vieţii morale, a respectului pentru valorile tradiţionale.

Care a fost momentul cel mai semnificativ al vieţii Sfinției Voastre în biserică?

Au fost multe, dar începutul are în el toate seminţele evoluţiei ulterioare. De asta, când m-au primit pe mine la Mănăstirea Durău şi m-au îmbrăcat într-o seară în ipodiacon şi m-a aşezat cu sfeşnicul înaintea soborului, apoi pentru mine asta a fost toată lumea, pentru mine nu mai exista nici casă, nici bordei, nimic...

Și de atunci a rămas aceeaşi stare...

Da, de la mama mea a rămas starea aceea, că ea împărtăşea întru totul starea mea. Dacă nu era mama mea, nu eram acolo atunci şi poate că nu aş fi făcut drumul pe care l-am făcut.

Şi tata...?

Tata era terenul de luptă, el era cel care ne aducea de toate acasă. Mama ne creştea în duh şi adevăr şi tata era terenul pe care se dezvolta duhul, el se ocupa cu „adusul", cu administraţia... Şi el era creştin, dar mai puţin activ, era şi obosit de la muncă.

Foto: Cristina Nichituș-Roncea

La ce vîrstă aţi intrat în mănăstire?

La 17-18 ani. Am intrat la mănăstire aici, la Durău. Socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire şi am văzut călugării aceia cu bărbi mari şi care cîntau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări din cealaltă lume, aşa de înălţător şi de frumos mi se părea totul. Îmi mai amintesc că slujba se ţinea într-un paraclis - „Schimbarea la Faţă" - un paraclis mic, pentru că în biserica mare pictorul Tonitza restaura pictura. Vă spun că eu nu mai vedeam nimic, mi se părea că nu au nimic pământesc oamenii aceia, vedeam că sunt veniţi, căzuţi parcă din cer aici, între noi. Mă uitam la ei, aşa, ca la nişte zei. Mă închinam pe la icoane, dar mă duceam şi la ei şi mă închinam. „Măi, du-te şi te-nchină la icoane, nu veni aici la mine!" mi-a zis unul. Şi mai ales era un părinte, Dometian, Dumnezeu să-l ierte, care îmi spunea mie: „Măi băiete, tu n-ai putea să te mîntuieşti acasă? Ce-ai căutat la mănăstire?!". „Păi, vreau să stau şi aici, cum aţi trăit şi Sfinţia Voastră, frumos, îi satul meu aproape, aici şi eu sunt la mănăstire, nu pierd eu legătura...". Îmi spunea „O să-ţi pară rău, că acasă ai avut altă viaţă, aicea-i aspră viaţa...!”

Da, au fost şi lucruri bune, extraordinar de bune, au mai fost şi lucruri mai de sminteală, aşa, ca peste tot în lumea asta. Un alt lucru pe care l-am reţinut ca deosebit în viaţa mea, a fost atunci când am îmbrăcat primul veşmânt cu care am ieşit în faţa poporului.

Anagnost se cheamă acea hirotesie, şi pentru mine, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare... Şi după un an şi jumătate mă cheamă Părintele Stareţ şi îmi zice: „Măi băiete, tu ai să mergi să faci carte, mai departe!". Hainele îmi erau gata cusute, mi-a citit o rugăciune, mi-a dat nişte adrese şi hai băiete la Seminar, să înveţi carte!

După trei zile, cu două pachete după mine, uitîndu-mă cu jind după Ceahlău, am plecat gândindu-mă ce şi cum am să fac, cum am să mă mai întorc eu înapoi. Ei, abia acum începea viaţa pentru mine, cînd mă rupeam de munţii mei şi de oamenii mei, de părinţii mei, de fraţii mei. Că de acolo, de la Seminar, tocmai de la Cernica, era obiceiul ca o singură dată pe an să vii acasă, şi eu deja începeam să tânjesc după locurile mele...

