Viaţa
Acest
luminat dascăl şi ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de seamă
mitropolit al Ţării Româneşti din secolul XIX. S-a născut în Bucureşti, în anul
1765, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe Miculescu.
La vârsta de şapte ani, a fost dat să înveţe carte la şcoala elinească de la
Mănăstirea Sfântul Sava. Aici se împrieteneşte cu monahul Gherontie de la
Mănăstirea Neamţ, căruia îi devine ucenic. Dorind să slujească toată viaţa lui
Hristos, după terminarea studiilor, tânărul ucenic părăseşte casa părintească
şi se duce cu monahul Gherontie la Mănăstirea Neamţ. Aici cunoaşte pe marele
stareţ Paisie şi gustă din frumuseţea vieţii duhovniceşti.
Prin
anul 1790 este călugărit şi hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, primind numele
marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este rânduit, împreună cu duhovnicescul
său părinte Gherontie, la traducerea operelor Sfinţilor Părinţi din limba
greacă în limba română. În anul 1812 călătoresc amândoi la Sfântul Munte. La
întoarcere, monahul Gherontie este ucis de tâlhari aproape de Dunăre, iar
ierodiaconul Grigorie se întoarce singur la metanie.
În
anul 1820, ierodiaconul Grigorie părăseşte pământul Moldovei şi se stabileşte
la Mănăstirea Căldăruşani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit episcop şi
ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind Biserica lui Hristos cu multă
dragoste şi înţelepciune timp de 11 ani.
La
22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascălul", moare şi
este înmormântat lângă zidul catedralei în partea de nord. După şapte ani,
osemintele sale s-au strămutat în gropniţa Mănăstirii Căldăruşani, iar în
prezent sunt aşezate în pridvorul bisericii.
Fapte
şi cuvinte de învăţătură
Se
spunea despre mitropolitul Grigorie că, pe când era elev la şcoala elinească din
Mănăstirea Sfântul Sava, era cel mai silitor la învăţătură dintre toţi cei 75
de elevi. De asemenea, îşi petrecea tinereţea cu multă înţelepciune, în post,
în rugăciune şi în citirea Sfinţilor Părinţi.
Se
mai spunea despre dânsul că, după venirea părintelui Gherontie de la Mănăstirea
Neamţ la Colegiul Sfântul Sava, atât de mult s-a folosit tânărul Gheorghe de
smerenia şi blândeţea inimii lui, că, după terminarea şcolii, s-a făcut şi el
călugăr.
Se
spunea iarăşi, că atât de mare era legătura dragostei între părintele Gherontie
şi ucenicul său, Gheorghe, că, până la moarte, nimeni dintre oameni şi nimic
pământesc nu i-ar fi putut despărţi pe unul de altul. Prin ei „împreună
petreceau călugăria şi cărturăria, smerenia şi înţelepciunea, dorul de Hristos cu
dorul de cunoaştere, blândeţea cu ascultarea".
Văzând
stareţul Paisie pe acest tânăr bătrân intrând în nevoinţa duhovnicească şi
cunoscând întru sine că va fi vas ales al Bisericii lui Hristos, îndată l-a
tuns în schima monahală şi l-a făcut diacon. Şi era părintele Grigorie foarte
smerit şi ascultător către toţi.
La
traducerea cărţilor din limba greacă, împreună lucrau şi se ajutau ierodiaconul
Grigorie cu părintele său duhovnicesc Gherontie. Tot ce tălmăcea unul, îndrepta
celălalt. Ei au tradus împreună multe cărţi, precum: Patericul, tipărit la
Bucureşti în anul 1828; Octoihul, tipărit la Râmnic şi Buda în anul 1811;
Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme, tipărită la Mănăstirea Neamţ în anul
1816; Tâlcuire pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită tot la
Mănăstirea Neamţ, 1817; Cele 12 mineie, tipărite la Buda în anii 1804- 1805;
Vieţile Sfinţilor, tipărite la Mănăstirea Neamţ, între anii 1807-1815 şi la
Bucureşti, între anii 1834-1836; Tâlcul Evangheliei, rămas în manuscris; Cărţi
de învăţătură pentru Seminarul de la Socola şi altele.
Cerând
mitropolitul Dositei al Ţării Româneşti de la Veniamin Costachi, părintele
Moldovei, să-i trimită doi monahi tălmăcitori din limba greacă, acesta îi
trimite pe smeriţii călugări Gherontie şi Grigorie din Mănăstirea Neamţ. Cei
doi monahi reînfiinţează tipografia Mitropoliei din Bucureşti, tipăresc cărţi
de slujbă şi învăţătură, pun în rânduială biblioteca, apoi se întorc iarăşi în
Moldova, la metania lor.
Se
spunea pentru ierodiaconul Grigorie că mare şi nemângâiată durere a avut când a
văzut pe părintele său duhovnicesc Gherontie ucis de tâlhari la întoarcere din
Muntele Athos. Deci, îngropându-l acolo, peste Dunăre, la o mănăstire şi
plângând mult pentru el, s-a întors la Mănăstirea Neamţ. După şapte ani
ucenicul îi aduce osemintele fericitului său stareţ şi le îngroapă în pământul
ţării.
Călăuzit
de harul Duhului Sfânt, smeritul ierodiacon Grigorie părăseşte Mănăstirea
Neamţ, prin anul 1820, şi se stabileşte la Căldăruşani, într-o chilie foarte
săracă, afară de zidul mănăstirii. Singura lui avere era o desagă cu cărţi şi o
rogojină pe pat. Aici petrecea ziua şi noaptea în post şi rugăciune, tălmăcind
cărţi din porunca mitropolitului şi necăutând nici o dregătorie bisericească.