Eram muntean, obişnuit cu munca şi mai puţin cu studiul şi cu statul în loc. Crescut la umbra Ceahlăului, a trebuit să strîng din dinţi şi să mă acomodez cu altfel de viaţă, care nu era pe structura mea. Necazul era şi mai mare căci trebuia să scoţi cel puţin 7, 50, un 8, acolo, fără de care bursa nu era posibilă, te trezeai că te trimetea înapoi. Munceai zi şi noapte şi trebuia să scoţi note mari, ca să rezişti. De fapt, dacă e să cântărim bine, eu mi-am luat treaba în serios, şi nici o greutate nu era mai mare, decît scosul cuvintelor la greacă şi latină. Germana şi franceza, la fel, era aceeaşi bucurie, dar parcă erau mai accesibile. Dar astea, greaca şi latina, erau nenorocirea cea mai mare. Părintele Hrisant, Dumnezeu să-l ierte, a fost vreo doisprezece ani în Grecia, când te scotea la lecţie, să spui toate formele verbelor şi toate regulile, transpirai tot. Apoi te lua la Noul Testament, îţi dădea un verb, şi spune forma perfectului, a perfectului trecut, pasivul, viitorul, toate.

Te luau transpiraţiile de parcă munceai din greu. Cînd mai primeai câte un liber şi te mai duceai prin oraş, prin Bucureşti, nu ştiu cum se făcea că te găseai cu cîte un profesor de la Seminar, cu părintele Scriban, de exemplu. „Ei, frate, de unde eşti?". „Sunt de la Seminar, de la Cernica". „Dar te cam plimbi prin oraş...". „Păi n-am venit anul acesta, e prima oară...". Şi apoi, în clasă, te lua imediat: „Ei, frate, parcă ne-am văzut prin Bucureşti, ia să vedem noi dacă ţi-a priit plimbarea…". Şi dă-i cu ascultatul, te sucea, te învârtea până scotea tot din tine, nu-ţi mai venea să ieşi în oraş, stăteai toată ziua la învăţat. Cu bune, cu rele am terminat patru ani la Seminarul de la Cernica.

Spunea poetul Nichita Stănescu că cel mai lung drum este cel de acasă până acasă... Sfinția Voastră puteţi confirma lucrul acesta pentru că aţi plecat de acasă, adică de aici, din zona asta, aţi făcut un ocol  prin lume, şi v-aţi întors tot acasă, aici lîngă Ceahlău, lîngă Bistriţa... Ce ne puteţi spune despre drumul Sfinției Voastre „de acasă până acasă"?

De acasă până acasă? Păi casa mea este acolo unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot trăi în Dumnezeu. Casa mea, bogăţia mea sînt acolo, cum spune Mîntuitorul: „...mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul meu". Dezlipit acum de starea asta materială, pot spune că această casă a mea este acolo unde m-am născut, am crescut şi s-au legat de mine toate amintirile. Eu mă văd aici pe pâraiele astea pe unde trec acum cu maşina, unde mergeam pe o cărăruie pe sub cetina brazilor. Era un fir de pârău plin de păstrăvi şi intram până la jumătate în bălţi după ei, deşi erau peştii cei mai iuţi şi mai greu de prins. Prindeam trei, patru peştişori şi mi se păreau că au valoarea peştilor lui lisus împărţiţi mulţimii flămînde. Toate locurile aceste pentru mine sunt ţara mea, locul meu. Toate gardurile pe care le-am sărit eu la moşul meu şi m-am dus la părul cu pere pădureţe şi din care am căzut prin acoperiş în bordeiul de dedesubt, în pod...!

Ei, bine, toate astea se leagă de viaţa mea. Cele făcute nu se mai pot desface şi cele întâmplate nu se mai pot întoarce, oamenii cunoscuţi în copilărie nu-i poţi uita nici la bătrîneţe şi locurile dintâi sunt cele care îţi rămân în suflet, te fac să le cauţi toată viaţa, indiferent unde ajungi. Am trecut prin mănăstirea Bistriţa, prin satele Viişoara, Plopşoru, acum cîteva zile, ei, bine, mă opream şi eu şi mă uitam la casele unde stăteam altădată cu moşul cutare, cu bunicul cutare, parcă îi şi vedeam cum ieşeau cu lumânarea aprinsă de la o casă la alta.

Ne primea bunicul într-o casă modestă, în care te izbea mirosul de busuioc şi amândoi bătrânii ieşeau în faţă, iar pe pat sau pe laviţă stăteau feciorii şi fetele lor. Ei, azi, pe acolo sunt numai feciorii, şi ei bătrâni, bătrânii de altă dată nu mai sunt acasă. În casele acelea frumoase pe dinlăuntru au crescut oameni frumoşi sufleteşte, pe seama lor a crescut societatea de azi.

Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sunt identitatea ta în lume, ce să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi peDumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?

Pe unde aţi trecut Sfinția Voastră, prin sate şi prin mănăstiri, aţi lăsat o dâră de lumină. Toţi oamenii pe unde aţi trecut parcă i-aţi magnetiza, toţi vă caută şi azi, indiferent unde vă duceţi...

Ştiţi de ce? Pentru că dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei. Şi chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întâmplă mare lucru că a venit la mănăstirea Petru Vodă şi a plătit un pomelnic, rămâne dialogul nostru, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot acelaşi om rămâne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viaţa asta şi ştie că undeva cineva se roagă pentru el...

Fragment din cartea „Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate”, interviuri de Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta

*

Foto: Cristina Nichituș-Roncea

Părintele Iustin Pârvu s-a născut la 10 februarie 1919 în satul Petru Vodă, com. Călugăreni, jud. Neamţ şi a primit numele de botez Iosif, având încă 4 fraţi mai mari. Între 1926-1931 a făcut şcoala primară şi a urmat mai bine de doi ani de şcoală complementară. În 1936 a devenit frate la Mănăstirea Durău. În 1937 a fost trimis să studieze la Seminarul Teologic de la Cernica şi l-a continuat la seminarul de la Vâlcea şi apoi la Roman. A fost tuns în monahism în 1940 iar în 1941 a fost hirotonit preot. În timpul războiului, respectiv în perioada 1943-1944 a fost trimis preot misionar pe Frontul de Est, numai în zona Neamţului. În 1948 a fost condamnat la 12 ani de închisoare pe motive politice şi a trecut prin închisorile comuniste de exterminare de la Aiud, Baia Sprie, Gherla şi Periprava.

În 1960, după ispăşirea pedepsei de 12 ani, a mai urmat o prelungire a condamnării – de 4 ani, la Aiud. A fost eliberat în 1964, prin decretul de eliberare a deţinuţilor politici. În perioada 1964-1966 a revenit în locurile natale, a locuit în casa părintească şi a lucrat pe unde a găsit. Din 1966 până în 1974 a fost preot monah la Mănăstirea Secu iar din 1974 în 1989 a fost preot monah la Mănăstirea Bistriţă. În 1976 efectuează călătoria (visată mereu, din copilărie) la Muntele Athos. În 1989 a revenit ca preot monah la Secu, până în 1991.

În 1991 a sosit la Petru Vodă, împreună cu monahii Ignat şi Calinic, unde a început punerea temeliei Mănăstirii Petru Voda (de călugări), unde a fost şi este stareţ şi preot monah, până în ziua de azi. În 2000 a început construirea schitului de maici de la Petru Vodă, a clădirilor cu chilii, a azilului de bătrâne, a centrului de plasament pentru copii şi a spitalului. Începând din 2002 a ctitorit mai multe aşezăminte monahale, dintre care amintim două foarte importante, legate de martirii închisorilor comuniste, respectiv Schitul de la Aiud, şi în prezent este în construcţie Mănăstirea de la Poarta Albă (în amintirea celor pieriţi la Canalul Dunare-Marea Neagră).

Sursă: Războintrucuvânt