Era aşa de nevoitor la cele duhovniceşti, încât toată noaptea priveghea. Numai
„lumina zilei îi stingea lumânarea în chilie".
La
începutul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucureşti şi i-a
spus:
-
Domnul ţării vrea să te facă mitropolit şi te cheamă!
- Că
măria sa, Vodă, mă cheamă, voi veni, a zis el, dar ca să fiu păstor al turmei
lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gândul acesta mă cutremur.
A
doua zi a plecat pe jos spre Bucureşti.
Cum
trecea noaptea prin satul Tunari, preotul l-a văzut rău îmbrăcat şi l-a închis
în coteţul porcilor, crezând că este vreun călugăr hoinar. A doua zi, o slugă
i-a dat drumul pe ascuns. După puţin timp, preotul l-a văzut mitropolit şi s-a
înfricoşat. Iar blândul păstor, zâmbind, i-a zis:
- Nu
te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine!
După
trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit să fie păstor al turmei lui Hristos.
Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a înmânat cârja şi î-a zis:
-
Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care l-a
binevoit Dumnezeu!
Ca
părinte duhovnicesc al Ţării Româneşti, mitropolitul Grigorie era pentru toţi
exemplu de sfinţenie, de sărăcie desăvârşită şi de dragoste pentru mântuirea
turmei. În cele trei eparhii - Buzău, Râmnic şi Argeş - a pus episcopi noi pe
care îi sfătuia să cerceteze regulat turma, să se ostenească la îndreptarea
Bisericii şi „să nu stea la sfaturi şi pricini deşarte". Apoi a cerut „să
nu se mai facă hirotonii necanonice".
Acest
mare mitropolit purta multă grijă pentru întemeierea de şcoli spre luminarea
poporului, fiind numit de domn efor al tuturor şcolilor din ţară. La Colegiul
„Sfântul Sava" se îngrijea personal să aibă profesori buni şi evlavioşi;
lua parte la examene şi dădea ajutor copiilor silitori şi sărmani. Iar când
profesorii aveau purtări nepotrivite cu chemarea lor, le spunea:
- Să
vă îndreptaţi cu toţii şi apoi să îndreptaţi; să dobândiţi năravuri bune, apoi
să învăţaţi de năravuri. Să fiţi cu toţii sfinţi sau aproape de sfinţi, precum
erau dascălii cei mai dinainte într-acest loc.
Mitropolitul
Grigorie a stăruit să se înfiinţeze seminarii în fiecare eparhie, devenind
astfel adevăratul ctitor al seminariilor din Ţara Românească. S-a îngrijit să
facă rânduială prin mănăstiri, punând stareţi români în mănăstirile închinate
şi oprind o parte din venituri pentru repararea lor, căci multe din ele
ajunseseră în stare de paragină.
Pe
când era în surghiun (1829-1833), i s-a cerut demisia. Iar el, dorind foarte
mult să-şi conducă turma încredinţată lui, a răspuns:
-
Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi, când îmi va ieşi sufletul, atunci voi
lăsa eparhia. Căci acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor.
Altădată
iarăşi spunea:
-
Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, să mă
silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, aşa
şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu Dumnezeu să
se zică, şi aici, în Sfânta Mănăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, mă voi sili
ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui Dumnezeu şi
folosul fraţilor. Că numai atât voiesc să trăiesc, cât să ajutorez Pravoslaviei
şi neamului şi fraţilor, ca să poată cu înlesnire prin învăţăturile Sfinţilor
să dobândească bunătăţile cele veşnice.
Întorcându-se
din surghiun în primăvara anului 1834, a început reparaţia catedralei
mitropolitane. Dar cei din jurul său, văzându-l slab şi bătrân, l-au întrebat:
-
Înalt Preasfinţite, dar când o să vezi catedrala terminată?
-
Îmi ajunge să încep lucrarea - a răspuns el. Cred că urmaşii neapărat vor
sfârşi-o.
Dintre
toate cărţile, socotea mitropolitul Grigorie Dascălul că „cele mai potrivite
vremii şi patrioţilor de rând" sunt Vieţile Sfinţilor. De aceea a început
traducerea şi tipărirea lor. Însă n-a apucat să tipărească decât două volume şi
s-a dus la Hristos. Cu câteva ceasuri înainte de obştescul sfârşit a spus către
un episcop al său:
- Să
nu se smintească din tipărire Vieţile Sfinţilor şi tipografiile neîncetat să
lucreze, tipărind cărţi folositoare de suflet! Apoi şi-a dat sufletul în
mâinile Domnului, la 22 iunie, 1834.
Spuneau
ucenicii că nu s-a găsit nici o avere în chilia acestui cuvios mitropolit,
decât cărţi rânduite să se dea în dar. Deci, fiind plâns de tot poporul, a fost
îngropat sub streaşină catedralei. După şapte ani, osemintele sale au fost
strămutate la Căldăruşani. Pe craniul său stau scrise până astăzi aceste
cuvinte:
„Acest
cap este al preasfinţitului nostru mitropolit Grigorie al III-lea. La anul 1829
din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar după slobozenie s-au întors în
Bucureşti, la scaunul său şi au răposat în Domnul cu pace la leatu 1834".
Sursă: Sfinți români
0 comments:
Trimiteți un comentariu